7 martie 1274, trece în veșnicie Sfântul Toma d’Aquino


745 de ani de la nașterea la Cer a Doctorului Angelic.

SFÂNTUL TOMA D’AQUINO
(1226-1274)

“Atotputernice, veşnice Dumnezeule, iată, mă apropii de sacramentul Fiului tău unul-născut, Domnul nostru Isus Cristos: mă apropii ca un bolnav de medicul său, care îi redă viaţa, ca un păcătos de izvorul milostivirii, ca un orb de lumina splendorii veşnice, ca un sărac şi un nevoiaş de Domnul cerului şi al pământului”[1].

Cu această rugăciune, Toma de Aquino îşi începea pregătirea pentru celebrarea euharistică, profund conştient de propria-i nimicnicie şi pe deplin abandonat iubirii Tatălui. Probabil că măreţia sa este proporţională cu umilinţa sa.

S-a născut în castelul din Roccasecca, aproape de Caserta, în sudul Italiei, în 1225 sau 1226, din familia nobilă Aquino. Tatăl, Landolfo, era de origine longobardă şi mama, Teodora, era o napolitană de origine normandă. În casa sa văzuseră lumina alţi trei fraţi şi cinci surori, fără să fie număraţi şi cei trei fraţi născuţi dintr-o căsătorie precedentă din partea tatălui.

Destinat carierei bisericeşti

Toma, fiind cel mai tânăr dintre băieţi, părinţii se gândeau la viitorul său oferindu-l ca oblat, la vârsta de 5 ani, la abaţia din Montecassino. Oblatura – aşa cum se obişnuia a se spune – nu comporta faptul că copilul, ajuns la maturitate, ar fi trebuit în mod necesar să depună voturile monahale; era doar o pregătire ce făcea candidaţii potriviţi pentru o asemenea alegere.

Toma s-a simţit foarte bine în mănăstire şi a întreţinut mereu raporturi bune cu maeştrii săi. Abatele îl preţuia foarte mult, fie pentru darurile sale intelectuale, fie pentru dragostea pe care o arăta pentru disciplina monastică, chiar dacă Toma, înaintând în vârstă, nu se gândea să devină călugăr.

Bogata abaţie din Montecassino, în acea perioadă, era motiv de dispută între papa şi împăratul Frederic al II-lea. Acesta, în 1239, a ocupat-o prin intervenţie armată şi a trimis acasă toţi călugării care nu se născuseră în teritoriul ce era sub jurisdicţia sa. Rămăseseră numai opt. Era imposibil, în aceste condiţii, să menţii o şcoală pentru oblaţi. Abatele l-a însoţit personal pe Toma la părinţii săi şi le-a recomandat să-l ducă, pentru continuarea studiilor, la Napoli, chiar dacă acea universitate nu era a papei, ci a împăratului.

La Napoli, Toma a făcut cursul de arte liberale şi a avut norocul să cunoască traducerea unor scrieri ale lui Aristotel. Operele filozofului grec, aşa de utilizate atunci de maeştrii musulmani pentru a combate credinţa creştină, erau interzise în facultăţile ecleziastice. Toma, însă, a intuit încă de pe atunci marea lor valoare.

A preferat carisma lui Dominic

La Napoli, însă, s-a petrecut un lucru foarte important. Toma i-a cunoscut pe fraţii predicatori din conventul sfântului Dominic, ori ascultându-le predicile, ori pentru faptul că erau tovarăşi de studii, şi a rămas fascinat de stilul lor de viaţă.

El cunoştea viaţa lumii şi a Bisericii. În anii pe care i-a petrecut la Montecassino, descoperise frumuseţea creştinismului, dar văzuse, de asemenea, cum călugării erau implicaţi în interese lumeşti din cauza bogăţiei lor. În familia sa experimentase iubirea adevărată a părinţilor şi a fraţilor, dar a văzut, de asemenea, atâtea uneltiri politice, pentru el de neînţeles. Înainte de toate, nu accepta ca oamenii Bisericii să se amestece în afacerile temporale şi să concureze pentru a obţine cu orice mijloc avantaje economice.

În această situaţie, atât de puţin evanghelică, Toma vrea să dea un răspuns foarte concret prin viaţa sa şi a ales să se facă mendicant dominican. Avea circa 20 de ani şi decizia sa i-a lăsat cu gura căscată pe părinţi, în special pe mama, rămasă văduvă, care conta pe el pentru a putea duce înainte gestionarea tuturor afacerilor casei. Bucurându-se, de fapt, de favoarea împăratului, pentru urmarea căruia militau fiii săi, ar fi avut posibilitatea să-l facă să devină foarte curând abate la Montecassino, conform unei dorinţe mai vechi a tatălui.

Când castelana din Roccasecca a aflat că Toma se afla deja în călătorie spre Paris, a cerut fiilor săi să-l aducă înapoi acasă, folosind, dacă era necesar, chiar şi forţa. Aceştia au obţinut un corp de armată din partea împăratului, care se afla în Toscana pentru a lupta împotriva cetăţilor fidele papei, l-au arestat pe Toma şi s-au îndreptat spre casă, oprindu-se la castelul din San Giovanni, proprietatea lor.

Răbdarea îşi are limitele sale…

În celula în care Toma era ţinut prizonier, a fost introdusă o foarte frumoasă tânără, cu motivul de a-i servi, dar, în realitate, pentru a-l ispiti în ceea ce priveşte castitatea. Toma, care în mod normal era foarte paşnic, după o zi plină de evenimente şi zbuciumată, şi-a pierdut răbdarea şi, cu un cărbune aprins, a ameninţat-o pe tânără, constrângând-o să fugă. Episodul poate să pară legendar, dar în afara biografilor timpului, chiar şi istoricii moderni îl consideră autentic.

Iubirea lui Toma pentru castitate era, într-adevăr, proverbială; nu în van era numit doctor angelic. Nu este vorba despre o castitate miraculoasă, ci despre un dar cucerit printr-o luptă zilnică, cum dă mărturie această rugăciune a sa:

“O, bunul meu Isus, ştiu bine că orice dar perfect, şi mai mult decât oricare altul cel al castităţii, depinde de puternica lucrare a providenţei tale, şi că, fără tine, omul nu poate face nimic. Pentru aceasta, te rog să-mi aperi prin harul tău castitatea şi curăţia inimii mele şi a trupului meu. Şi dacă a trebuit să primesc o impresie oarecare a simţului, care ar fi putut să-mi păteze castitatea şi curăţia, tu, care eşti Domn peste toate puterile, şterge-o, ca să pot, cu inima imaculată, să înaintez în iubirea şi în slujirea ta, oferindu-mă cast, în toate zilele vieţii mele, pe altarul divinităţii tale”[2].

În ziua următoare, a fost condus la Roccasecca şi încredinţat mamei sale, care îl iubea foarte mult, deşi nu reuşea să accepte ca unul dintre fiii săi să devină mendicant. A încercat să-l convingă folosind toate argumentele, dar inutil. A încercat acest lucru chiar şi sora sa, Marotta, dar a sfârşit prin a trece de partea lui, alegând chiar şi ea să renunţe la lume. A devenit, deci, călugăriţă şi apoi stareţă la “Santa Maria di Capua”.

Mamei nu-i rămânea decât să se predea. A început prin a le permite dominicanilor din Napoli să-l viziteze pe fiul ei şi, după un an, l-a lăsat să plece cu binecuvântarea ei. Între timp, nobila castelană normandă vedea surpându-se toate planurile sale umane, deoarece împăratul, după mai multe acţiuni nefericite, se îndrepta spre sfârşit.

În această confuzie a luptelor dintre papă şi împărat, între puterea temporală şi cea spirituală, Toma îşi exprimă cu claritate propriul gând într-una dintre scrierile sale[3]. Aşa îl rezumă J.A. Weisheipl, biograful său actual cel mai autorizat: “Toma afirmă că papa, în puterea oficiului său canonic, este capul spiritual al Bisericii şi nimic altceva; orice atribut politic sau mundan care se suprapune acestei autorităţi, esenţial spirituale, este un element accidental, a cărui prezenţă sau absenţă nu modifică în nici un fel natura spirituală intrinsecă în Biserică”[4].

Impresionează luciditatea acestei viziuni, dacă ne gândim că, în acel timp, cea mai mare parte a clericilor gândeau în mod diferit. Dar Toma, înaintea unei luări de poziţie teoretică, a refuzat, cum spune Weisheipl, “orice poziţie în Biserică, ce ar fi putut să-l implice în afacerile temporale”.

Întors în convent, putea, în sfârşit, să se pregătească pentru a face profesiunea în Ordinul Predicatorilor. Superiorul general, Giovanni Teutonicul, şi de această dată a crezut oportun să-l oprească în străinătate pentru a evita ulterioare răzgândiri şi complicaţiile care ar putea proveni din partea familiei.

Între Köln şi Paris

Nu se ştie cu siguranţă dacă Toma a fost trei ani la Paris, mai înainte de a merge la Köln, dar cu siguranţă că a trecut toţi aceşti trei ani sub conducerea marelui Albert, om de cultură enciclopedică şi cunoscător al gândirii lui Aristotel. Împreună cu el, Toma se afla în largul său, şi viceversa. Această convieţuire rodnică între două genii ale culturii a durat din 1248 până în 1252.

Era la începutul acestei perioade, după moartea abatelui Ştefan al II-lea, când papa Inocenţiu al IV-lea i-a oferit lui Toma misiunea de abate la Montecassino şi, aflând despre refuzul său de a lăsa Ordinul Dominican, îi dădea privilegiu de a păstra haina şi apartenenţa. Dar tânărul dominican a refuzat într-o manieră foarte hotărâtă.

La Köln se spune că s-a petrecut această celebră întâmplare. Tovarăşii glumeau despre atitudinea foarte tăcută a lui Toma şi despre moliciunea sa fizică, şi atunci l-au numit boul mut al Siciliei. Şi se spune că Albert ar fi făcut acest scurt comentariu: “Noi îl numim bou mut, dar el, prin doctrina sa, va scoate un muget care va răsuna în toată lumea”.

Nu ştim dacă lucrurile s-au petrecut tocmai aşa, dar sigur preţuirea lui Albert pentru elevul său era atât de mare, încât, atunci când superiorul general i-a cerut să-i indice pe cineva ca să-l trimită la Paris pentru a se pregăti în vederea acoperirii catedrei de doctorat al ordinului, Albert l-a indicat imediat pe Toma. Superiorul a rămas puţin surprins, probabil pentru faptul că Toma era încă prea tânăr, dar în favoarea sa intervine cardinalul şi legatul pontifical Ugo di San Caro, din acelaşi ordin, şi propunerea lui Albert a fost acceptată.

Toma, de puţin timp hirotonit, având abia vârsta de 26 de ani, se afla din nou la Paris, pentru a învăţa, în vederea bacalaureatului, în Sfânta Scriptură, cu maestrul Elia Brunet, şi să se pregătească pentru doctorat. Fiecare ordin călugăresc avea dreptul la două catedre, una pentru elevii din provincia franceză, şi alta pentru cei din alte provincii. Toma era destinat să fie maestru pentru străini.

