De-alde tine conduc acuma ţara (protv.md, 3.VIII.2008).
de prof. dr. Rodica Zafiu
Rodica Zafiu
Premise
Operatorul nedefinit alde, aparţinând registrului popular şi familiar, dar în curs de impunere în unele zone ale limbii standard, are multiple valori semantice şi pragmatice, asociate unui comportament sintactic specific. În ciuda relativei sale marginalităţi, adjectivul pronominal invariabil alde prezintă un mare interes într-o tipologie generală a indefinitelor[1], dar şi într-o descriere a tendinţelor actuale din domeniul operatorilor impreciziei. În limba actuală, în limbajul colocvial curent, alde a păstrat toate valorile deja înregistrate în limba mai veche şi în graiuri, adăugându-le însă unele noi. Uzul său s-a extins ca urmare a interferenţelor de registre (prin prezenţa elementelor populare şi colocviale în limba presei, în limbajul standard etc.) şi a unei tendinţe de specializare a mijloacelor de marcare a distanţei ironice.
În cele ce urmează, ne propunem să urmărim funcţionarea operatorului alde în limbajul presei şi în comunicarea prin internet, comparând-o cu cea din descrierile mai vechi sau ale utilizărilor dialectale. Tendinţele actuale vor fi ilustrate prin ocurenţe identificate în corpusul de bază al studiilor de dinamică reunite în acest volum (CLRA, care nu a furnizat însă decât foarte puţine exemple), în colecţiile on-line ale unor cotidiene naţionale şi locale[2] şi de un număr de exemple din internet obţinute cu ajutorul motorului de căutare Google.
E un mare avantaj pentru cercetătorul de azi faptul că Hasdeu i-a consacrat lui alde un spaţiu amplu, comentându-i cu subtilitate folosirile specifice şi ilustrându-le prin numeroase citate. Putem şti, astfel, ce poziţie ocupa alde în limba din secolul al XIX-lea şi mai ales dispunem de un model de analiză pe care l-au detaliat dicţionarele ulterioare. Articolul alde (scris etimologic, potrivit normelor ortografice ale vremii, al-de)[3] din DA (tomul I, 1907) e un alt exemplu de tratare pertinentă şi surprinzător de modernă, cu indicarea valorilor sociolingvistice şi a funcţiilor pragmatice pe care le îndeplineşte cuvântul[4]. Cele mai multe gramatici din secolele al XIX-lea–al XX-lea au neglijat forma alde, adesea omiţând-o cu totul din descrieri. Mai multe date oferă GA I: 177−178 şi, recent, GALR I: 261. Utilizările dialectale (munteneşti, inclusiv din Sudul Dunării) ale indefinitului au fost descrise în detaliu de Mărgărit (2001, 2006 în 2007).
- Construcţii sintactice şi valori semantico-pragmatice
În utilizarea lui alde se disting mai multe construcţii şi valori. Unele dintre acestea pot fi determinate exclusiv contextual, pe baza unor informaţii de natură pragmatică. Există însă şi distincţii care se asociază cu particularităţi morfosintactice ale construcţiilor în care intră operatorul.
În primul rând, indefinitul alde se plasează în mod tipic înaintea unui nume propriu, a unui grup nominal determinat (referenţial, nongeneric) sau a unui pronume personal sau demonstrativ[5]. Funcţia sa specifică este de a modifica citirea referenţială a acestor unităţi sintactico-semantice.
Tipurile de utilizări sintactico-semantice ale lui alde depind de mai multe variabile:
- a) nominalul e nume propriu, substantiv comun (în grup determinat) sau pronume;
- b) nominalul are formă de singular sau de plural;
- c) grupul cu alde impune acord la singular sau la plural;
- d) e posibilă (sau obligatorie) prezenţa unui de iniţial;
- e) este exprimat regentul nominal al grupului cu (de-)alde.
Semantic, există restricţii de selecţie a substantivului comun determinat: în limba populară, cel mai adesea, acesta este un nume de rudenie sau un substantiv cu sens generic, desemnând persoane.
Vom urmări în cele ce urmează situaţia actuală a tiparelor care combină aceste criterii. Am considerat relevantă o clasificare nu atât după tiparele strict gramaticale, cât după valorile pragmasemantice, în măsura în care acestea reflectă mai bine dinamica utilizării elementului alde. Valorile semantico-pragmatice principale ale construcţiilor cu alde sunt: desemnarea globală a unui grup familial (2.1), desemnarea clasificatoare – comparativă, categorizantă, adesea depreciativă (2.2), utilizarea enumerativă (2.3) şi desemnarea individuală imprecisă, adesea ironică (2.4).
2.1. Desemnarea grupului familial („ai lui”; „familia lui…”)
Valoarea prototipică din limba veche şi populară apare atunci când alde precedă un nume propriu de persoană sau un nume de rudenie (articulat hotărât sau însoţit de posesiv). În această construcţie, alde imprimă sintagmei un sens plural, colectiv, de asociere metonimică („ai lui…” = „familia lui…”; prin extensie, rar, „grupul lui”). Atunci când sintagma ocupă poziţia de subiect, valoarea de plural se manifestă prin acordul în număr al formei verbale[6]. Sunt destul de rare situaţiile în care sintagma să cuprindă şi un adjectiv pronominal (tipul alde Nenciu ăştia), care să marcheze acordul în număr (şi gen). În multe cazuri, alde nu este într-o poziţie sintactică în care să-şi manifeste conţinutul prin acord, astfel încât doar contextul poate ajuta la recunoaşterea valorii specifice.
Această valoare a fost menţionată de Hasdeu, pe baza unei gramatici moldovene din secolul al XIX-lea („pentru a arăta numirile familice în numărul plural, se întrebuinţează prepoziţia alde sau finalele –eştii, -uleştii: alde Cazimir = Cazimireştii”[7]), de asemenea, interpretând într-un document din 1656 sintagma „alde Gherman” ca însemnând „ai lui Gherman”. În DA, semnificaţia de plural şi sensul „membri ai unei familii” sunt considerate esenţiale pentru alde[8]; autorii dicţionarului observă că în română o familie se poate desemna prin pluralul numelui de familie, nu şi prin pluralul numelui de botez. Lipsa este compensată de alde, care permite identificarea unei familii prin raportare la numele de botez (esenţial în sistemul onomastic popular) al unui membru:
„Spiritul limbii române se opune însă unui plural al numelor de botez şi nu putem spune: Mă duc la Ioani; în cazul acesta poporul circumscrie: Mă duc la al-de Ioan” (DA, I, 104).
