“C’è un cuore che batte…nel cuore di Roma!”
Lumina îmi dezlipi pleoapele în acea splendidă dimineaţă de April. Fereastra strălucirii, aşa cum o numeam eu, îmi dărui vederea sublimului peisaj al naturii.
Copacii verzi, bogaţi în umbră, înseninaţi cu-al cerului aur din soare, îmi linişteau sufletul şi simţurile firii. Pare că viaţa de-abia prindea început.
Prindea-nceput parcă şi Roma, faimoasa, vechea şi eterna capitală. Un timp fusesem departe de ea.
Cuprins de dor şi-naripat de gândul revederii, pornii în mreaja dimineţii, spre a colinda locuri de suflet, aşa precum un vultur se porneşte spre-a străbate albastrele înălţimii.
Roma Capoccia
Şi iată-mă robul cărărilor, iată-mă pelerin în marea cetate. Trec pe lîngă atîtea monumente, atîtea muzee, atîtea lăcaşuri de cult rămase unice în eternitatea luminii… La Porta Maggiore, ochii mi se împietresc în zidurile şi ele de piatră ale cetăţii. Mă rup din astă împietrire, căci nu cu mult departe, se află nepreţuita Piazza Venezia.
Piaţa Veneţia… Admir muzeul victorian, scăldat în lumina a două flăcări nestinse. Regele Vittorio şade pe imensul său cal, amîndoi imortalaţi în tone de bronz. Apoi, nişte scări se pare că urcă spre cer. La începutul acestora, doi prunci şi o lupoaică, Romus şi Remulus. Cu ei pe firul istoriei se-ntoarce acum la primele timpuri ale imperiului. Privirea însă îmi fuge şi gînduri în urmă rămîn, căci o altă înaltă statuie m-aşteaptă. E a împăratului Traian. Un fior latin mă străbate, iar gîndurile rămase în urmă prind iarăşi suflare, ducîndu-mă în vremea cînd se forma poporul român, în urma biruinţelor acestui împărat.
Dar paşii, privirea şi gîndul pribeag mai departe mă poartă, spre un lăcaş maestuos şi rotund cu goale ferestre, cît Babilonul de mari. De la acele ferestre o mare de ochi văzu acum două milenii însîngeratele lupte ale vestiţilor gladiatori. Şi atîţia imperatori romani vegheară destinul acestei arene, numite Colosseum. Iar eu mă înfrupt cu toţi porii fiinţei din acest feeric decor în care timpii moderni se îmbină nespus cu epoca antică. Mă petrec mai departe şi Piaţa Veneţiei rămîne în urmă. Cetatea Eternă însă m-aşteaptă.
Păsările albe zboară sublim pe lîngă îngerii sculptaţi în cupru şi rîul ce străbate Vaticanul curge în spumoase cascade de cristal. Zăresc cel mai măreţ templu al omenirii. De-o parte şi de alta, Sfîntul Petru şi Sfîntul Pavel, sculptaţi în bronz veghează întruna. Cupola falnicei bazilici pare infinită, precum coloana lui Constantin Brîncuşi. Nişte umbre pare că bîntuie cupola. Strig: Michelangelo, Leonardo!…, dar umbrele se topesc în picturile celor patru apostoli care au scris Evanghelia. Pe cupolă, o sferă de lumină străluce aidoma soarelui de pe cer. O cruce imensă domneşte atotstăpînitor, deasupra sferei.
Intru, pătruns de artă şi credinţă în Sanctuarul Suprem al Universului.
Cum intru, însă, timpul de ieri devine azi, iar cel de ieri devine mâine. Rămân blocat în timp ce veşnic nu se schimbă şi altarul sfînt ce se întinde înaintea-mi, pare purtat de aripi nevăzute ce leagă duhul meu de muritor cu-nchinăciunea către Dumnezeire.
Cristi Roberto
Arrivederci Roma!
Futuro Insieme 