Dar climatul academic nu era uşor, deoarece exista un braţ de fier între maeştrii clerului secular şi cei din clerul regular, mai ales al mendicanţilor. Maeştrii seculari au avut până în acel moment totul în mâinile lor şi-i vedeau pe mendicanţi ca intruşi nu numai din cauza împărţirii puterii universitare, dar şi pentru că aceştia erau purtătorii unui stil de viaţă contrar tradiţiei din lumea studenţească pariziană. Nu trebuie să uităm că maeştri eminenţi trecuseră în acea perioadă de la clerul secular la cel călugăresc, atraşi de viaţa evanghelică a mendicanţilor franciscani şi dominicani. Au fost necesare repetate intervenţii papale, pentru a face acceptată ca normală prezenţa călugărilor în corpul docenţilor facultăţilor pariziene.

În aprilie 1256, Toma devine doctor în teologie. Avea 31 de ani, pe când vârsta minimă cerută era de 35 de ani, dar pentru el papa a voit să facă o excepţie. În octombrie, aceluiaşi an, Toma, scriind în apărarea călugărilor atacaţi de maestrul Guglielmo di Saint-Amour, a căutat să prezinte, pe înţelesul tuturor, noutatea carismei mendicanţilor, noutate ce nu putea fi cuprinsă în categoriile monastice, împiedicându-i pe fraţi să studieze, să predice şi să spovedească.

Deja mai înainte, în comentariul asupra Sentinţelor lui Petru Lombardul, îşi câştigase favoarea elevilor săi. Biograful său, Bernardo Gui, afirma că “studenţii au început să sufere influenţa sa într-un mod extraordinar. Deoarece totul părea aşa de nou: nou modul de organizare al argumentului, noi metodele de examinare, noi argumentele potrivite pentru atingerea concluziilor”. Toma era un spirit deschis şi liber, fidel faţă de doctrina Bisericii şi inovator în acelaşi timp. Deja de pe atunci, el împărţea învăţătura sa după o schemă fundamentală ce contempla întreaga creaţie care, ieşită din mâinile lui Dumnezeu, se întorcea acum pentru a se cufunda din nou în iubirea sa.

Noul rol al lui Toma, ca doctor, era acela de a preda teologia şi consta în esenţă în a transmite elevilor înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, titlul care era dat profesorului nu era acela de “doctor în Teologia Sacră”, care este mult mai târziu, ci acela de “Maestru în Pagina Sfântă”, adică profesor în Sfânta Scriptură.

Toma a rămas la această catedră timp de trei ani şi a comentat Cartea lui Isaia şi Evanghelia după Matei. Se povesteşte că, într-o zi, pe când contempla, plin de admiraţie, oraşul Paris, unul dintre studenţii săi l-a întrebat dacă n-ar vrea să fie proprietatea sa. Şi atunci, Toma a spus că ar fi preferat să “posede Omiliile asupra Evangheliei după Matei ale sfântului Ioan Gură de Aur”. Toma nu cunoştea bine greaca şi a căutat să-şi procure cele mai bune traduceri ale sfinţilor părinţi greci, ale lui Aristotel şi ale altor filozofi.

La Paris, la îndemnul sfântului Raymund de Penyafort, deja general al Ordinului Predicatorilor, Toma a început să scrie un tratat teologic, intitulat Summa contra Gentiles, pentru a veni în ajutorul misionarilor ce se pregăteau să predice în ambiente în care era foarte puternică prezenţa şi influenţa culturală a evreilor şi musulmanilor[5].

În serviciul Bisericii Universale

După trei ani de predare la Paris, Toma a fost chemat din nou în provincia romană, unde a dus la bun sfârşit această operă. În Italia, a rămas timp de zece ani, mai înainte de a merge la Napoli, în conventul unde îşi descoperise vocaţia, apoi la Orvieto, unde papa îşi stabilise propria rezidenţă.

Permanentele mutări la care Toma era supus şi implicările sale în studiu puteau să-i aducă o serie de dificultăţi în a trăi carisma sfântului Dominic, deoarece îl împiedicau în trăirea vieţii comunitare. De aceea, superiorii i-au încredinţat ca însoţitor un frate de mare valoare, fratele Reginaldo da Piperno, lector în teologie şi preot. Acesta “trebuia să-şi petreacă o bună parte din viaţă în serviciul lui Toma, urmându-l pretutindeni, servindu-i la Liturghie, spovedindu-l şi asistându-l în toate modurile”[6]. În felul acesta, i-a fost asigurată viaţa de comuniune alături de un frate cu care se putea confrunta zi de zi.

În timp ce se afla la Orvieto, la chemarea papei Urban al IV-lea, Toma a scris două tratate: unul despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, şi un comentariu continuu al celor patru Evanghelii. Această ultimă operă a fost foarte apreciată şi a fost numită Catena aurea. În secolul al XIX-lea, un grup de profesori de la Oxford au făcut o traducere foarte îngrijită în limba engleză şi în prefaţă au scris: “Este imposibil să citeşti Catena sfântului Toma, fără să fii impresionat de magistrala capacitate arhitectonică cu care a fost construită. O cultură de o foarte înaltă calitate, nu numai o simplă cunoaştere din cărţi”. În prezentarea cărţii, însuşi Toma scrisese: “Intenţia mea în această operă este de a expune sensul literal al textului, dar şi cel mistic; şi uneori, chiar şi acela de a corecta erorile şi a confirma adevărata doctrină catolică. Aceasta pare în mod special necesar, deoarece, dincolo de evanghelie, noi trasăm normele credinţei catolice şi regulile întregii vieţi creştine”.

Se pare că în această perioadă Toma a descoperit şi aprofundat cunoaşterea teologiei greceşti şi a făcut totul pentru a continua şi a-şi procura traducerile părinţilor greci.

Tot în această perioadă orvietană, Toma a scris, din ordinul papei, liturgia sărbătorii Corpus Domini, care este pătrunsă de suflul său poetic şi mistic de autentic cântăreţ al Euharistiei.

În 1265, este trimis la Roma pentru a inaugura un studiu teologic pentru provincia romană. În timpul acestei şederi, ţinând cont că nu toţi elevii erau pregătiţi pentru un curs teologic prea solicitant, a început să scrie pentru ei o Summa teologica pentru “a prezenta lucrurile ce priveau religia creştină într-un mod care să fie mai adaptat instrucţiei începătorilor”.

Reluând o schemă de acum foarte dragă lui, a împărţit lucrarea în trei părţi. Prima tratează despre Dumnezeu unul şi întreit şi despre “purcederea tuturor lucrurilor din el”; a doua vorbeşte despre “mişcarea tuturor creaturilor raţionale spre Dumnezeu”; a treia îl prezintă pe Isus “ca om şi cale prin care cu toţii ne întoarcem la Dumnezeu”. Opera a fost începută la Roma şi continuată timp de mai bine de şapte ani: a fost întreruptă pe neaşteptate, pe data de 6 decembrie 1273, la Napoli.

Între papa Clement al IV-lea şi Toma era o sinceră prietenie şi, pontiful, în semn de gratitudine pentru serviciile inestimabile aduse Bisericii, i-a trimis numirea de arhiepiscop de Napoli. Toma a refuzat, rugându-l pe prietenul său “să nu-l mai promoveze la asemenea lucruri”.

Între timp, la Universitatea din Paris s-a reaprins disputa contra mendicanţilor. Superiorii au decis să-l trimită din nou pe Toma care, strângându-şi lucrurile, şi-a început pe jos lunga călătorie, însoţit de nedespărţitul Reginaldo da Piperno şi de unul sau doi alţi fraţi. Au ajuns la destinaţie la începutul anului 1269.

În scrierile din această a treia şi ultima perioadă pariziană, Toma şi-a îmblânzit foarte mult intelectualismul, după unii, datorită unei experienţe mistice pe care ar fi avut-o, după alţii, pentru a putea veni în ajutorul studenţilor, dar este foarte posibil că din amândouă motivele. Dintre scrierile din această perioadă, amintim lectura asupra Evangheliei după Ioan, mai presus de toate, comentariul asupra testamentului lui Isus, adevărată capodoperă care, în mare parte, rezistă încă uzurii timpului.

După ce lupta împotriva mendicanţilor a cunoscut o nouă întrerupere, Toma a fost chemat din nou în patrie, pentru a întemeia un nou studiu la Napoli. Călătorind spre cetatea napolitană împreună cu Reginaldo, a voit să se oprească la castelul din Molara, aproape de Rocca di Papa, pentru a-l vizita pe bunul său prieten, cardinalul Annibaldo Annibaldi, fost elev şi succesor la Paris. Aici, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi Reginaldo a fost pe punctul de a muri. O dată depăşit pericolul, au continuat călătoria, cu scurte opriri la castelul din Ceccano, aproape de Frosinone, pentru a-şi vizita o nepoată, Francesca, şi apoi, e posibil, la Roccasecca şi la Montecassino.

Şcoala teologică

La Napoli a început imediat munca, organizând şcoala teologică şi dedicându-se, de asemenea, predicării în mijlocul poporului care îl asculta cu multă veneraţie, deoarece cuvântul său era simplu şi profund, îi satisfăcea pe doctori şi, în acelaşi timp, era înţeles de analfabeţi.

Toma întotdeauna s-a bucurat de o sănătate bună şi de o capacitate de muncă excepţională. Se trezea dimineaţa foarte devreme şi îşi mărturisea lipsurile lui Reginaldo, înainte de a celebra sfânta Liturghie, apoi îi slujea lui Reginaldo la Liturghie. Pe la şase, ţinea lecţia, apoi se retrăgea pentru a studia sau pentru a dicta mai multor secretari simultan, până la ora prânzului.

După masa de prânz, se reculegea în rugăciune, pentru ca apoi să-şi reia studiul sau dictarea până la cină. În cursul nopţii, continua să studieze, şi apoi, înainte de ivirea zorilor, se ducea în biserică pentru a se ruga, având grijă să se întoarcă în pat, puţin înainte de ora de deşteptare, pentru a nu fi sesizat de confraţi.

Marea încercare

Pe data de 6 decembrie 1273, s-a întâmplat însă un fapt ciudat. În timp ce celebra Euharistia, ceva l-a atins în mod profund, deoarece, din acel moment, Toma şi-a schimbat ritmul de viaţă şi nu a mai scris şi nu a mai dictat nimic. Reginaldo l-a întrebat: “Părinte, de ce ai lăsat la o parte o muncă aşa de măreaţă pe care ai început-o pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pentru a instrui lumea?” Şi Toma i-a răspuns: “Reginaldo, nu pot”. Ceva mai târziu, i-a propus să-şi reia munca într-un ritm ceva mai lent, dar răspunsul negativ a fost însoţit de o motivaţie: “Reginaldo, nu pot, pentru că tot ceea ce au am scris sunt pentru mine ca nişte paie”.

Ceva timp după aceea, Toma, pentru a ieşi din ambientul său, care îi amintea continuu de studii şi cărţi – o viaţă întreagă pentru a produce paie – şi-a exprimat dorinţa de a o vizita pe una dintre surorile sale, pe contesa Teodora di San Severino. Reginaldo l-a însoţit cu bucurie. Întâlnirea cu sora sa a fost tulburătoare, deoarece el “aproape că nu a reuşit să-i spună un cuvânt”, aşa încât contesa s-a gândit că fratele ei şi-a pierdut capul. Trei zile a rămas alături de ea, înconjurat de o grijă plină de afecţiune.