Şi în GA se insistă asupra faptului că sensul cel mai frecvent al construcţiei în care alde precedă substantive (mai ales nume proprii de persoane sau nume de rudenie) şi pronume, „imprimând valoare de plural întregii construcţii” (GA I: 177) şi determinând acordul la plural, este „cei din familia, din casa, din jurul” (ibid.). Construcţia nu mai este însă menţionată în GALR I, ceea ce indică o implicită considerare a sa ca învechită şi/sau populară.
În exemplele recente, sensul „familie” şi acordul la plural sunt destul de rare (2 ocurenţe în corpusul EZ), dar nu au dispărut cu totul:
Aşa este cazul familiei Nenciu, care locuieşte în blocul A 40, de pe strada Tineretului. Alde Nenciu au „în bătătura” de pe acoperişul blocului doi cocoşi şi opt găini (EZ, 18.II.1998);
În cursul zilei, alde Fekete [= familia lui Istvan Fekete] părăsesc gara şi o ia fiecare încotro vede cu ochii, pentru a lucra ocazional pe undeva (EZ, 30.XII.1998);
Nouă ne zicea lumea alde Mâtcanu. (…) Eram aşa: tataia Mâtcanu, mamaia Tinca, mama, tata, eu şi frate-meu mai mare (C. Botoşaru, Alde Mâtcanu, atelier.liternet.ro, 2.IX.2006).
Construcţia în care nominalul centru este un substantiv comun, nume de rudenie, e şi mai rară în limbajul familiar actual, fiind probabil simţită ca populară şi chiar regională. Mărgărit (2001), în acord cu Ionică (1984: 176), consideră această valoare ca fundamentală pentru graiurile munteneşti (unde, de exemplu, alde ta-su desemnează prototipic „părinţii”, „tatăl + mama”). Exemple recente provin însă şi de la nativi moldoveni (şi chiar din Republica Moldova):
Că alde tata trăiau greu. Aveau mulţi copii, dar nu aveau vacă (Alexei Vakulovski, tiuk.reea.net),
ceea ce ar întări mai curând vechea idee conform căreia construcţia (cu valoarea respectivă) nu este limitată regional, ci larg răspândită în limbajul popular (cf. DA).
2.2. Utilizarea „clasificatoare” („cei de felul lui…”, „unii ca…”)
Sensul clasificator, categorizant al construcţiei se realizează prin comparaţie, prin raportare la un prototip[9]. Structurile cu alde sunt asemănătoare în această utilizare cu cele comparative (construcţii cu ca) sau cu tipare în extindere, dezvoltate prin folosirea invariabilă a substantivelor gen, tip[10].
Valoarea clasificatoare se manifestă în relaţia operatorului alde cu mai multe tipuri de centre: nume proprii, dar şi substantive comune, pronume personale sau demonstrative cu sens „neutru”, generic (astea, acestea, alea). Demonstrativele şi pronumele personale sunt centre predominant deictice care pot avea şi interpretare clasificatoare, categorizantă, decodabilă contextual[11].
Utilizarea clasificatoare prototipică presupune un reper individual şi stabilirea, prin raportare la acesta, a unei clase. Valoarea de plural (care apropie acest uz de cel discutat sub 2.1) este şi în acest caz integral atribuită de operatorul alde, plasat în antepunere faţă de un nominal cu formă şi sens de singular. Când reperul însuşi este plural (în special în cazul pronumelor personale sau demonstrative: alde voi, alde ăştia), valoarea clasificatoare se poate confunda cu aceea de marcare a impreciziei (vezi 2.3).
Semantic, raportarea la referentul-reper presupune o ambiguitate sistematică: clasa stabilită include reperul (de-alde Ion = „Ion şi alţii ca el”) sau îl exclude (de-alde Ion = „alţii decât Ion, care sunt ca el”). Intervin, pentru decodare, informaţii pragmatice: evident, un reper imaginar, fictiv sau noncoocurent referenţial cu categoria invocată, permite doar interpretarea exclusivă. Reperele exprimate prin pronume (eu, voi, acesta etc.) sunt cele mai ambigue şi mai dependente de context.
Utilizarea clasificatoare, una dintre valorile de mult înregistrate ale lui alde, este foarte bine reprezentată în limbajul actual.
2.2.1. De + alde + N (nume propriu, formă de singular)
Structura clasificatoare tipică are ca prim element prepoziţia de. În structura de + alde + N (DA, cf. GA I: 177), considerând că alde + N desemnează un grup, în baza unei calităţi comune, de are o valoare ambiguă, între partitiv şi clasificator. Valoarea clasificatoare este totuşi dominantă aici (cf. Nedelcu 2007a).
Exemplul de mai jos ilustrează destul de clar sensul categorizant, pe care locutorul îl explică şi îl parafrazează:
Jijinho vrea de–alde Shevchenko la Steaua. Conform prosport, Dragomir a declarat la emisiunea Fanatik difuzată pe Telesport ca Gigi Becali ar avea de gând să vândă mai mulţi jucători ai Stelei şi să aducă câţiva jucători de talia lui Shevchenko (dragosr.wordpress.com, 27.VIII.2007).
Indiferent de admiterea sau nonadmiterea unei interpretări partitive, de poate apărea în două ipostaze: a) indicând un centru elidat: [unii] de-alde (ca în „are de-ale gurii”); b) stabilind relaţia sintactică cu un centru exprimat.
Cel mai frecvent, grupul prepoziţional apare cu elipsa gramaticalizată (Nedelcu 2007a) a regentului său, în relaţie directă cu verbul:
Orice veleitar într-ale artei îşi poate expune acolo piesele? În nici un caz. Numai de-alde Nicolaesco Da Vinci au voie… (EZ, 8.IX.2002)[12].
