“Aceasta este problema eternă a omului: Ce faci cu viața ta?!”
Realizat după un roman al tinereții (”Gaudeamus”, partea a doua a”Romanului adolescentului miop”), filmul ”Fata cu ochii verzi”, în regia lui Mihai Mihăescu, este o alegere excepțională, în care apare de fapt tinerețea autorului Mircea Eliade.
Prof. Nicolae Crețu
Ea apare ficționalizată, transferată în imaginar, este tinerețea autorului și a generației lui, o generație cu ambiții mari și personalități mari. O generație, care dacă nu ar fi venit întunericul comunismului, ar fi ridicat România, rămânând în țară și nu plecând în exil, la un nivel competitiv cu orice altă mare cultuă europeană, sau de pe mapamond. Acestea se observă și la lectură și în film, pentru că selecția de text pentru film s-a făcut după mine foarte inteligent. Eu am ”controlat-o”, comparând ce s-a reținut în dialogurile din film și ce este în textul integral al romanului. S-a reținut exact esențialul. Ceea ce mergea pe confruntarea de viziune asupra a ceea ce face fiecare individ cu timpul lui. Aceasta este problema eternă a omului: Ce faci cu viața ta?!
Tatiana Grigore
Filmul nu încearcă să transmită spectatorilor vreo teza, vrea morală, ci îi transmite mai ales tensiunea unor întrebări: Cum trăiesc, ce fac, cu cine mă întâlnesc, cu cine stau de vorbă?! Nu merită să te oprești lângă oricine! Realmente e o chestie de timp și de valoarea timpului! El, timpul, nu există decât pentru om, omul a inventat măsurătoarea timpului, pentru că e singura ființă vie, care știe că va muri! Și nu vrea să treacă fără să lase o urmă în lume! Asta apare în film. În primul rând, ceea ce i se întâmplă personajului Mircea, protagonistul al cărui model este categoric tinerețea lui Mircea Eliade, e situarea lui între două iubiri. Cele două fete din film sunt două ipostaze ale feminității complementare și nu în tensiune, sunt cei doi versanți ai feminității! Cu una dintre ele apare într-o secvență de sex, filmată destul de dur, după reacția mea de spectator, dar filmată în spiritul romanului, care reflectă inclusiv duritatea acestor scene. Și aici aș vrea să remarc, că Mircea Eliade a fost unul dintre autorii români, care s-a luptat ca literatura să evite pudibonderia și să aibă curaj să reflecte inclusiv dimensiunea aceasta a sexualității, a erosului carnal! S-a luptat pentru asta și a avut și de suferit, s-a încercat să i se facă un proces, au sărit în apărarea lui scriitorii în frunte cu Sadoveanu de pildă, l-au apărat pentru că literatura trebuie să aibă acces la tot ce este în viață, inclusiv sexul și sexualitatea. Dar ceea ce e interesant ca sens al filmului și al romanului, este că fata pe care acest Mircea din film o iubește, Nișka, și pe care el o iubește cu o iubire mai mare decât dorința erotică, este că ea, la rândul ei, trăiește o tristețe adâncă pentru că nu e ”iubită” de protagonist.
Mircea Eliade
De fapt, pe de o parte, Mircea evită o plafonare a propriei sale existențe, însă nu e numai acest egoism, el are un fel de anticipare a ceea ce ar putea face în viață, nu vrea să-și îngrădească existența de pe acum și mai ales într-un mariaj. Aici transpare dimensiunea de sens în film, care e foarte clară în dialogurile personajelor în general. Cele feminine sunt cu gândul la măritiș, la profesorat, dar nu sunt prea mulțumite de perspectiva aceasta, îi invidiază pe bărbați. E imaginea statutului diferit al femeii și al bărbatului în acest film pentru epoca aceea. Femeia era în general acasă: căminul, copiii… iar bărbatul în lume… Ulise pe mări, Penelopa acasă la războiul de țesut! E frumos însă reversul sugerat de film și de carte: iubirea mare este pentru ea! Dar iubirea aceasta mare nu vrea să fie tratată de către Mircea așa, ca o aventură trecătoare! Tocmai pentru că o iubește, nu vrea să fie ceva carnal între ei!
Aș vrea să scot în evidență unele procedee, care țin strict de arta filmului. Sugerate de textul romanului, dar care, prin imagine, se realizează fără să fie o transcriere fidelă a textului. Secvențele numeroase cu oglinda: Sunt foarte importante, pentru că oglinda este o metaforă simbolică a acestei nevoi de cunoaștere de sine, care e mai puternică la finalul adolescenței și în zorii primei tinereți. E o răscruce decisivă în viață! De asemenea secvențele care apar în natură: cu frunzele, cu zăpada. Este disponibilitatea aceasta, frăgezimea, prospețimea acestei vârste a tinereții! Un film foarte frumos despre tinerețe, fără să fie cenzurat pudibond – sexul și ce ține de asta – dar în același timp cu o pondere foarte mare intelectuală în dialoguri! Politicul, socialul, credința! Secvențe cum sunt cele filmate în Grădina Botanică, fântâna cu cumpănă… Păi cumpăna aceea este de fapt o săgeată spre cer! Este ceva absolut important pentru dimensiunea metafizică a reflexiei acestei generații! Generație care și-a pus probleme legate de credință, de religie, fără să fie toți înclinați spre istoria religiei, filozofia religiei, ca Mircea Eliade!