Reginaldo s-a întors din nou la muncă. Poate că datorită ambientului mai destins sau chiar nevoii de a-şi deschide inima aceluia care, printre altele, îi era şi confesor, Toma a cedat: “Promite-mi – i-a spus lui Reginaldo – în numele lui Dumnezeu cel viu şi atotputernic şi a fidelităţii impuse de ordinul nostru, şi a iubirii pe care o ai pentru mine, că nu vei descoperi niciodată, cât voi fi viu, ceea ce îţi voi spune. Tot ceea ce eu am scris este pentru mine ca şi paiele în comparaţie cu ceea ce mi-a fost revelat acum”. Şi a adăugat: “Singurul lucru pe care îl doresc acum este ca Dumnezeu, după ce a pus capăt lucrării mele de scriitor, să pună capăt şi vieţii mele”[7].

Ceea ce se întâmplase în timpul acelei celebrări euharistice din 6 decembrie, rănise atât de profund chiar fizicul lui Toma, dacă, din acel moment, nu numai că a încetat să scrie, dar nu mai reuşea decât să se roage şi să împlinească activităţile fizice cele mai elementare. Dar nu putea fi vorba doar de un simplu fenomen fizic: ceva mai profund se petrecuse în inima sa.

Primii săi biografi[8] povestesc că, cu puţin timp mai înainte, într-unul dintre colocviile nocturne în faţa Celui Răstignit, acesta i-a spus: “Toma, tu ai scris bine despre mine. Ce recompensă doreşti?” Toma a răspuns atunci: “Nimic altceva, Doamne, decât pe tine”. În acea dimineaţă de 6 decembrie, Domnul răstignit i-a luat cuvântul, asimilându-l sieşi. Aşa cum Isus, Înţelepciunea divină, pe cruce, se simţise redus la ignoranţă, şi boul mut din Sicilia, care până în acea zi a uluit lumea cu mugetul inteligenţei sale, acum se regăsea ca ultimul dintre oameni, un slujitor inutil ce şi-a petrecut viaţa punând laolaltă firele de paie. Toma, devenit tabula rasa înaintea lui Dumnezeu, s-a simţit ca ultimul dintre fraţi, capabil totuşi, tot datorită harului, să implore gemând milostivirea divină.

Dar papa Grigore al X-lea nu era la curent cu toate acestea când din Franţa a primit invitaţia de a participa la Conciliul din Lyon. Toma, deşi conştient de incapacitatea sa, dar întotdeauna sensibil faţă de ascultare, s-a pus imediat la drum. Reginaldo îl însoţea cu un grup de fraţi, cu încrederea ascunsă că maestrul va reveni la ceea ce a fost odinioară.

Toma, însă, trăia deja într-o altă dimensiune, şi Reginaldo, în tentativa de a-i trezi din nou interesul pentru această lume, i-a spus că papa avea să-l facă, la Lyon, cardinal. Toma a răspuns simplu: “Pot să slujesc ordinul mai bine aşa cum sunt” şi, ca şi cum Reginaldo dădea acest lucru ca sigur, el a replicat: “Reginaldo, poţi să fii sigur că voi merge înainte exact aşa cum sunt acum”.

Ca să complice şi mai mult starea sănătăţii sale în timpul călătoriei, a apărut şi un incident. Probabil din neatenţie, Toma s-a lovit la cap de creanga unui copac aflat de-a lungul drumului. Sosiţi aproape de castelul din Maenza, unde se afla nepoata sa, Francesca, Toma a cerut să se oprească pentru a-şi reface forţele. Toate îngrijirile au fost inutile. El, văzând apropiindu-se moartea, a voit să fie dus în apropiata abaţie din Fossanova, unde a fost primit cu delicată ospitalitate.

 Cu trei zile înainte de a muri, Toma a primit ultimele sacramente: şi-a făcut spovada generală în faţa lui Reginaldo şi, când a sosit abatele Teobald pentru a-i aduce sfânta Împărtăşanie, văzându-se înconjurat de toţi călugării şi de numeroşi prieteni veniţi de prin împrejurimi, părea că prinde puteri când le-a spus “lucruri frumoase” despre credinţa în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, încheind cu aceste cuvinte: “Am scris şi am învăţat mult despre acest trup preasfânt şi despre alte sacramente, după credinţa mea în Cristos şi în sfânta Biserică Romană, întru a cărei judecată supun toată doctrina mea”[9].

În ziua următoare a primit, în deplină luciditate mintală, Ungerea Bolnavilor, răspunzând cu devoţiune la toate rugăciunile. În dimineaţa următoare, 7 martie, el părăsea această lume. Avea 49 de ani şi scrisese mai mult de patruzeci de volume. Ultima parte din Summa teologica, rămasă incompletă, a fost terminată sub îndrumarea lui Reginaldo, prin sistemul taie şi lipeşte, luând adică argumente din alte scrieri ale lui Toma şi însemnări luate din timpul lecţiilor sale.

În 1323, este canonizat cu mare solemnitate, la Avignon, de papa Ioan al XXII-lea, şi în secolul al XV-lea a primit titlul de învăţător al Bisericii, prin care se pune în evidenţă strălucirea doctrinei sale.

Cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi

Toma nu a fost numai un mare gânditor, dar şi un om al rugăciunii. De aceea, se spune despre el că este “cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi” şi că influenţa gândirii sale asupra Bisericii din Occident a fost determinantă şi, de-a lungul secolelor, profund benefică.

Astăzi, el poate să ne fie de ajutor, între altele, chiar în dialogul ecumenic. “Nimeni nu a anunţat într-o manieră mai clară decât cum a făcut-o el doctrina religioasă fundamentală a creştinismului, conform căreia tot ceea ce ne este necesar pentru mântuire vine prin har. Această doctrină se află deja în celebrul pasaj din Rom 3,28, căruia Luther, în textul din traducerea sa, i-a adăugat mai târziu cuvântul numai. În minunata rugăciune de mulţumire de după Liturghie (Gratias tibi ago), se descoperă pe deplin mărturisirea catolico-evanghelică a lui peccator simul et justus, care nu lasă nimic îndreptăţirii provenite din fapte şi din voinţa proprie, prin împlinirea legii”[10]. În ea, de fapt, sfântul spune: “Îţi mulţumesc, Doamne,

Părinte sfânt, Dumnezeu atotputernic şi veşnic, care pe mine, păcătosul şi nevrednicul slujitor al tău, fără nici un merit din partea mea, ci numai din bunăvoinţa îndurării tale, ai binevoit să mă îndestulezi cu preţiosul trup şi sânge al Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos”[11].


[1] Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman, la pregătirea pentru sfânta Liturghie.

[2] Toma de Aquino, Rugăciuni, pag. 39.

[3] Id., Scriptum super Sententias, II, dist. 44.

[4] J.A. Weisheipl, Toma de Aquino. Viaţa, gândirea, opera, Jaca Book, Milano 1988, pag.12.

[5] Ibid., pag. 136.

[6] Ibid., pag. 151.

[7] Ibid., pag. 325-326.

[8] Guglielmo di Tocco, Hystoria, c. 34 (Fontes, pag. 108). Cf. J.A.Weisheipl, Toma de Aquino. Viaţa, gândirea, opera, Jaca Book, Milano 1988, pag. 318-319.

[9] Proc. Canoniz. Neapoli, nr. 49 (Fontes, pag. 332).

[10] J. Lortz, Storia della Chiesa, I, Edizioni Paoline, Cisinello Balsamo 1987, pag. 546.

[11] Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman în mulţumirea la sfânta Liturghie.
După Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007

Sursa: calendarcatolic.ro

Vezi și

Teologia conform sfântului Toma de Aquino – În adoraţie discutând despre fiinţă

Despre doctorul angelic şi intenţiile lui – Sfântul Toma și argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu I

Annunci

Roma, Angelicum: Presentazione “La percezione anti-romena a Roma”. Sabato, 16 marzo


La Facoltà di Scienze Sociali (FASS) della Pontificia Università San Tommaso d’Aquino – Angelicum presenta i risultati di una ricerca etnografica sul pregiudizio anti-romeno a Roma, condotta da un gruppo di studenti-ricercatori coordinati dall’antropologo prof. Antonio Riccio.

SGUARDI RIFLESSI E PUNTI DI VISTA CONTROVERSI
La percezione anti-romena a Roma

Sabato 16 marzo 2019, ore 10:00-13:00

Largo Angelicum, 1  00184 Roma

 

 

Programma
10:00 – 10:20
Introduzione delle Autorità Accademiche sulla cornice della Ricerca e saluti degli ospiti e rappresentanti istituzionali
10:20 – 11:00
Intervento dei ricercatori che hanno condotto la ricerca sul campo: restituzione dell’esperienza di romeni e studenti
11:00 – 11:25
Relazione del coordinatore scientifico, Prof. Antonio Riccio, su temi e questioni salienti rilevati dalla ricerca
11:25 – 12:00
Reading dal titolo “Orgoglio & Pregiudizio”: momento artistico che porta in aula voci, narrazioni, testimonianze
12:00 – 12:40
Tavola rotonda tra i docenti della Facoltà di Scienze Sociali: Teresa Doni, Antonio Riccio, Girolamo Rossi e interventi del pubblico
12:40 – 13:00
Buffet come momento di socialità e conoscenza tra gli intervenuti.

 

Per ulteriori informazioni:

https://angelicumnewsletterblog.blogspot.com/2019/02/romeni-romani-ricerca-etnografica-la.html

https://angelicum.it/it/event/the-perception-of-the-romeni-people-in-rome/

Scarica la locandina-manifesto: Romeni a Roma

Romani e Romeni a Roma: sguardi riflessi e punti di vista controversi. Ricerca etnografica sul pregiudizio


La Facoltà di Scienze Sociali (FASS) della Pontificia Università San Tommaso d’Aquino – Angelicum ha il piacere di presentare i risultati di una ricerca etnografica sul pregiudizio anti-romeno a Roma, condotta da un gruppo di studenti-ricercatori coordinati dall’antropologo prof. Antonio Riccio:

SGUARDI RIFLESSI E PUNTI DI VISTA CONTROVERSI
La percezione anti-romena a Roma

Romani e Romeni a Roma si incontrano e si guardano, quotidianamente, ciascuno riflesso nello sguardo dell’altro. Si comprendono – e più spesso si fraintendono – dando forma ad opinioni e punti di vista diversi, immaginari contrastanti che attraversano vita interpersonale, questione sociale e diversità culturale. Entrare in questo territorio incognito, renderlo domestico e conosciuto, sebbene non pacificato, è il lavoro dell’antropologo;
un lavoro che “richiede un cuore” per citare la bella definizione di William Goldschimdt della ricerca etnografica; che nasce per aprire campi di confronto e di scambio, promuovere conoscenza, riflessione e condivisione.L’evento è organizzato dalla Facoltà di Scienze Sociali dell’Angelicum, con il patrocinio della Ambasciata di Romania presso la Santa Sede e dell’Accademia di Romania in Italia; ed il supporto di Adjuvantes onlus, Associazione / Fondo di Solidarietà Educativa allo scopo di supportare la FASS e formazione sul Terzo Settore e sulla Responsabilità Sociale d’Impresa e sull’Innovazione Sociale e Sostenibilità.

 Sabato 16 marzo 2019, ore 10:00-13:00

Largo Angelicum, 1  00184 Roma

Programma
10:00 – 10:20
Introduzione delle Autorità Accademiche sulla cornice della Ricerca e saluti degli ospiti e rappresentanti istituzionali
10:20 – 11:00
Intervento dei ricercatori che hanno condotto la ricerca sul campo: restituzione dell’esperienza di romeni e studenti
11:00 – 11:25
Relazione del coordinatore scientifico, Prof. Antonio Riccio, su temi e questioni salienti rilevati dalla ricerca
11:25 – 12:00
Reading dal titolo “Orgoglio & Pregiudizio”: momento artistico che porta in aula voci, narrazioni, testimonianze
12:00 – 12:40
Tavola rotonda tra i docenti della Facoltà di Scienze Sociali: Teresa Doni, Antonio Riccio, Girolamo Rossi
12:40 – 13:00
Buffet come momento di socialità e conoscenza tra gli intervenuti.