Regentul poate totuşi fi exprimat, ca pronume sau ca nominal cu sens generic:
Într-un final, noi ăştia de-alde nea Caisă vă plătim (rogozanu.blog.cotidianul.ro, 23.VII.2008);
Uitaţi-vă ce sume fabuloase înfulecă tineri de-alde Bodu – spaima evazioniştilor –, de-alde Ionuţ Popescu (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 18.IV.2006);
traducători de alde moş Gulie (agero-stuttgart.de).
Semnificaţia de plural clasificator sau tipologic este dovedită formal prin acordul la plural:
Revoluţie a fost sau n-a fost, dar sigur au fost de-alde Gavroche. (agenda.liternet.ro, octombrie 2006).
În cazul numelor proprii, construcţia cu de-alde este parţial echivalentă antonomazei realizate cu ajutorul desinenţelor de plural[13], aşa cum se poate observa, în exemplul de mai jos, din coordonarea celor două sintagme (Mitici şi de-alde Gigi):
Ameninţarea în cazul lui Ioaniţoaia este să invite cu încăpăţânare aceleaşi personaje, multe odioase (Mitici şi de-alde Gigi) (EZ, 19.VIII.2003).
Din punct de vedere semantico-pragmatic, construcţiile cu rol clasificator alunecă uşor către sensuri depreciative, peiorative:
Ei sunt noile vedete ale ecranului. Nu Tucă, nu Esca, ci de-alde Gigi. Ei sunt marii producători de ştiri. (EZ, 23.XII.2003).
Aceste construcţii produc un efect de depreciere prin mecanismul specific de negare a individualităţii unei persoane, de referire la tipologia negativă pe care insul o reprezintă. Desigur, tipurile umane pot fi şi pozitive („oameni de felul lui X sînt rari”; „unul ca Y apare o dată la 100 de ani”), dar valoarea de bază a generalizării este în multe tipuri de discurs ironizarea, condamnarea sarcastică, pentru care alde s-a specializat stilistic.
Pentru desemnarea unei clase în baza unei proprietăţi contextuale, construcţia fără de este o excepţie:
Până la urmă pe alde Voronin i-a ales poporul (labordei.com).
Exemple de acest tip, rare, s-ar putea explica prin contaminare şi evoluţie târzie.
2.2.2. (De +) alde + pronume personal (formă de singular sau plural)
Construcţia cu pronumele personal (mai ales când acesta este de persoana I sau a II-a singular sau plural, iar acordul se face la persoana a III-a plural) ilustrează tot valoarea „categorie, clasificare implicită”, a secvenţei de-alde. Referentul pronumelui reprezintă termenul de comparaţie, prototipul (unic sau multiplu) pentru o categorie:
De-alde tine au scindat biserica acum 1200 de ani (moldovanoastra.md, 26.IX.2007);
Mai sunt de-alde mine pe forum? (moldova.net, 23.XII.2006):
Comentariile sunt de prisos, de-alde voi au fost şi vor mai fi (moldovanoastra.md, 26.09.2007).
Sensul formulelor e fundamental ambiguu şi se decodează contextual, dar şi în acest caz există o preferinţă stabilă pentru evaluarea negativă, depreciativă:
De-alde tine conduc acuma ţara (protv.md, 3.VIII.2008).
În construcţia cu pronume, apare destul de des şi regentul grupului prepoziţional, realizat mai ales ca pronume nehotărât sau demonstrativ:
S-au găsit unii de-alde tine să se apuce să verifice, să lanseze zvonuri („Evenimentul”, 10.V.2002);
Îl „cercetam” şi eu pe Ţugui şi pe alţii de-alde el (suporteri.ro);
nu de ăştia de–alde noi, mereu nostalgici, complexaţi (conexiuni.net).
În forma scrisă a limbajului colocvial actual, construcţia cu formele pronominale de acuzativ, impuse de prepoziţia de, este frecventă. Mai rar, pronumele de persoana I şi a II-a singular apar şi cu forma de nominativ:
d-alde eu sau Aliosha (fanclub.ro);
o chindie cu puştiulică de–alde tu (am ghicit?)? (forum.softpedia.com).
Asemenea construcţii indică o tendinţă marcată de lexicalizare a secvenţei de-alde, în care prepoziţia de (în dublă ipostază, cu grade diferite de sudare) nu mai este percepută ca atare, cu posibilităţile sale combinatorii.
Nu foarte frecvent, construcţia cu pronume şi sens clasificator plural se poate dispensa de prepoziţia de:
În Moldova este un loc, Soroca-i spune, unde alde tine se strâng la stabor (gandul.info, 26.I.2008).
2.2.3. (De +) alde + pronume demonstrativ (formă de singular sau plural)
Folosirea secvenţelor (de-)alde ăştia, (de-)alde ăia e destul de frecventă în limbajul colocvial actual. Demonstrativul apare cel mai adesea la plural, pentru a exprima un sens clasificator. În acelaşi timp, forme ca ăştia, ăia exprimă în mod curent o calificare determinată contextual, aşa că diferenţele pragmasemantice între folosirea sintagmei cu de şi folosirea celei fără de se anulează:
bălăcăreala generală în care alunecăm din cauza unora ca de-alde ăsta (careeste.blogspot.com, 21.V.2007);
În România de-alde ăştia se plimbă liberi pe stradă (ziare.com, 25.XI.2006);
Alde ăştia şi tovarăşii lui dă teapa lui aduseră poporul rumân la sapă dă lemn! (forum Ziua, 3.VI.2006);
A simţit fostul premier nevoia să se – cum să-i zic? – exhibeze în public ca alde ăia? (EZ, 28.I.2005).
Gruparea lui alde cu demonstrativele cu sens neutru, abstract, a produs, de mai multă vreme, formule destul de stabile (înregistrate şi în dicţionare) – (de‑)alde astea, (de-)alde alea:
Când auzeau de de-alde astea, sătenii se puneau pe blesteme (M. Cărtărescu, Orbitor);
La de-alde astea vă pricepeţi! (cotidianul.ro, 2.IV.2008);
Ce tot o daţi cu comunism şi de-alde alea …? (adevarul.ro, 5.VI.2008);
Eram sătulă de toate kissfm-urile şi 21-urile şi alde alea (forum Radio Guerrilla).
Lexicalizarea e dovedită, ca în primele două exemple de mai sus, de faptul că grupul de-alde + N poate fi precedat de o prepoziţie – şi chiar de prepoziţia de (fenomenul însă nu este deloc nou).
2.3. Utilizarea „enumerativă” (de exemplificare)
Foarte des, alde precedă primul element dintr-o enumerare, dintr-o serie de nominale (mai ales nume proprii) coordonate (copulativ sau disjunctiv). Astfel, deşi asociat formal cu un singur nominal, alde participă la o construcţie cu sens generalizat, nedefinit şi deschis; seriile coordonate realizează de obicei acordul la plural, ceea ce întăreşte ideea de valoare tipologică („unii ca…”):
Dar, în marşul triumfal spre această veritabilă Ligă a Campionilor, alde Papură şi Buhuş trebuie să fie atenţi (EZ, 5.IV.2005);
Alde Cristoiu şi Popescu cred că noi dorim să fim conduşi de roboţi fără sentimente? (EZ, 9.X.2004);
Vor juca mai bine alde Badea, Luţu şi Papură? (EZ, 7.IX.2002);
Urmau să-i transmită „live” pe alde Gireadă, Pelin, Bîrsan sau Mutică. (EZ, 21.VIII.2000);
Sunt ferm convins că la noi în republică sunt zeci de alde Suruceanu, Dani, Ţopa, Dumitraş (vadymas.com.md);
Rezerve ca van Persie, Afellay sau Huntelaar nu se compară cu alde Helder Postiga, Almeida sau Nani („Monitorul de Alba”, 17.VI.2008);
deprins la lupte corp la corp cu alde Hrebe, Niţă şi alţii („Ziua de Cluj”, 27.VI.2007);
Acolo, ca în suc propriu, sunt alde Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Olteanu, Patriciu, Voiculescu şi alţii ca ei („Monitorul de Sibiu”, 9.VI.2008);
perioada în care Hizo îi pregătea pe alde Perja sau Purica (EZ, 28.VIII.2000);
Alde Becali sau Dragomir s-au trezit latifundiari („Ziua de Cluj”, 26.VI.2008).
Sensul tipologic şi generalizator se obţine contextual, discursiv, prin exemplificare multiplă[14]. Tiparul stabileşte o clasă prin enumerarea membrilor prototipici (ceea ce permite mai uşor recunoaşterea trăsăturilor comune). Enumerarea joacă aici rolul tiparului partitiv-clasificator; grupul stabilit nu poate însă avea o interpretare care să excludă reperele. Ambiguitatea se produce aici ca oscilaţie între o lectură de includere (alde X, Y, Z = „X, Y, Z şi alţii ca ei”) şi una limitativă (alde X, Y, Z = „clasa formată din X, Y, Z”). Pentru decodare sunt necesare şi în acest caz informaţii pragmatice, contextuale.
Aproape jumătate (4) din cele 9 atestări ale lui alde în corpusul de bază al cercetării (CLRA) aparţin acestui tip:
De la Ceauşescu la Saddam, de la Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Iranului (…), şi până la alde Dan Ioan Popescu şi Tăriceanu, toţi vor să fie înfăptuitorii a „ceva nuclear” („Cotidianul”, 24.II.2006);
Pentru că regele Mihai poate să însemne ceva mai mult în materie de anticomunism decât alde Ciorbea, Valerică Stoica sau Neluţu Mureşan (C. T. Popescu, Nobelul românesc);
Alde Păunescu şi Vadim (…) se lăfăie în Senatul României (G. Liiceanu, Uşa interzisă);
Ne-au asurzit alde Sorin Panţiş, Radu Scârbu, Mureşan, Babiuc, Remeş, Ciumara şi ceilalţi (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 1.XI.2005).
Această construcţie, intermediară între valoarea clasificatoare şi cea de desemnare individuală imprecisă (vezi 2.4)[15], este extrem de frecventă în limbajul actual din presă şi internet. Pare a fi şi cea mai răspândită în ziarele din Transilvania (în care atestările lui alde sunt considerabil mai puţine decât în cele din Muntenia, Oltenia, Moldova)[16]: e posibil să fie un tipar stilistic al presei (sportive şi politice).
2.4. Desemnarea individuală imprecisă
Folosirea lui alde într-o sintagmă cu valoare individuală, dar în care intervine un grad de imprecizie şi de distanţare ironică e cel mai caracteristic uz al operatorului în limba actuală. E şi cel mai individualizat faţă de perioada anterioară; în acelaşi timp, corespunde utilizării masive, în publicistica actuală, a mijloacelor impreciziei, a unor aproximatori (engl. hedges) tipici oralităţii (cf. Zafiu 2002b).
Din corpusul de bază, 3 exemple (o treime!) aparţin acestui tipar:
Alde Costea a avut pur şi simplu nevoie în toţi aceşti ani de o împuternicire („Adevărul”, octombrie 2002);
nu ştiu câte ministere ale propagandei conduse de alde Dâncu (C. T. Popescu, Nobelul românesc);
Cel puţin alde Sandra Brown n-are pretenţii nici artistice, nici de profunzime a ideilor (OC, nr. 305, 2006).
Sintagma care conţine operatorul alde are sens singular (reflectat şi de impunerea acordului la singular). Aşa cum am arătat mai sus, în contextele care nu presupun acord, deci nu diferenţiază clar între plural şi singular, se manifestă ambiguitatea fundamentală între valoarea de desemnare clasificatoare a unui grup prin referire la individul reprezentativ (2.2.1) sau a individului însuşi, prin evocarea statutului său reprezentativ (2.4.2). În asemenea cazuri, doar contextul şi cunoştinţele extralingvistice comune interlocutorilor decid dacă atitudinea depreciativă priveşte un prototip uman sau mai curând o persoană anume[17]. Uneori, contextul impune sau chiar explicitează lectura unică:
Noi rămânem cu alde Olăroiu – un nimeni pe toate posturile („Cronica Română”, 8.VIII.2005).