Nella foto: Eduard Dascalu, Alina Varzaru, Mioara Moraru, Simona Cecilia Farcas, Mandica Neagu, Adriana Jugaru

Iuliu-Marius Morariu: Catholic Social Teaching in Catholic and Orthodox Faculties of Theology in Romania after 1990


Iuliu-Marius Morariu (ieromonahul Maxim) este un preot şi monah ortodox din Arhiepiscopia Clujului (Transilvania, România). A publicat, editat sau coordonat mai multe volume, studii sau articole în România sau în străinătate şi a participat cu comunicări ştiinţifice la peste 100 de conferinţe şi simpozioane în România sau în străinătate. Momentan este doctorand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi masterand al Facultăţii de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii Pontificale Sf. Toma de Aquino “Angelicum”, din Roma (Italia).

Iuliu-Marius Morariu

 

1. Introduction

OIKONOMIA 1 (2019) x web 9 Catholic social teaching has become known in Romania, especially after 1990. During the Communist period, only some historical aspects or some of its doctrinal outcomes were presented in the handbooks of the Faculties of Orthodox or Catholic Theology, or in those of the seminaries.1 This was because of the policy of the State, and of the fact that the governing elite were not only persecuting the Church, but also thought that they were the only ones who could have a social doctrine, a secular one.

Some attempts, like the one of the Orthodox Patriarch Justinian Marina, who wrote Apostolatul social (Social Apostolate),2 which tried to find a way to bring together secular and religious social doctrine, can be noted in this period, but they did not contribute, as we would expect, to wider dissemination of the social doctrine of the Church. Moreover, this work has later been criticised by some of the historians who investigated his life and activity.

Therefore, shortly after 1990, when the Faculties of Theology that had been closed by the Communist regime were reopened and new books in theology could be published, this topic started to be studied again, both in Catholic and Orthodox contexts. Some of the authors preferred to emphasize the historical aspects of the topic, others its practical outcomes, while others still tried to take ideas from the Catholic tradition and put them into practice in the other, or used arguments from the Catholic confessional space in the other one. Therefore, using the information from the books or articles that have investigated these topics, we will try to synthesize here the way in which the aforementioned topic is presented in the Faculties of Orthodox and Catholic Theology in Romania after 1990. Our investigation will not only be a review of the literature, but also bring to attention the way in which Catholic Social Teaching has influenced the thinking of Romanian theologians like Radu Preda3 in the Orthodox tradition, and become important even for sociological and political discourse.

 

2. Catholic Social Teaching in Catholic and Orthodox Faculties of Theology in Romania after 1990

When one speaks about Catholic social teaching and its reception in Romania, one must mention, for sure, the name of Father Emil Dumea. Born in 1958, he is now Professor in the Faculty of Catholic Theology of Iași (Moldavian part of Romania).4 The former Rector of the Franciscan Roman-Catholic Institute (2000-2008), he graduated from the Roman-Catholic Theological Institute of Iași in 1984, and then from the Faculty of Ecclesiastical history of the Gregorian University in Rome (1986-1990), where he defended his PhD in 1997, under the coordination of Professor Kulič Jakov SJ.5 Although he is specialised in the History of the Church, rather than in Social Ethics or Morals, he has published several books on this latter topic.6 As the holder of the course on Catholic Social Doctrine, in 2015 he published a book in Romanian entitled Social Catholic Doctrine in the Contemporary World,7 which completes the ideas of an earlier book where he presents the landmarks of Catholic social doctrine.8 In both of them, not only does he present the history of Catholic Social Doctrine, starting from Lumen Gentium and preceding attempts to establish such a doctrine, but at the same time he investigates its meaning for the development of contemporary theology, and also its possible outcomes for the Romanian context. Of course, in books like the one dedicated to the relationship between the Church and state in Europe,9 where he investigates the relationships between these two institutions during different ages and highlights the changes that took place in different times between them, he also uses information about the aforementioned topic, referring to it and offering explanations from papal encyclical letters to some events. The same can also be noted in his book dedicated to the way relationships between the Catholic Church and Communism are reflected on the Internet.10His ideas are clearly expressed, well documented and easy to read and understand. Familiarised with a methodological approach, he shows even from the beginning that the purpose of the investigation of Catholic Social teaching in his area is a missionary one,11 but it is always linked with other important domains of the activity and mission of the Church and its theoretical research.

Interest in this topic should be noted in other confessional areas. For example, amongst the Orthodox, Radu Preda is one of the theologians who are also interested in the Social Doctrine of the Church. With his background in places like Hamburg, Vienna or Heidelberg, he proposes topics like the relationship between the Church and State in contemporary Romania and its challenges,12 or an investigation into Communism and its main elements from an Orthodox perspective.13 Since 2014, he has been investigating the last topic further, in a practical way, as Director of the Institute for the Investigation of Communist Crimes in Romania and the Memory of Romanian Exile. As a theologian, he has been the first in Romania to propose lectures on social theology, at the end of 1990s. Therefore, although he is not an authors who speaks only, or primarily, about Catholic Social doctrine, we should mentioned that he often uses references to it in his books, not only in comparison to other fields and confessions (like Orthodox or Protestant), but also in order to present the solutions offered by the Catholic tradition. Since he is considered the first professor of Social Theology and, up to now, the best known for it within Romanian orthodoxy, we think it is important to mention him there.14

We should also mention the fact that civil society, or lay people in Romania, are also interested in some aspects of the social doctrine of the Catholic Church. Such an example can be found in Professor Radu Carp, of the Faculty of Political Sciences of Bucharest University. Close to Radu Preda, with whom he founded the inter-religious and inter-cultural institute “Inter” from Cluj,15 he is also interested in the political outcomes of the social doctrine of the Church. Therefore, in books like: The Principles of Common Thinking. Christian Democratic Doctrine and Social Action, published in 2006,16 Seeking for the Common Good, published a couple of years later,17 Religion in Transition of 2009,18 or the text dedicated to the relationships between religion, politics and rule of law,19 he uses examples from Catholic Social Doctrine and its implementation in the Catholic tradition as models for illustrating some of his theories or the solutions he proposes for the Romanian situation.

Of course, he is only one of many other important voices from the civil space who have become more interested in social theology and the interaction between politics and theology in the public sphere. This also explains why an important publishing house in Romania, located until 2014 in Cluj-Napoca and since then, in Bucharest, namely Eikon, has initiated a collection entitled “Theologia socialis.” In this series, theologians, historians, politicians, specialists in law, politics, media and many others offer interesting and useful approaches to different aspects of social theology, using, where necessary, aspects of Catholic Social Doctrine and aspects of the official documents of the Holy See. A sign that confirms the relevance of this collection and of the topics presented there for readers consists in the fact that the most important meeting of librarians and a bookfest from there has awarded this Publishing House20 with an important prize. A quick look at contemporary research in this field will show that almost all the titles from this collection are quoted in every serious investigation dedicated to one of the topics related to the social teaching of the Church and social action.

3. Conclusions

As we have tried to emphasize here too, social teaching has become an important topic in Romanian theological and lay debates after 1989. Professors from the Faculties of Catholic or Orthodox Theology have proposed lectures on this topic and used many elements of Catholic Social Doctrine to speak about topics like the relationships between Church and State or the interaction between politics and theology. Catholic Social Teaching is not only an important topic for Catholic theology, where professors and researchers like Father Emil Dumea have published several books, highlighting both the historical landmarks of this domain, its contents and relevance, but also for the Orthodox one, where people like Radu Preda or Ion Petrică have used important elements of it in comparisons or as examples. It has been also important for the public sphere, for political analysts, for historians and specialists in different research fields, where people like Radu Carp have deepened several aspects of it, or important publishing houses have initiated collections where it has an important place.

Its use and increasing relevance in today’s Romania shows the desire of people from this area to be more open-minded and to find solutions to their daily problems by using information from this tradition, or by learning from their previous experiences.

 

NOTE

1 Like: Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală (Universal Church History), 1st volume, Press of the Biblical and Missionary Institute of the Romanian Orthodox Church, Bucharest, 1987.
2 Justinian Marina, Apostolat social (Pilde şi îndemnuri pentru cler) (Social Apostolate – Stories and Examples for the Clergy), Press of the Biblical and Missionary Institute of the Romanian Orthodox Church, Bucharest, 1949.
3 Romanian orthodox theologian, professor at the Faculty of Orthodox Theology of “Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania, and Executive President of the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of Romanian Exile (IICCMER), in Bucharest. He was also the founder of Social Theology in Romanian Orthodox Theological Faculties. Among his most important books, the following can be mentioned: Radu Preda, Biserica în stat – o invitaţie la dezbatere (Church in the State – an Invitation to Debate), Scripta Press, Bucharest, 1999; Radu Preda, Comunismul – o modernitate eşuată (Communism – a Failed Modernity), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2009; Radu Preda, Cultura dialogului – pledoarii şi exerciţii (The Culture of Dialogue – Pleas and Exercises), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2009; Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea (Diary with Petre Ţuţea), Humanitas Press, Bucharest, 1992; Radu Preda, Ortodoxia & ortodoxiile: studii social-teologice (Orthodoxy and Orthodoxies – Socio-theological Studies), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2010.
4 For more information about his biography, see: http://emildumea.ro/, accessed 12. 09. 2018.
5 Ibidem.
6 Like: Emil Dumea, Pledoarie pentru omul între Biserică şi stat (Pleas for the Man between Church and State), Pim Press, Iaşi, 2016; Emil Dumea, Istoria Doctrinei Sociale a Bisericii Catolice (History of the Social Doctrine of the Catholic Church), Sapientia Press, Iași, 2015; Emil Dumea, Doctrina socială catolică în lumea contemporană (Catholic Social Doctrine in the Contemporary World), Sapientia Press, Iași, 2015; Emil Dumea, Biserica și Statul în Europa. Perspective istorice și creștine (Church and State in Europe. Historical and Christian Perspectives), Sapientia Press, Iași, 2014. His books are available online at: http://emildumea.ro/, accessed 12. 09. 2018.
7 Emil Dumea, Doctrina socială catolică în lumea contemporană (Catholic Social Doctrine in the Contemporary World), Sapientia Press, Iaşi, 2015.
8 Emil Dumea, Istoria Doctrinei Sociale a Bisericii Catolice (History of the Social Doctrine of the Catholic Church).
9 Emil Dumea, Biserica și Statul în Europa. Perspective istorice și creștine (Church and State in Europe. Historical and Christian Perspectives).
10 Emil Dumea, Biserica Catolică și comunismul în Europa (în internet) (Catholic Church and Communism in Europe – in internet), Pim Press, Iaşi, 2017.
11 Emil Dumea, Doctrina socială catolică în lumea contemporană (Catholic Social Doctrine in contemporary world), p. 2-3.
12 Radu Preda, Biserica în stat – o invitaţie la dezbatere (Church in the State – an Invitation to Debate).
13 Cf. Radu Preda, Comunismul – o modernitate eşuată (Communism – a Failed Modernity); Radu Preda, Cultura dialogului – pledoarii şi exerciţii (Culture of Dialogue – Pleas and Exercises).
14 Of course, there are also other authors like father Ion Petrică, who is specialised in social assistance and published several books on this topic, but he is rather perceived as a voice of sociology that as one of the theology, because of his approaches and space of work. See, for example: Ion Petrică, Biserica şi asistenţa socială în România (Church and Social Assistance in Romania), Press of European Institute, Iaşi, 2007 (there he not only presents a detailed situation of the social assistance from this space, its challenges and results, but also presents a history of the problem and speaks about the Social Doctrine of Catholic Church and its relevance for the development of this topic and its outcomes in the investigated space), and: Ion Petrică, Religiozitatea şi instituţiile sociale în România (Religiosity and social institutions in Romania), Press of European Institute, Iaşi, 2013.
15 http://doctorat.unibuc.ro/, accessed 29. 09. 2018.
16 Radu Carp, Principiile gândirii populare. Doctrina creştin – democrată şi acţiunea socială (The principles of popular taught. Christian-democrate doctrine and social action), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2006.
17 Radu Carp, În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti (In the research of common good. For a Christian vision of the Romanian democracy), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2008.
18 Radu Carp, Religia în tranziţie. Ipostaze ale României creştine (Religion in transition. Hypostases of Christian Romania), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2009.
19 Radu Carp, Religie, politică & statul de drept. Secvenţele unei acomodări (Religion, politics and state of right. Sequences of an accomodation process), Humanitas Publishing House, Bucharest, 2013.
20 https://ro.wikipedia.org/, accessed 29. 09. 2018.