În enunţuri generalizante şi când numele aparţine unei persoane publice, asociate stabil cu o anume categorie (profesională, morală etc.), e mai probabilă referirea la întreaga categorie (deci valoarea descrisă sub 2.2.1):
Înalta Justiţie a României anului 2005 nu se atinge de alde Pleşiţă („Gândul”, 22.VI.2005).
Când persoana nu e reprezentantul de notorietate al unei categorii sau când enunţul se referă la fapte particularizate, specifice, lectura nu mai poate fi una generalizantă:
la Biserica Kretzulescu, unde se cunună alde Bobby Păunescu (AC, nr. 32, 2004).
În majoritatea cazurilor, pentru această valoare se preferă alde singur, dar e posibilă şi apariţia secvenţei de-alde, ca simplă variantă stilistică (accentuând valoarea populară şi implicit pe cea ironic-depreciativă):
Ne aruncaţi praf în ochi cu de-alde Păpurică turnător la securitate (romanialibera.ro, 11.VIII.2008).
Construcţiile în care alde atribuie (sau, mai bine zis, conservă) valoarea de singular a nominalului centru au mai multe interpretări: ca marcă de distanţă politicoasă, atribuită unor utilizări populare şi regionale (2.4.1), ca marcă de calificare (adesea) depreciativă (2.4.2) şi ca marcă globală a distanţării ironice, la nivel enunţiativ (2.4.3). Evoluţia valorilor nu e foarte clară; dacă distanţarea poate fi convertită deopotrivă în politeţe şi ironie, e cert că şi valoarea calificativă a structurilor de tip de-alde (2.3) a intervenit în diferenţierea semantico-pragmatică a uzurilor, influenţându-le.
2.4.1. Utilizarea populară şi regională
Valoarea individuală a lui alde, foarte vie şi azi (chiar în expansiune, în textele scrise), este cel mai greu de definit şi de explicat. Ea a fost totuşi descrisă în DA într-un mod surprinzător de modern:
„Poporul român circumscrie cu predilecţie, din modestie şi din precauţiune, cele ce are de spus, fie că întrebuinţează expresiuni cu conţinut cât mai larg, fie că adaugă în vorbire particule care slăbesc preciziunea frazei [s.n.]. Deşi ţăranul are bunăoară intenţia să meargă la jude, întrebat fiind unde merge, el va răspunde sau «până la jude», ca şi când s-ar opri în prag, sau «la al-de judele», ca şi când nu l-ar căuta chiar pe judele, ci pe cei ce locuiesc cu el” (DA, I, 104).
Astfel, alde este pus în aceeaşi categorie cu formele de atenuare specifice oralităţii familiare (cam, mai, pe la etc.), care pot căpăta şi funcţia de mărci suplimentare ale politeţii; în mod special, alde e comparabil cu „pluralul politeţii”.
Construcţia lui alde urmat de un nume propriu sau de un nume de rudenie este considerată (DA, GA I, 178, Mărgărit 2007) ca având utilizarea de formulă de politeţe (în care alde substituie un termen de reverenţă) mai ales în graiurile din sud. Romanul Moromeţii, vol. I, al lui Marin Preda (apărut în 1955), care reflectă în mod credibil limbajul popular muntenesc, conţine numeroase exemple de utilizare a lui alde, dintre care – cu toată ambiguitatea inerentă – unele pot fi explicate ca desemnând grupul familial (a), altele ca formule de deferenţă individuală (b), dar multe apar în contexte neutre (de simplă aproximare enunţiativă) sau (mai probabil) ironice şi vag persiflante (c):
(a) Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac;
(b) alde nean-său Cristache al lu’ Dumitrache, cu alde Leana lui Floricel;
(c) Polina era în vorbă cu alde Birică; neamţul e ca alde Ilie al lui Udubeaşcă; îl punea jos alde Voicu Câinaru; du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru; Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac!; te înjură alde Ţugurlan; te-a îmbrobodit alde tac-tău etc.
Evoluţia unor mărci ale distanţei politicoase spre valoarea de mărci ironice este un fenomen manifestat frecvent[18]. Exemplele de mai sus arată că devalorizarea formulelor în care alde prefaţează referirea la o singură persoană s-a petrecut deja în limbajul popular. În textele publicistice actuale, valoarea de marcă a distanţei politicoase este cu totul absentă.
2.4.2. Calificare şi depreciere
Când sintagma care îl cuprinde pe alde are referent singular (statut adesea ambiguu, în absenţa mărcilor de acord, dar indicat de anumiţi factori contextuali), desemnând individul însuşi prin evocarea caracterului său reprezentativ[19], valoarea semantico-pragmatică este destul de incertă. Oscilaţiile privesc posibilitatea de interpretare în cheie accentuat depreciativă (referentul fiind invocat ca exemplu negativ sau ca entitate neglijabilă) sau doar vag ironică şi minimalizantă. Alde funcţionează ca un fel de „operator de minimalizare”, care produce o dezindividualizare a persoanei:
Ne-a fost dat să-i vedem reaparând la rampa televiziunii pe alde Hrebenciuc sau chiar şi pe aproape uitatul Agathon! („Ziarul de Iaşi”, 13.VI.2008);
Nu ştiu cum să spun dar, prin comparaţie, până şi alde Hrebenciuc pare a avea mai multă minte („Evenimentul”, 25.VII.2008);
Există ţepe amărâte, de genul celor descoperite de alde Piedone de la şase (EZ, 4.XII.2002).
Sunt totuşi surprinzător de puţine exemplele în care alde prefaţează o referire la o singură persoană; dacă la acestea adăugăm enumerările (tipul discutat supra, 2.3) clasa creşte însă considerabil.
Valoarea ironic-depreciativă a acestei utilizări poate avea mai multe surse convergente: poate proveni din preferinţa clasificatorilor pentru calificarea negativă, din convertirea mărcilor aproximării în mărci ale deprecierii (aproximarea implicând dezinteres), dar şi din degradarea mărcii de politeţe populară. De altfel, valoarea reverenţioasă populară a fost asociată şi cu familiaritatea. O reacţie a unei persoane vizate de folosirea lui alde emfatizează (ironic) valoarea familiar-afectivă:
Am văzut în ziar, cu titlu mare, că „alde Păunescu şi alţii” („alde” ăsta era un semn de căldură şi de intimitate naţională) candidează la postul de preşedinte, director general al Televiziunii) (Şedinţa Senatului, 18.II.2002).
Exemplul oferă în primul rând o confirmare a valorii peiorative a lui alde, recunoscute ca atare de vorbitori, dar nu lipsite de ambiguitate.
2.4.3. Distanţa ironică
Sunt situaţii în care nu se mai justifică o intenţie de desemnare peiorativă, alde funcţionând doar ca marcă de imprecizie enunţiativă, de atenuare ironică a aserţiunii:
cum fu Mizilul staţie pentru rapidul de Berlin, la alde Caragiale (EZ 4.X.2006);
Şi alde Pinocchio avea o Conştiinţă care-l bătea la capul lui de lemn (EZ 8.XII.1999).
În exemplele de mai sus, informaţia contextuală indică destul de clar că nu este vorba de o tratare depreciativă a persoanelor sau personajelor menţionate, ci doar de o marcare ironică globală a enunţului.
- Tendinţe actuale
Alde apare frecvent în limbajul familiar şi în cel publicistic, în care îşi întăreşte poziţia mai ales ca marcă a neasumării totale a enunţului, a distanţei ironice, mai mult sau mai puţin depreciative în raport cu nominalul pe care îl însoţeşte. Extinderea de uz şi pragmaticalizarea au consecinţe stilistice şi chiar gramaticale (mai multă permisivitate a combinărilor, variaţii şi contaminări ale construcţiilor).
3.1. Contrastul stilistic
Se constată destul de des combinarea intenţionată a lui alde cu nume străine, care contrastează cu caracterul său popular-familiar:
Cred că nici alde Spengler sau Heidegger nu s-ar fi putut abţine (biblioteca.ct.ro);
Dacă veneau şi alde Eviscerator sau Overlord se schimba clasamentu (computergames.ro);
de-alde Rothschild (dezvaluiri.as.ro);
Alde Poul Thomsen în ce calitate se afla aici? („Dimineaţa”, nr. 180, 1997);
Vocea îi aparţine lui Jorn Lande, care s-a angajat în competiţia „cine are mai multe proiecte” cu alde Devin Townsend sau Michael Amott (muzicisifaze.com);
Să-şi bată capul şi alde Bush, Putin, Merkel, Sarkozy cu teme serioase („Cotidianul”, 24.III.2008).
Vorbitorii percep eventualele echivalenţe semantice cu unele construcţii străine, dar mai ales incompatibilitatea – producătoare de efecte umoristice – a conotaţiilor stilistice:
Nu se poate traduce totul. Traduci McDonald’s cu Alde Donald? (lumea3w.20m.com).
Aceste asocieri – care se explică prin apropierea limbajului publicistic de stilul colocvial – pot constitui totuşi şi un semn al tendinţei de pătrundere a lui alde în limbajul standard.
3.2. Structuri sintactice
Se constată că alde îşi lărgeşte, în limba actuală, capacitatea de combinare cu substantive comune (3.2.1), dar şi cu alte categorii de pronume decât cele ale uzului său prototipic (3.2.2). Sintagma care îl cuprinde primeşte articol proclitic (3.2.3). Se produc o serie de contaminări de construcţii şi variaţii în uzul cu sau fără de al sintagmei (3.2.4). În fine, alde se specializează în ipostaza de conector comparativ (3.2.5), valoare neînregistrată de gramaticile şi dicţionarele noastre, dar destul de frecventă azi.
3.2.1. Combinarea cu nominale atipice
Secvenţa (de-)alde precedă destul de des diferite grupuri nominale determinate, care nu corespund uzului prototipic, având drept centru un substantiv propriu care nu desemnează o persoană (a), un substantiv comun (b) sau substantivizarea ad-hoc a unei sintagme citate (c):
(a) Nu m-ar mira ca, în mai sus-pomenitul clasament, România să se afle alături de alde Botswana sau Kiribati („Evenimentul”, 3.V.2008);
Fie alde PRM nu este capabil să priceapă acest mecanism simplu, acţiune-reacţiune, fie îl utilizează din plin spre propriul folos (EZ 23.I.2004);
(b) pe aceeaşi felie orară cu alde concurenţa (EZ, 9.II.2000);
S-a dat cu alde zombi (EZ, 30.III.2001);
de-alde patronii ăştia (ez.ro, 5.III.2008);
(c) Ultimul Holograf – o compilaţie cu d-alde „Umbre pe cer” (EZ, 17.XII.1999);
Să nu mai vorbim de alde „Din dragoste”… (cafeneaua.com).
3.2.2. Combinarea cu pronume nehotărâte
Destul de neobişnuită este situaţia în care alde precedă pronumele nehotărâte unii, alţii:
Ar fi interesant să auzim nişte „prorociri” relativ la Dinu Patriciu sau alde alţii (forum „Ziua”, 28.IX.2007);
spre deosebire de alde alţii ca James, Kobe (slamdunk.ro);
cum bine ziceau alde unii într-o reclamă (paranoiacountry.blogspot.com, iunie 2007);
alde unii (nu zic care, sunt chiar cei care-şi ridică acum statui!) nu reuşeau să pună mâna pe imobil (ziaruldeiasi.ro, 13.VI.2007);
ici intră şi de-alde unii care în buletin sunt trecuţi bărbaţi (gandul.info, 7.VII.2008).