 

References

A. Books

1. Carp, Radu, În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti (In Search of the Common Good. For a Christian Vision of Romanian Democracy), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2008.
2. Carp, Radu, Principiile gândirii populare. Doctrina creştin – democrată şi acţiunea socială (Principles of Common Thinking. Christian Democratic Thought and Social Action), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2006.
3. Carp, Radu, Religia în tranziţie. Ipostaze ale României creştine (Religion in Transition. Hypostases of Christian Romania), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2009.
4. Carp, Radu, Religie, politică & statul de drept. Secvenţele unei acomodări (Religion, Politics and Rule of Law. Sequences of an Accommodation Process), Humanitas Publishing House, Bucharest, 2013.
5. Dumea, Emil, Biserica Catolică și comunismul în Europa (în internet) (The Catholic Church and Communism in Europe – in internet), Pim Press, Iaşi, 2017.
6. Dumea, Emil, Biserica și Statul în Europa. Perspective istorice și creștine (Church and State in Europe. Historical and Christian Perspectives), Sapientia Press, Iași, 2014.
7. Dumea, Emil, Doctrina socială catolică în lumea contemporană (Catholic Social Doctrine in the Contemporary World), Sapientia Press, Iași, 2015.
8. Dumea, Emil, Istoria Doctrinei Sociale a Bisericii Catolice (History of the Social Doctrine of the Catholic Church), Sapientia Press, Iași, 2015.
9. Dumea, Emil, Pledoarie pentru omul între Biserică şi stat (Plea for the Human Person between Church and State), Pim Press, Iaşi, 2016.
10. Marina, Justinian, Apostolat social (Pilde şi îndemnuri pentru cler) (Social Apostolate – Stories and Examples for the Clergy), Press of the Biblical and Missionary Institute of the Romanian Orthodox Church, Bucharest, 1949.
11. Petrică, Ion, Biserica şi asistenţa socială în România (The Church and Social Assistance in Romania), Press of European Institute, Iaşi, 2007.
12. Petrică, Ion, Religiozitatea şi instituţiile sociale în România (Religiosity and Social Institutions in Romania), Press of European Institute, Iaşi, 2013.
13. Preda, Radu, Biserica în stat – o invitaţie la dezbatere (The Church in the State – an Invitation to Debate), Scripta Press, Bucharest, 1999.
14. Preda, Radu, Comunismul – o modernitate eşuată (Communism – a Failed Modernity), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2009.
15. Preda, Radu, Cultura dialogului – pledoarii şi exerciţii (The Culture of Dialogue – Pleas and Exercises), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2009.
16. Preda, Radu, Jurnal cu Petre Ţuţea (Diary with Petre Ţuţea), Humanitas Press, Bucharest, 1992.
17. Preda, Radu, Ortodoxia & ortodoxiile: studii social-teologice (Orthodoxy and Orthodoxies – Social-Theological Studies), Eikon Press, Cluj-Napoca, 2010.
18. Rămureanu, Ioan, Şesan, Milan, Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală (Universal Church History), 1st volume, Press of the Biblical and Missionary Institute of the Romanian Orthodox Church, Bucharest, 1987.

 

B. Internet

19. http://doctorat.unibuc.ro/, last accessed 29. 09. 2018.
20. http://emildumea.ro/, accessed 12. 09. 2018.
21. http://emildumea.ro/, accessed 12. 09. 2018.
22. https://ro.wikipedia.org/, accessed 29. 09. 2018.

 

Oikonomia – Rivista di etica e scienze sociali / Journal of Ethics & Social Sciences, Febbraio 2019 

Romeni a Roma: FASS, Università Angelicum, lancia il nuovo “Programma STRONG”. Proroga al 23/01/2019


Borse di studio per il rafforzamento delle capacità dei cittadini stranieri residenti in Italia e degli Italiani di seconda generazione, giovani ed adulti, perché possano divenire agenti di cambiamento sociale, capaci di promuovere l’inclusione sociale dei migranti nei territori locali. 

Il Programma STRONG viene lanciato dalla Prof.ssa Helen Alford O.P. Vice-Decano della Facoltà di Scienze Sociali, di cui è Direttrice, grazie cui numerosi romeni a Roma sono riusciti ad intraprendere i rispettivi studi di Baccellierato (Laurea Triennale) in Scienze Sociali (Classe L-36 delle lauree in scienze politiche e delle relazioni internazionali; di Licenza (Laurea Magistrale) in Scienze Sociali, nei due indirizzi: Scienza Politica (classe LM-62 delle lauree magistrali in Scienze politiche) e Economia e Management (classe LM-81 delle lauree magistrali in Scienze della cooperazione internazionale per lo sviluppo);  e il Master in “Management delle Organizzazioni del Terzo Settore e delle imprese sociali”.

Prof. Helen Alford O.P. Vice Rettore della Pontificia Università San Tommaso d’Aquino

Il Programma che ha ottenuto il finanziamento è stato scritto secondo le linee guida e le proposte emerse nella fase di progettazione partecipata guidata dal Prof. Cristiano Colombi di éCO:
Troverete pubblicato sul sito istituzionale e sulla pagina facebook della FASS il bando per queste nuove borse di studio. Qui il link ad una sintesi in italiano del Programma Stronghttps://angelicum.it/it/facolta/scienze-sociali/programmi/ (sezione Programmi Speciali). Clicca sul link può scaricare il bando.

L’Associazione IRFI promuove questa inizia
tiva che vuole diventare il seme per un nuovo modo di fare formazione, di promuovere i valori della inclusione sociale e della partecipazione attiva dei nostri connazionali a Roma.
Di seguito, pubblichiamo il bando per 6 borse di studio per l’iscrizione ai corsi di laurea triennale (baccellierato) nella facoltà di scienze sociali dell’Angelicum a partire da febbraio 2019. Il bando scade il 17 gennaio, prorogato al 23 gennaio 2019.
Apri il pdf relativo al Bando Borse di Studio Programma STRONG : strong call for applications.

Studenti della FASS con il Decano Prof. Alejandro Crostwhaite O.P. Foto: Dominik Macák.

Documenti richiesti:
• Lettera di motivazione personale
• CV, completo di dati anagrafici (data e luogo di nascita, CF, residenza) e di contatto (email, telefono). Se si desidera una valutazione di precedenti corsi/titoli universitari e/o professionali, produrre anche copia dei titoli, con trascrizione dei corsi sostenuti.
• ISEE • Lettera di presentazione di una associazione/comunità di migranti.
Processo di selezione
La selezione avverrà in due fasi:
1. Ammissione: verrà valutata l’idoneità dei candidati, sulla base della documentazione pervenuta, che dovrà quindi risultare completa;
2. Colloquio individuale, per definire la graduatoria dei candidati, sulla base dei seguenti criteri:
▪ coerenza tra motivazione personale e obiettivi del programma: storia di vita, interessi e progetti per il futuro;
▪ partecipazione sociale: esperienza di lavoro/volontariato presso associazioni o comunità di migranti;
▪ basso reddito;
▪ criterio di gruppo: eterogeneità socio-anagrafica dei partecipanti (diversità culturale e generazionale).
Bando STRONG,
Sono messe a bando 6 (sei) borse di tipo a) per l’ammissione al corso di baccellierato in Scienze Sociali (laurea triennale) a partire dal secondo semestre dell’anno accademico 2018-2019.
Le candidature dovranno pervenire entro il 23 gennaio 2019 via email all’indirizzo di posta elettronica fass@pust.it
• I colloqui si terranno nella settimana del 21-25 gennaio.
• La lista con la graduatoria definitiva sarà diffusa entro il 29 gennaio.
• Le iscrizioni dovranno avvenire entro giovedì 7 febbraio.
• Le lezioni inizieranno lunedì 11 febbraio 2019.
Per ulteriori informazioni è possibile contattare la segreteria della Facoltà di Scienze Sociali dell’Angelicum: email fass@pust.it, telefono 06.6702.402.

STEFANO ZAMAGNI: FINANZA ED ETICA. IN DIALOGO PER LA DIFESA E LA PROMOZIONE DELL’UOMO


Oeconomicae et pecuniariae quaestionis (OPQ) è un documento – reso di dominio pubblico il 17 maggio 2018 – originale e intrigante.

Originale per il taglio espositivo, e soprattutto perché è la prima volta che la Congregazione per la dottrina della fede – la cui competenza copre anche le questioni di natura morale – interviene su una materia di dottrina sociale della Chiesa.

Il lavoro congiunto tra Congregazione e dicastero per il servizio dello Sviluppo umano integrale è già di per sé qualcosa che non può passare inosservato e che lascerà il segno.

OPQ è poi un contributo intrigante per il modo e per lo spessore con cui affronta una tematica che, come quella della nuova finanza, è oggi al centro delle preoccupazioni della Chiesa e della società in generale. (Papa Francesco ha approvato il documento che entra pertanto nel magistero ordinario).

Come recita il sottotitolo (“Considerazioni per un discernimento etico circa alcuni aspetti dell’attuale sistema economico-finanziario” – corsivo aggiunto), non ci troviamo di fronte ad una sorta di esortazione apostolica o ad un testo di taglio pastorale. Piuttosto, vi si legge un’analisi, scientificamente fondata, delle cause remote dei disordini e dei guasti che l’architettura dell’attuale sistema finanziario va determinando. Non, dunque, una mera descrizione, sia pure puntuale e accurata, degli effetti generati da una nuova finanza diventata, nel corso degli ultimi decenni, autereferenziale, finalizzata cioè a se stessa, anziché servire il bene comune.

Descrivere per curare

Si legge al n. 5: «La recente crisi finanziaria poteva essere l’occasione per una nuova regolamentazione dell’attività finanziaria, neutralizzandone gli aspetti predatori e speculativi (sic!) e valorizzandone il servizio all’economia reale. Sebbene siano stati intrapresi molti sforzi positivi… non c’è stata però una reazione che abbia portato a ripensare quei criteri obsoleti che continuano a governare il mondo».

A scanso di equivoci, è bene precisare che il documento non parla affatto contro la finanza, di cui riconosce la rilevanza e anzi la necessità. E non potrebbe essere diversamente, se si considera che la finanza moderna nasce entro l’alveo del pensiero economico francescano – la prima banca in senso proprio viene fondata a Perugia nel 1462 come Monte di Pietà.

Esso prende piuttosto posizione nei confronti di una realtà efficacemente descritta dal seguente dato: nel 1980, l’insieme degli attivi finanziari a livello mondiale era pressoché eguale al prodotto interno lordo (Pil) sempre mondiale. Nel 2015, la prima variabile era diventata dodici volte superiore alla seconda. Parlare di elefantiasi dell’attività speculativa è quasi un eufemismo.

Il punto centrale dell’argomento sviluppato nel documento è l’affermazione del principio secondo cui etica e finanza non possano continuare a vivere in sfere separate. Ciò implica il rigetto della tesi del NOMA (Non Overlapping Magisteria) per primo formulata in economia nel 1829 da Richard Whateley, cattedratico all’Università di Oxford e vescovo della Chiesa Anglicana.

Secondo questa tesi, la sfera dell’economia va tenuta separata sia dalla sfera dell’etica sia da quella della politica, se si vuole che l’economia ambisca a vedersi riconosciuto lo statuto di disciplina scientifica. E così è stato, almeno fino a tempi recenti, quando si è cominciato a parlare, con Amartya Sen e altri, di economia e etica.

Non c’è bisogno di essere esperti della materia per comprendere come, a partire da una simile premessa di valore, si sia potuti arrivare alla nuova finanza, il cui motto è: «ciò che è possibile fare per ottenere un risultato utile, lo si deve fare».

Si osservi che la nuova finanza non ha tanto a che fare con i tradizionali contratti finanziari (azioni, obbligazioni, ipoteche ecc.) quanto piuttosto con flussi di cassa (alimentati da profitti, pagamenti di interessi ecc.) che vengono combinati tra loro per creare ogni tipo di prodotto finanziario – in particolare, i famigerati derivati.

Prof. Stefano Zamagni (Foto: D. Macak)

Hobbes – Genovesi

I paragrafi 7-12 di OPQ si soffermano con grande incisività a descrivere come, dall’accettazione del principio del NOMA, sia derivato l’accoglimento dell’assunto antropologico (di ascendenza hobbesiana) dell’homo homini lupus, posto a fondamento della figura dell’homo oeconomicus. Se penso che l’altro sia per me un potenziale lupo famelico, potrò mai fidarmi di lui e potrò mai astenermi dall’imbrogliarlo a mio vantaggio in una qualche transazione finanziaria se ciò può avvenire al riparo della legge?

Ben diverso è l’assunto antropologico da cui parte il paradigma dell’economia civile – fondato da Antonio Genovesi nel 1753 a Napoli – che, rifiutando esplicitamente il NOMA, riconosce che «homo homini natura amicus» (l’uomo è, per natura, amico dell’altro uomo).

Seconda novità di rilievo del documento è la rilevanza attribuita al principio della responsabilità adiaforica (indifferenziata), di cui quasi mai si fa cenno. Il par. 14 recita: «Ad li là del fatto che molti operatori siano singolarmente animati da buone e rette intenzioni, non è possibile ignorare che oggi l’industria finanziaria, a causa della sua pervasività e della sua inevitabile capacità di condizionare e di dominare l’economia reale, è un luogo dove gli egoismi e le sopraffazioni hanno un potenziale di dannosità della collettività che ha pochi eguali».

È questo un esempio notevole di struttura di peccato, come la chiamò, per primo nella dottrina sociale della Chiesa, Giovanni Paolo II nella sua Sollicitudo rei socialis (1987).

Non è il solo operatore di borsa, o banchiere o uomo d’affari ad essere responsabile delle conseguenze delle azioni che pone in atto – il che è ovvio ed è noto almeno dai tempi di Aristotele. Anche le istituzioni economiche – cioè le regole del gioco economico – se costruite su premesse di valore contrarie ad un’etica amica dell’uomo, possono generare danni enormi a prescindere dalle intenzioni di coloro che in esse operano.

Per meglio comprendere la ragione di ciò, conviene fissare l’attenzione su tre caratteristiche specifiche della nuova finanza.

La prima è l’impersonalità dei contesti di mercato, la quale oscura il fatto che, da qualche parte, vi è sempre un qualcuno sull’altro lato dell’affare. Disponiamo oggi di tanta evidenza empirica che mostra come più distante è il decisore dall’impatto della sua attività su altri, meno forte è il suo senso di responsabilità sociale.

La seconda caratteristica è la complessità della nuova finanza che fa sorgere problemi di agentività indiretta: il principale (cioè colui che prende la decisione) si riconosce moralmente disimpegnato nei confronti delle azioni poste in essere dal suo “ingegnere finanziario”, cioè dall’esperto cui affida il compito di disegnare un certo prodotto finanziario. A sua volta, quest’ultimo si mette il cuore in pace perché convinto di eseguire un ordine. Accade così che ognuno svolge il suo ruolo; ognuno separa la propria azione dal contesto generale, rifiutandosi di voler accettare che, anche se solo amministrativamente, era parte dell’ingranaggio.

Infine, la nuova finanza tende ad attrarre le persone meno attrezzate dal punto di vista etico; persone cioè che non hanno scrupoli morali e soprattutto molto avide. (Osservo che tale caratteristica è stata di recente avanzata da Richard Posner, economista e giurista famoso della celebre scuola di Chicago!).

Riusciamo così a comprendere perché il problema non risiede unicamente nella presenza di poche o tante mele marce; ma è sulla stessa cesta delle mele che si deve intervenire.

Un esempio per chiarire il punto. Se le regole del gioco finanziario permettono che talune banche possano assumere dimensioni tali da poter poi essere in grado di “ricattare” il sistema secondo quanto bene reso dall’espressione “too big to fail” (troppo grandi per fallire), non ci si può stupire né stracciare le vesti se questo alla fine accade. Con il che i vari regolatori – cioè le Autorità di controllo – dovranno limitarsi a far sentire la loro voce e a usare la loro frusta sugli operatori finanziari di piccola e media dimensione – come è appunto accaduto nella recente crisi.

Le grandi banche d’affari – quelle che hanno causato la crisi – non solamente hanno finito col ricevere fondi pubblici, ma oggi continuano a comportarsi come negli anni precedenti lo scoppio della crisi (salvo piccole correzioni o qualche multa).

In borsa si “gioca”?

Di un ultimo punto – per evidenti ragioni di spazio – intendo qui dire. Il documento in questione prende definitiva ed esplicita posizione contro la tesi della doppia moralità – purtroppo diffusa anche tra alcune organizzazioni di tipo finanziario che dichiarano di ispirarsi alla dottrina sociale della Chiesa.

Per capire di che si tratta, conviene partire dal saggio di Albert Carr, Is business bluffing ethical?, pubblicato sulla prestigiosa Harvard Business Review del 1968. È questo il saggio che, più di ogni altro, ha guidato fino ad oggi la riflessione etica nel mondo degli affari.

Vi si legge che l’uomo d’affari di successo dev’essere guidato da «un diverso insieme di standars etici», poiché «l’etica degli affari è l’etica del gioco [d’azzardo], diversa dall’etica religiosa».

Assimilando il business al gioco del poker, il noto economista americano conclude che «gli unici vincoli di ogni mossa nel business sono la legalità e il profitto. Se qualcosa non è illegale in senso stretto (sic!) ed è profittevole, allora è eticamente obbligante che l’uomo d’affari lo realizzi».

Non ci sarebbe bisogno di commentare se non fosse che ancor’oggi la più parte di coloro che operano nella finanza si comportano secondo tale linea di pensiero – anche se non hanno il coraggio di riconoscerlo. Ed infatti quasi mai il saggio di Carr viene citato.

Il suo senso ultimo è quello di dare ali al rovesciamento della celebre regola aurea: «Fai agli altri quello che non vorresti che gli altri facciano a te». (D’altro canto, non è forse vero che, nel poker, il giocatore deve barare al suo avversario, facendogli credere di avere in mano la carta che non ha? Riusciamo così a capire perché, nel linguaggio corrente, si continui a parlare di «giocare in borsa»).

Certo, vi sono stati studiosi che hanno cercato di difendere il principio della doppia moralità argomentando che la legge vigente riflette i canoni morali prevalenti nella società e dunque il rispetto della legge già sussumerebbe il rispetto della norma morale. Non ho qui lo spazio per dimostrare l’infondatezza razionale di argomentazioni del genere. Mi basta solo ricordare che Auctoritas non veritas facit legem – principio base di tutto il positivismo giuridico da Kelsen in poi.

I paragrafi dal 22 al 34 di OPQ si soffermano sul faciendum: che fare per cercare di invertire la situazione?

Parecchie le proposte – tutte realizzabili, se si volesse – che vengono avanzate. Dal sostegno a istituti che praticano la finanza non speculativa, come le Banche di credito cooperativo, il microcredito, l’investimento socialmente responsabile, alle tante forme di finanza etica – già oggi i fondi etici intermediano il 20% circa degli investimenti finanziari a livello mondiale. Dalla chiusura della finanza off-shore – vera e propria forma di cannibalismo economico di chi, con i credit default swaps, specula sul fallimento altrui – alla regolamentazione dello shadow-banking (banche ombra che operano al di fuori di ogni quadro normativo ufficiale).

L’obiettivo da perseguire è quello di assicurare un’effettiva biodiversità bancaria e finanziaria. (Mi piace qui ricordare sia il recente Standard Ethics Rating con cui vengono valutate e classificate banche e altri intermediari finanziari rispetto all’indicatore ESG – Environment, Social, Governance – sia la nascita di ERIN – European Responsible Investment Network – che già nel 2016 ha amministrato oltre 23 trilioni di dollari).

Di speciale interesse è, inoltre, la proposta di affiancare ai consigli di amministrazione delle grandi banche comitati etici costituiti da persone moralmente integre oltre che competenti – così come già accade nei grandi policlinici.

A tale riguardo, mi piace fare parola della decisione presa nell’aprile 2015 dalla Dutch Banking Association (l’Associazione di tutte le banche olandesi) di esigere dai dipendenti delle banche (circa 87.000 persone) il giuramento del banchiere, stilato sulla falsariga del giuramento ippocratico per i medici. Il giuramento consta di otto impegni specifici. Ne indico solamente un paio: «Prometto e giuro di mai abusare delle mie conoscenze»; «Prometto e giuro di svolgere le mie funzioni in modo etico e con cura, adoperandomi di conciliare gli interessi di tutte le parti coinvolte: clienti, azionisti, occupati, società».

Si opera dunque a favore di tutte le classi di stakeholder e non solamente di quella degli azionisti. Sarebbe bello se sull’esempio dell’Olanda – un paese non certo sprovveduto né arretrato in ambito finanziario – anche l’Italia volesse ripercorrerne le tracce.

Civitas-urbs

Delle tre principali strategie con le quale si può cercare di uscire da una crisi di tipo entropico – come è l’attuale – e cioè quella rivoluzionaria, quella riformista, quella trasformazionale, il documento OPQ sposa – in linea con il magistero di papa Francesco – la terza.

Si tratta di trasformare – non basta riformare – interi blocchi del sistema finanziario che si è venuto formando nell’ultimo quarantennio per riportare la finanza alla sua vocazione originaria: quella di servire il bene comune della civitas che – come ci ricorda Cicerone – è la «città delle anime», a differenza dell’urbs che è la «città delle pietre».