Adjectivul nehotărât alde dublează tautologic valoarea nehotărâtă a pronumelor, intrând în contradicţie cu una dintre regulile principale ale folosirii sale (modificarea referinţei unui grup determinat, individualizat). De fapt, din punct de vedere pragmatic, expresiile indefinite din exemplele de mai sus sunt fie explicitate de continuarea enunţului, fie aluzive, deci au – contextual – proprietatea referenţialităţii, pe care o presupune folosirea operatorului alde. În asemenea cazuri, valoarea clasificatoare se reduce totuşi, accentuându-se în schimb marcarea impreciziei.
3.2.3. Articularea proclitică
Secvenţa (de-)alde a fost identificată în structuri sintactice care îi atestă unitatea şi disponibilitatea combinatorie. Secvenţa primeşte articol nehotărât sau hotărât proclitic:
Nu putem accepta să fim bătaia de joc a unor de-alde Oprişan, Constantinescu şi Dragnea („Gândul”, 30.VI.2008);
Lucrătorul de la compania de apă ar putea să-i fie recunoscător unui de-alde Abramovici (beranger.org/index. 12.V.2008);
Gigi îi va scurta simbria unui alde fluieraş („Ziua de Cluj”, 26.III.2008);
Numai în asemenea situaţii (deşi nici atunci) s-ar găsi vreo motivaţie pentru decizia lui alde Voronin (evenimentul.ro, 16.V.2008);
ţie şi lui de-alde Fault (monitorulsv.ro, 17.VI.2008).
Nu toate situaţiile din exemplele de mai sus sunt perfect similare: articolul precedă o construcţie clasificator-partitivă cu de sau una individualizată cu alde singur, urmat de un nume propriu sau comun; în orice caz, articolul se foloseşte ca şi când substantivul centru nu ar avea modificatori, (de)-alde nerestrângându-i în niciun fel disponibilităţile combinatorii.
3.2.4. Utilizări marginale ale lui alde
La limita acceptabilităţii se plasează unele structuri care repetă o valoare a lui alde prin tiparul partitiv:
de-alde de-ai lui Iliescu (clipa.com).
Echivalenţa cu structurile comparative are ca efect şi apariţia unor construcţii contaminate, pleonastice, de tipul ca (de-)alde (a) sau alde (ca) (b):
(a) Şi cunosc zeci ca de-alde mine!!! (EZ, 4.V.2002)[20].
(b) de alde ca Magda e plină ţara (click.ro).
A fost înregistrată şi confuzia cu de-ale:
de-alde-muzicii (scrisdegeaba.wordpress.com, 14.VII.2007);
Ca arene ale întrecerilor în „de-alde combinaţiilor” (EZ, 31.XII.1999).
3.2.5. Alde – conector comparativ
Dacă în construcţiile cu centrul de grup exprimat şi cu prepoziţia de considerăm că rolul de subordonare îi revine totuşi acesteia (oameni de-alde noi), în construcţiile similare fără de operatorul alde a căpătat o funcţie similară adverbului de comparaţie cu comportament de prepoziţie ca: oameni alde noi. Această valoare – legată de utilizarea clasificatoare a lui alde – se întâlneşte în limba actuală mai ales cu pronume personale:
bărbaţi alde mine (club.neogen.ro, 21.II.2008);
Erau sute de clienţi alde mine (contrafort.md);
un străin alde mine – arab, musulman, reprezentant al unei alte culturi, al altui mod de viaţă (timpul.md);
Îmi este milă de oameni alde tine (azi.md),
dar şi cu nume proprii:
cu asemenea oameni alde George care ne priveşte cu atâta suspiciune (curaj.net);
oameni alde Simirad (ziua.ro).
E de remarcat că marea majoritate a exemplelor culese din internet provin din publicaţii şi mesaje moldoveneşti (din România şi Republica Moldova)[21].
De altfel, în textele moldoveneşti pare să se manifeste şi preferinţa pentru construcţiile în care alde este precedat de pronumele semiindependent cei; şi în acest caz, alde are valoarea elementului de comparaţie ca:
glumiţele celor alde tov. P.P. Borodin („Contrafort”, nr. 123-124, 2005);
cei alde Gheorghe Ivanovici (ibid., nr. 111-112, 2004);
pentru cei alde tine (moldova.net) etc.
- Concluzii
Pe baza unui corpus de texte recente, s-a putut constata că în limba actuală standard (cu note colocviale) se întâlneşte destul de rar valoarea regională (populară) a lui alde, de desemnare globală a unui grup familial, fiind, în schimb, mult mai prezentă desemnarea „clasificatoare” („categorizantă”, comparativă, adesea depreciativă): (de-)alde N = „cei de felul lui N”, „unii ca N.”. Foarte răspândit – şi caracteristic pentru alde în limba actuală – este rolul de marcă de imprecizie şi distanţare ironică în desemnarea individuală. Între faptele semnificative de dinamică a limbii au fost înregistrate şi unele particularităţi ale structurilor sintactice în care intră grupul nominal care cuprinde nedefinitul alde (prezenţa prepoziţiei de, cu valoare clasificatoare sau partitivă, impunerea acordului la singular sau la plural, preferinţa pentru secvenţe coordonate enumerative), precum şi tendinţa lui alde de combinare cu grupuri nominale al căror referent e nonpersonal (cu centrul pronume nehotărât, substantiv comun, abstract, sintagmă citată etc.). Din punct de vedere gramatical, alde prezintă o tendinţă de specializare ca echivalent al lui ca, având în anumite construcţii valoarea de conector comparativ.
Operatorul alde aparţine unui inventar bogat de mijloace ale impreciziei convertite în mărci ironice, ilustrând o trăsătură caracteristică a limbajului colocvial şi a celui din mass-media.
[1] Alde a fost considerat de Hasdeu, în 1886 în Etymologicum Magnum Romaniae, „un idiotism românesc, foarte anevoie de tradus în orice altă limbă” (Hasdeu 1998: 611).