È questa la strategia che vale, ad un tempo, a scongiurare il rischio sia di utopiche palingenesi sia del misoneismo, che è l’atteggiamento tipico di chi detesta la novità e osteggia il nuovo.

Pubblicato in SETTIMANA-NEWS, 29 maggio 2018

Vedi anche:

Zamagni: Paolo VI e le strutture di peccato

 

COMUNITAS 2018 – Bene Comune o Società dello Scarto: 29-30 Novembre 2018, Convegno all’Angelicum


La Pontificia Università San Tommaso d’Aquino “Angelicum” di Roma  organizza il 29-30 Novembre 2018, il Convegno Interfacoltà dal titolo COM-UNI-TAS 2018 (COMmon good – UNIversity – Throw Away Societas) –Bene Comune o Società dello Scarto: Fondamenti e Applicazioni“. Ingresso gratuito, previa registrazione online

Il convegno ha lo scopo di affrontare attraverso un dialogo interfacoltà un tema di fondamentale importanza per la chiesa e la società di oggi. Si rifà all’idea del bene comune, un concetto chiave nel pensiero di San Tommaso d’Aquino che riguarda la società e la politica in particolare, in contrapposizione con la “cultura dello scarto”, una delle idee più evocative dell’insegnamento di Papa Francesco. L’università si confronta con queste due possibilità, nei corsi e nei dialoghi con altri interlocutori, nella ricerca e nelle esperienze dei suoi studenti. Tutte queste ricchezze avranno spazio nel convegno, il primo di un percorso annuale che l’Angelicum intraprende dal 2018 e che continuerà nei prossimi anni, in modo da spingere il nostro pensiero oltre le divisioni interdisciplinari e far incontrare i problemi di oggi con le radici del pensiero tomista, sia filosofiche che teologiche.

PROGRAMMA CONVEGNO

29 novembre 2018

Prima sessione

Tra Bene Comune e Società dello Scarto: considerazioni pratiche e status quaestionis

Moderatore: Prof. Girolamo Rossi

09.00 – Saluti di benvenuto ai partecipanti e messaggio del Romano Pontefice – Rev.mo Fr. Michał Paluch OP – Rettore Magnifico della Pontificia Università San Tommaso D’Aquino in Urbe, Roma

09.15 – Tra Bene Comune e Società dello Scarto – Studenti delle Facoltà dell’Angelicum e dell’Istituto Superiore di Scienze Religiose Mater Ecclesiae (issr me)

10.00 – Laudato Sì e il cambiamento radicale della prospettiva nella Dottrina Sociale della Chiesa – Prof. Alberto Lo Presti, Istituto Superiore di Scienze Religiose Mater Ecclesiae (issr me)

10.20 – Respondents – Facoltà di Filosofia (fil) e Facoltà di Scienze Sociali (fass)

10.30 – Discussione

11.15 – Coffee break

11.45 – Lo stato attuale del pensiero sul bene comune e le sfide attuali della società dello scarto – Prof. Stefano Zamagni

13.00 – Pranzo

Seconda sessione

Riflessioni filosofiche e teologiche sul Bene Comune e la Società dello Scarto

Moderatore: Prof.ssa Catherine Joseph Droste, OP

14.30 – Indicazioni filosofiche per il Bene Comune e le sue suddivisioni – Prof. Stephane Bauzon, Facoltà di Filosofia (fil)

15.00 – Respondents – Facoltà di Diritto Canonico (dir) e Facoltà di Scienze Sociali (fass)

15.15 – Discussione

16.00 – Coffee break

16.30 –  Il bene di tutti e di ciascuno: il carattere morale del Bene Comune in S. Tommaso d’Aquino – Prof. Ryszard Rybka OP, Facoltà di Teologia (teo)

17.15 – Respondents – Facoltà di Filosofia (fil) e Istituto Superiore di Scienze Religiose (issr me)

17.30 – Discussione

18.00 – Conclusioni

 

30 novembre 2018

Terza sessione

Prospettive in ambito socio-giuridico e conclusioni

Moderatore: Prof. Girolamo Rossi

09.00 – Fake news e diritto alla buona famaProf. Vincenzo Fasano, Facoltà di Diritto Canonico (dir)

09.30 – Respondents – Facoltà di Teologia (teo) e Istituto Superiore di Scienze Religiose (issr me)

09.45 – Discussione

10.15 – Coffee break

10.45 – Bene Comune o Società dello Scarto: questa economia uccide! – Prof.ssa Helen Alford OP, Facoltà di Scienze Sociali (fass) – Vice-Rettore della Pontificia Università San Tommaso D’Aquino in Urbe, Roma

11.15 – Respondents – Facoltà di Diritto Canonico (dir) e Facoltà di Teologia (teo)

11.25 – Discussione

12.00 – Relazione conclusiva – Mons. Silvano M. Tomasi

12.30 – Conclusioni – Rev.mo Fr. Michał Paluch OP – Rettore Magnifico della Pontificia Università San Tommaso D’Aquino in Urbe, Roma

13.00 – Rinfresco

Scarica il programma_Convegno_ITA

 

Maggiori informazioni sul sito COMUNITAS

https://sites.google.com/pust.it/comunitas/eventi-events?authuser=0

 

Bene Comune o Società dello Scarto: Fondamenti e Applicazioni

Instrumentum Laboris per il Convegno Interfacoltà della

Pontificia Università S. Tommaso d’Aquino “Angelicum” di Roma

29-30 Novembre 2018

Sono convinto che a partire da un’apertura alla trascendenza
 potrebbe formarsi una nuova mentalità politica ed economica 
che aiuterebbe a superare la dicotomia assoluta 
fra l’economia e il bene comune sociale
 (Papa Francesco, Evangelii gaudium, 205)

Quanta attualità riscuote oggi l’idea di bene comune? Essa sembra uscita dall’orizzonte delle riflessioni sulla convivenza pubblica, e ha uno scarso riscontro anche nelle principali correnti speculative. I processi storici in corso non facilitano la cosa. L’insorgere dei populismi, l’insicurezza globale, la crisi democratica, l’incertezza economica, sono spesso la causa di una rivendicazione dei diritti identitari e nazionalistici, che di fatto chiudono all’idea di bene comune per sostituirla con l’interesse pubblico di una nazione, di una comunità, di un gruppo, in opposizione a quello di altri. Tali dinamiche negative alimentano quella cultura dello scarto più volte denunciata da papa Francesco. Essa rappresenta la più grave forma di negazione del bene comune, perché espelle le persone dalla comunità, in una cultura che tende a valorizzare solo ciò che è produttivo e remunerativo. Il cristianesimo, invece, è rimasto l’ultimo baluardo a difendere la necessità e la validità del principio del bene comune nella comprensione dei rapporti sociali e nell’organizzazione della comunità politica. La solitudine con cui svolge tale compito non lo imbarazza, giacché la sua visione è fondata su una salda consapevolezza dottrinale, che ha nel pensiero di san Tommaso d’Aquino un pilastro decisivo e, per molti versi, ancora attuale. Il bene comune nel pensiero di san Tommaso è un bene che fa riferimento ad ogni uomo ed a tutto uomo, cioè alla sua dimensione corporale e spirituale nello stesso tempo. In questo bene comune l’uomo dotato di intelligenza e di libertà, cioè la persona, trova tutto il necessario per raggiungere la sua piena perfezione. Il pensiero classico considera il bene comune come il fine della società e il bene del tutto sociale al quale comunicano le persone ed in quanto si ridistribuisce su di esse, favorendole lo svolgimento integrale. Il bene comune consiste nella buona vita dei cittadini uniti sotto le giuste leggi, collega l’etica e la politica, articolando e ordinando il bene della comunità politica e del bene privato. Può essere capito solo in connessione con la virtù e la gioia. Esso, poi, è un fine in sé e non un mezzo e come tale è per noi più amabile del bene privato. Come bene intrinseco della società politica appartiene alla categoria del bonum honestum e può essere definito come communicatio in bene vivendo. Inoltre esso è partecipabile e comunicabile e composto da tre componenti: materiale, intellettuale e morale. La parte primaria del bene comune consiste nelle virtù dei cittadini, invece le istituzioni lo costituiscono al secondo posto. Si sostiene la priorità del bene comune su quello individuale quando il confronto avviene fra beni dello stesso genere. Sul piano materiale, ad esempio, il principio della proprietà privata è subordinato al principio della destinazione universale dei beni. Se, invece, mischiamo materiale e spirituale, otteniamo le contraddizioni che hanno afflitto la storia di gruppi e popoli: per esempio, mai si potrebbe sostenere che il bene materiale della società prevale sul bene spirituale della persona. In tale ambito si collocano gli sforzi intellettuali compiuti da figure importanti, fra le quali ricordiamo Jacques Maritain, Emmanuel Mounier e Romano Guardini, per fondare il discorso su una corretta concezione antropologica, che non sacrifichi all’individualismo la natura sociale dell’essere umano e, dunque, che riformuli attraverso il concetto di persona una visione politica attenta sia alle istanze individuali che a quelle sociali. In modo evidente, la concezione sociale cristiana si articola lungo una trama di rapporti etici senza la quale non potrebbe realizzarsi. Eppure, il mondo moderno ha spesso distinto e contrapposto etica e politica, giustificando le ragioni della reciproca esclusione. Il risultato è l’affermazione di un dissidio potenziale fra le scelte e gli orientamenti etici del cittadino e le iniziative politiche a cui è chiamato a partecipare. È in questo spazio che la creatività del cittadino può essere al servizio di una moderna concezione di laicità nella quale, nello spazio democratico, inteso come luogo di costruzione plurale del bene comune, i principi e i valori cristiani sono chiamati a diffondersi attraverso la partecipazione competente e ferma. Per questo, oggi più ancora che rispetto al passato, l’autentica sfida per la cultura cristiana è di natura formativa e intellettuale. In tal senso la Chiesa è chiamata non solo a promuovere il bene comune come principio e valore della comunità politica, ma a rappresentarne la necessità nell’economia della salvezza, anche attraverso la sua struttura giuridica e normativa. Il diritto ecclesiale, in tal senso, è proprio ordinato al superamento di ogni tentazione individualistica, perché la vocazione dei fedeli deve essere concepita come personale e comunitaria al medesimo tempo. Ecco perché la Chiesa tutela sia la comunione ecclesiale sia i diritti delle singole persone. Essi sono coessenziali, in un orizzonte in cui i diritti e i doveri sono sostenuti da istituzioni ecclesiali concepite come strumenti di grazia, finalizzate al bene di tutti, per la salvezza eterna. Il contenuto del bene comune non è definibile una volta per sempre, ma va concretamente determinato secondo la misura del massimo bene umano storicamente perseguibile nelle condizioni date e dipende da tanti fattori come il dibattito pubblico, gli abiti virtuosi, il consenso, l’azione delle persone che contribuiscono a determinarlo in un dinamismo mai concluso. In altre parole, il concetto di bene comune è intrinsecamente proporzionale e aperto, non limitato interamente. Tale concetto di bene comune è una realtà dinamica, sempre crescente e aperto all’idea dei diritti dell’uomo così importante per la cultura odierna. L’evoluzione del concetto di bene comune nella dottrina sociale della Chiesa va in questa direzione. Negli ultimi pontefici, la nozione del bene comune, quasi si identifica con quella dei diritti dell’uomo. Come non cogliere, oggi, la singolare opportunità offerta dalla globalizzazione dei rapporti sociali per avanzare la concezione cristiana del bene comune? Il suo principio, così come è formulato nella cultura cristiana, sembra trovare nuove e originali conferme dall’affermazione dell’interdipendenza planetaria, secondo il quale tutto ciò che accade in una parte del pianeta può avere ripercussioni su qualsiasi altra. Le conseguenze etiche di tale risultato sono evidenti: interessarsi della felicità altrui è decisivo per coltivare la propria; il bene di ciascuno e il bene di tutti, in particolare dei meno avvantaggiati, sono in stretta correlazione. Ciò implica la più ampia partecipazione di persone, gruppi e popoli, alla costruzione di un umanesimo cristiano nel quale l’umanità si presenta come un soggetto con esigenze di natura etica, politica e giuridica, trascendenti il dato storico ed esistenziale (si parla sempre più spesso dei diritti delle future generazioni, dei tribunali penali internazionali, dei diritti delle comunità tradizionali, ecc.). Lungo tale direzione, il principio cristiano del bene comune si propone come un antidoto naturale alla cultura dello scarto che imperversa nelle società industriali. Tale principio, infatti, si propone come un processo dinamico inclusivo, proteso a immettere nel circuito del bene comune l’ultimo, il meno tutelato, il più povero, il più indifeso, fra i membri della famiglia umana. Nel convegno interfacoltà alla PUST, aspettiamo di approfondire questi e altri temi importanti nelle varie sessioni che saranno a cura delle varie realtà dell’università. In ogni sessione, il dibattito interfacoltà sarà promosso da due respondents che proverranno da una facoltà/istituto diverso da quello che ha fornito il relatore principale. La partecipazione degli studenti è anche prevista in un modo strutturale nello svolgimento del convegno.

Vice-Rettore Helen Alford OP 

Program-of-the event_ENG

Roma, Minoranze Nazionali e Inclusione in Europa: Conferenza all’Angelicum


22 OTTOBRE 2018
14:30 – 17:30 aula 11

Conferenza

Minoranze Nazionali e Inclusione in Europa

in collaborazione con

Santa Sede, Consiglio Pontificio per il Dialogo Interreligioso, Segretariato della Commissione per le Relazioni Religiose con i Musulmani Osce, Alto Commissario per le Minoranze Nazionali, Fondazione Bruno Buozzi, Roma

Pontificia Università San Tommaso d’Aquino in Urbe, Largo Angelicum 1 – Roma

FACOLTÀ DI SCIENZE SOCIALI

22 OTTOBRE 2018, h. 14,30 – 17,30 aula 11

Conferenza

Minoranze Nazionali e Inclusione in Europa

in collaborazione con

Santa Sede, Consiglio Pontificio per il Dialogo Interreligioso, Segretariato della Commissione per le Relazioni Religiose con i Musulmani Osce, Alto Commissario per le Minoranze Nazionali Fondazione Bruno Buozzi, Roma

P  R O  G  R  A M M A

14.30   Introduzione, Alejandro Crosthwaite, decano facoltà Scienze Sociali, Pontificia Università san Tommaso d’Aquino, Pust

15,00   Lectio Magistralis, Lamberto Zannier, High Commissioner on National Minorities, OSCE Le minoranze nazionali in Europa: l’inclusione lontana

15,45   Tavola rotonda

Coordinatore: Luigi Troiani, professore Invitato di Relazioni Internazionali, Pust

 Partecipanti:    Oleksandr Horodetskyy, presidente Associazione Cristiana Ucraini in Italia

Yousef Salman, presidente della Comunità Palestinese in Italia

Roberto Spagnoli, vice capo redattore Radio Radicale

Tehseen Nisar, Senior Research Fellow, Centre of European Studies, Karachi

Giorgio Benvenuto, presidente fondazione Bruno Buozzi, Roma

17,15   Intervento Conclusivo:

  Khaled Akasheh, Capo Ufficio per l’Islam presso il Consiglio Pontificio per il Dialogo Interreligioso

17,45   Socializzazione e Rinfresco, Sala delle Colonne

San Vitale, Românii din Roma invitați la Liturghia de mulțumire a studenților absolvenți


ROMA. Joi, 27 septembrie 2018, la ora 16, va avea loc un „Te Deum” de mulțumire a studenților absolvenți 2018, la Bazilica Sf. Vitale (via Nazionale, 194).  Sunt invitați membrii comunității românești din Roma și provincie, interesați, de asemenea, să cunoască oportunitățile de formare profesonală integrală, cu bursă de studii pentru Facultatea de Științe Sociale la Universitatea Pontificală Sf. Toma de Aquino „Angelicum” în Roma.

Sfânta Liturghie, organizată de Asociația IRFI onlus și studenții români absolvenți ai Facultății de Științe Sociale de la  Universitatea Pontificală Sf. Toma de Aquino in Urbe, va fi celebrată de către Pr. Isidor Iacovici, parohul comunităţii romano-catolice române de la San Vitale în Roma.

Amănunte, la tel. 320 1161307 (WhatsApp), sau e-mail: irfionlus@yahoo.it.

Descarcă afișul pdf.: Te deum de mulțumire absolvenți – 27 sept 2018 – ora 16 – Bazilica San Vitale-Roma

 

Vatican, Pr. Isidor Iacovici numit în Consiliul prezbiteral al Diecezei de Roma

 

 

Romeni a Roma. CSR, Innovazione Sociale e Sostenibilità: Corso di Perfezionamento


Integrare professionalità e competenze per la sostenibilità. Termine per le iscrizioni: martedì 25 settembre 2018. 

Le lezioni iniziano venerdì 28 settembre e terminano sabato 15 dicembre 2018.  I corsi si tengono il venerdì pomeriggio dalle 15 alle 19 e il sabato dalle 9 alle 13 e dalle 14 alle 16, per un totale di 88 ore di formazione in aula.

Sede: Pontificia Università San Tommaso d’Aquino, largo Angelicum 1, Roma (Rione Monti, angolo via IV Novembre e via Panisperna). Info e-mail: master@pust.it oppure tel. 06 6702.402 / 416.

Professionisti e manager, intenti ad acquisire competenze nel campo della sostenibilità (sociale, economica, istituzionale ed ambientale), dell’innovazione sociale e della CSR (Corporate Social Responsibility / Responsabilità Sociale d’Impresa); e giovani laureati  interessati ad approfondire la loro formazione in questi campi: sono i principali  destinatari del Corso di Perfezionamento in CSR, Innovazione Sociale e Sostenibilità.

Formare manager ed esperti in grado di creare innovazione e valore, orientando e guidando le scelte e le azioni di Istituzioni pubbliche e private, e di trasformarne i processi secondo principi di sostenibilità e di responsabilità, per lo sviluppo del bene comune, è l’obiettivo del Corso di Perfezionamento, istituito dalla Pontificia Università San Tommaso d’Aquino – Angelicum di Roma, insieme alla onlus Adjuvantes.

Il progetto formativo propone strumenti metodologici e operativi pratici al fine di facilitare l’adozione e la diffusione di pratiche di sostenibilità, lungo l’intero ciclo del valore della vita di imprese e istituzioni (es. gestire le relazioni con gli stakeholder aziendali, predisporre codici etici, redigere e revisionare bilanci di sostenibilità e report integrati, comunicare le politiche di sostenibilità, formulare strategie di asset management nell’ottica dell’investitore etico…).
Il professionista formato sarà in grado di integrare metodologie, strategie e strumenti di CSR, operando
nel territorio di riferimento, in sinergia con gli altri attori istituzionali e privati, secondo principi di innovazione sociale e di sostenibilità, in diverse aree strategiche di organizzazioni complesse, quali ad esempio: imprese che integrano la sostenibilità nelle strategie e politiche aziendali, società di consulenza aziendale, società di advisory etico, società di gestione di fondi etici, studi professionali che offrono servizi alle imprese, enti pubblici, associazioni di categoria, agenzie di comunicazione e uffici stampa, fondazioni private, ONG ed Enti del Terzo Settore.
Il numero di partecipanti è limitato fino ad un massimo di 20. Al termine del corso verrà rilasciato un attestato di partecipazione a tutti coloro che avranno frequentato almeno 66 ore di corso (75%).

Quota di iscrizione1.100,00 euro. E’ prevista la possibilità di effettuare il pagamento in due soluzioni: la prima all’atto dell’iscrizione e la seconda entro il 10 novembre 2018.

Termine per le iscrizioni: martedì 25 settembre 2018. 

Convenzioni e sconti qui.

Il corso si caratterizza per multidisciplinarietà è apertura, con un piano didattico suddiviso in otto moduli.
MULTIDISCIPLINARIETÀ
La complessità che abbiamo di fronte e l’urgenza di individuare e perseguire percorsi di sostenibilità (sociale, economica, ambientale, istituzionale) richiede una formazione multidisciplinare, integrata e flessibile, che permetta a ciascuno di fare tesoro della propria formazione, professionalità ed esperienza per operare in modo innovativo ed integrato in vista del bene comune.
APERTURA
Una cultura della sostenibilità, dell’innovazione sociale e della CSR necessita dell’integrazione di competenze diverse (il corso è accessibile a laureati di ogni provenienza e a coloro che già lavorano – anche non laureati – motivati ad approfondire questi temi); deve trovare la massima diffusione ed essere comprensibile a tutti i livelli istituzionali, professionali e civili del Paese, affinché gli obiettivi di sviluppo sostenibile possano essere compresi e perseguiti (il corso è in lingua italiana ed è aperto al dialogo con i territori e al confronto delle istanze dei diversi stakeholder coinvolti nei processi); deve essere economicamente sostenibile (per non ricadere nell’ottica elitista di molte offerte formative di management).

Storia

Il Corso nasce dall’esperienza pluriennale del Master in Management e Responsabilità Sociale d’Impresa, avviato nel 2003 dopo un intenso confronto tra studiosi di diverse nazionalità sui temi dell’etica aziendale, dello sviluppo economico sostenibile e delle responsabilità sociali del management.
L’iniziativa era stata promossa da un gruppo di lavoro costituito da docenti universitari, professionisti e dirigenti aziendali che avevano puntato il riflettore dell’analisi sul rapporto tra morale e impresa.
Dopo dodici edizioni, di cui le ultime due già ampiamente rinnovate, nel 2017 abbiamo deciso di rivedere completamente i contenuti, allargare la rete dei partner e chiamare nel Comitato Scientifico nuovi membri e nuove competenze. 
Affrontare gli obiettivi dell’Agenda 2030 per uno sviluppo sostenibile richiede infatti l’attivazione e l’integrazione di competenze e culture differenti, di approcci innovativi e il coinvolgimento delle diverse realtà del Paese: istituzioni pubbliche, società civile e imprese, singolarmente o all’interno di reti, sono tutti chiamati a collaborare e a trovare sinergie, in vista di una società più equa e solidale, per il rafforzamento del bene comune e la costruzione di nuovo benessere sociale.
13 edizioni, dal 2003 al 2017. 205 partecipanti, 60% provenienti da lauree in Economia, Politica e Comunicazione. Metà provenienti dal mondo del lavoro (liberi professionisti ed impiegati). Forte presenza femminile, in crescita negli ultimi anni (dal 49% al 70%). 18% di studenti di origine straniera.
Per tutte le informazioni, accedi al sito: https://sites.google.com/a/pust.it/csrmaster/
E-mail: master@pust.it oppure tel. 06 6702.402 / 416 – Largo Angelicum 1, Roma 00184.