[2] Corpusul ziarului „Evenimentul zilei” (EZ, arhiva disponibilă pe site-ul http://www.evz.ro) a fost verificat integral pentru perioada 1996−2008; celelalte cotidiene, dintre care unul naţional („Gândul”, http://www.gandul.info) şi şase regionale („Gazeta de Sud”, http://www.gds.ro – pentru Oltenia; „Evenimentul”, http://www.evenimentul.ro şi „Ziarul de Iaşi”, http://www.ziaruldeiasi.ro – pentru Moldova; „Ziua de Cluj”, http://www.ziuadecj.ro, „Monitorul de Alba”, http://www.monitorulab.ro şi „Monitorul de Sibiu”, http://www.monitorulsb.ro – pentru Transilvania) au fost cercetate pe intervale mai reduse, în principiu primele luni ale anului 2008. Am indicat prin siglă sau denumire ziarul atunci când exemplul apărea în texul jurnalistic propriu-zis şi adresa de internet atunci când exemplul apărea în comentariile, mult mai liber formulate, ale cititorilor.
[3] Etimologia formei este controversată: se consideră că ar proveni dintr-o construcţie cu sens probabil partitiv – al de (DA) sau din ăl de, prin elipsă din construcţii de tipul săracul ăl(a) de Ion (DER, s.v. al). Mărgărit (2006) propune etimologia al+lui+de.
[4] Cel mai vechi exemplu de folosire a lui alde apare deja la Dosoftei: la cei cu al-de Azariĭa (în DA). Multe alte atestări sunt oferite de scriitorii secolului al XIX-lea, atât munteni, cât şi moldoveni: Heliade (Or aide l-alde baba Comana, or Sorica), Grigore Alexandrescu (multe de-alde alea), Creangă (de-alde bătrînul Alecu Forescu, cioflingari de-alde tine, de-alde aceste) etc.
[5] În limba mai veche există totuşi şi unele exemple de grupuri nominale nedeterminate precedate de alde.
[6] Într-un context în care coreferenţialitatea sintagmei cu alde e ambiguă (individul sau grupul său), acordul la singular poate tranşa în favoarea lecturii individuale: Pentru că s-a trezit unul, consilierul Răgălie, şi ai lui colegi, să dezvăluie că asociaţia lui Mircea Sandu nu este legitimă din punct de vedere juridic, că tot ceea ce s-a întâmplat până acum a fost vis. Alde Răgălie susţine că actele asociaţiei Naşului sunt pline de falsuri (EZ 24.07.2000).
[7] Ioan Doncev, Cursul primitiv de limbă română, Chişinău, 1865, II, 23, apud Hasdeu (1998: 613).
[8] Exemplele din DA nu sunt însă lipsite de ambiguitate; interpretarea ca „plural al familiei” nu e singura posibilă, iar în unele exemple pare chiar forţată.
[9] Construcţia este considerată de Mărgărit (2007: 327) ca „pătrunsă în limba comună”; tocmai de aceea autoarea, interesată de particularităţile regionale, nici nu se ocupă de ea. E de altfel principala (şi prima) semnificaţie indicată pentru alde în DEX („oameni ca…; specimene de felul…, de tagma…”).
[10] În contexte ca: „personaje gen Vadim sau Becali” (forum.softpedia.com, 28.VIII.2006); „toate complicaţiile astea, gen conturi, comitete şi miliarde de canale” (forum.undernet.org); „marii corupţi (…) sunt ăştia tip Becali” (gandul.info).
[11] Interpretarea categorizantă este aproape imposibilă în cazul numelor de rudenie cu referent individualizat şi ancorat deictic.
[12] Exemplul este întrucâtva ambiguu, în măsura în care numele propriu e o contaminare de două nume, putând trimite la doi referenţi.
[13] Ceea ce confirmă, la distanţă în timp, asocierea pe care o făcea DA între antonomaza pluralului şi cea marcată prin alde: „Şi în cazul acesta, limba română, pe lângă întrebuinţarea pluralului, ca celelalte limbi romanice (…), poate întrebuinţa şi forma de plural cu al-de” (DA, I, s.v. al-de, p. 104).
[14] Nu e, desigur, o inovaţie recentă. Aceeaşi structură o putem găsi, de exemplu, în publicistica lui Eminescu: Şi în sângele nostru românesc, nu în de alde Pherekydis, Giani, Carada etc., în limba noastră românească, nu în păsăreasca voastră (Opere, XII, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 502).
[15] Când alde este repetat în faţa fiecărui membru al enumerării (de exemplu: Nu guvernul i-a învăţat pe alde Iacubov sau pe alde Sîrbu că poţi plăti dările la paştele cailor?, EZ, 14.XII.2002), este vorba mai curând de o coordonare de desemnări individuale, chiar dacă asocierea creează o clasă.
[16] Distribuţia lui alde în variantele regionale ale limbii literare nu poate fi însă descrisă credibil pe baza materialului excerptat până acum; ar fi nevoie de un studiu de corpus cu reprezentare echilibrată a regiunilor istorice sau a graiurilor stabilite de tradiţia dialectologică. Până atunci, afirmaţiile noastre rămân simple ipoteze bazate pe observaţii parţiale.
[17] Între analogia care conduce la un sens tipologic şi colectiv (a) şi exemplificarea care presupune un asemenea sens (b) este un continuum, dar o diferenţă importantă de funcţionare discursivă:
(a) Au fost aleşi unii ca Popescu (= au fost aleşi unii care seamănă cu tipul „Popescu”)
vs (b) A fost ales unul ca Popescu (= a fost ales Popescu, care ilustrează un anume tip).
[18] Descris deja de Şăineanu (1887), în legătură cu degradarea semantică a termenilor de reverenţă (în ediţia 1999: 400–409).
[19] În GALR, pe primul loc apare acest sens, nedefinit („apartenenţa unui individ la o clasă de entităţi cu proprietăţi vag precizate”, 261) şi adesea peiorativ.
[20] Vezi şi primul exemplu de la 2.2.3. Construcţia ca de-alde nu e nouă: DA o atestă printr‑un citat din Alecsandri.
[21] Alde pare foarte bine reprezentat şi în româna vorbită şi scrisă în Republica Moldova; citatele din internet ilustrează în genere aceleaşi situaţii de uz şi aceleaşi valori ca în restul spaţiului românesc, dar cu o frecvenţă, se pare, mai ridicată.
Mi piace:
"Mi piace" Caricamento...
Futuro Insieme 