Filmul, între altele, poate trezi în spectatorii tineri de astăzi o mare invidie pentru nivelul spiritualității tineretului de atunci! Astăzi sunt rari cei care au rămas pe o linie de continuitate cu spiritul lui Mircea Eliade! S-au schimbat multe în lume: tehnologiile, superficialitatea, cultura de mase… Sigur, sporește cantitatea, dar scade calitatea!
Prof. Nicolae Crețu, critic și istoric literar
Nicolae Creţu (20 aprilie 1941, Bârlad, judeţul Vaslui) este un critic şi istoric literar. Este fiul Eufrosinei (născută Gociu) şi al lui Neculai Creţu, subofiţer. Urmează cursurile Şcolii generale „Al. I. Cuza” (1948-1955) şi ale Liceului „Gheorghe Roşea Codreanu” (1955-1959) din oraşul natal. În 1964, la încheierea studiilor la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, este numit aici asistent la Catedra de literatură română. Specializat în literatura română a secolului al XX-lea şi în teoria literaturii, a cultivat, didactic şi publicistic, abordarea interdisciplinară şi fundamentarea teoretică a discursului critic.
A ţinut cursuri de limbă, literatură şi civilizaţie română la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, Franţa (1976-1979), unde a iniţiat editarea revistei de studii româneşti „Dialogue”, şi la University of Washington din Seattle, Statele Unite, în cadrul Programului Fulbright de schimburi academice internaţionale (1983-1985). Şi-a susţinut doctoratul în 1978, cu teza Construcţie şi semnificaţie în romanul românesc.
În „Iaşul literar”, „Cronica”, „România literară”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Arlechin”, „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»”, „Dialogue” (Montpellier), „Dacia literară”, „Anuar de lingvistică şi istorie literară” (Iaşi) şi „Timpul” a publicat numeroase eseuri, articole, cronici şi studii.
Apărută în 1982, Constructori ai romanului, carte consacrată lui Liviu Rebreanu, Hortensiei Papadat-Bengescu şi lui Camil Petrescu, rămâne un titlu de referinţă ca lucrare de sinteză asupra artei romanului, studiată din perspectiva naratologiei moderne. Ca director al Editurii Junimea (1990-1994), a sprijinit debutul unor autori tineri. Spirit cu o reală disponibilitate pentru dialog, a conceput şi realizat, la Universitatea ieşeană, cicluri de dezbateri pe teme teoretice şi interdisciplinare şi, sub egida Centrului Cultural Francez din Iaşi, alte manifestări, consacrate unor personalităţi româneşti din exil.
Propunându-şi, în Constructori ai romanului, să studieze manifestările şi importanţa „rolului construcţiei în existenţa estetică a operei”, Creţu analizează resorturile tensiunilor dramatice şi tragice (Ion, Răscoala),implicaţiile interogaţiei interioare (Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), „anatomia caracterelor” şi „sintaxa imaginarului” (ciclul Hallipilor), poetica „dosarului de existenţe” (Patul lui Procust).
„Construcţia”, concept central, e văzută ca un câmp al solicitărilor (şi tensiunilor) estetice. Figurile de construcţie („amânarea” şi circulari ta tea la Rebreanu, capcanele „analizei” ironice în ciclul Hallipilor, discontinuul şi montajul de joc al perspectivelor la Camil Petrescu) deschid căi de acces spre spiritul operelor: arta rebreniană a denudării esenţelor de sub crusta cenuşiului, „poetica suspiciunii” şi a grotescului ori cea a analizei (şi autoanalizei) intelectualizate şi ardente, la ceilalţi doi autori. Mobilitatea interpretativă, argumentaţia strânsă şi sinteza de reflecţie teoretică se stimulează şi se aprofundează reciproc în Constructori ai romanului.
Opera
• Melanges a la memoire de Louis Michel (în colaborare), Montpellier, 1979;
• Textes litteraires roumains (în colaborare), Montpellier, 1979;
• Cunoaştere. Creativitate. Comunicare (în colaborare), Iaşi, 1981;
• Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982;
• Relaţii româno-polone (în colaborare), Iaşi, 1995;
• Actes. Journees de la francophonie (în colaborare), I-II, Iaşi, 1996-1998;
• O întâlnire astrală. Centenar Lucian Blaga – Ion Barbu (în colaborare), Iaşi, 1997;
• Studia antiqua et archaeologica, Iaşi, 1998;
• Auteurs europeens du premier XX-e siecle (în colaborare), Bruxelles, 2002;
• Studii de slavistică (în colaborare), Iaşi, 2002;
• Limba şi literatura română în spaţiul etno-cultural daco-românesc şi în diaspora (în colaborare), Iaşi, 2003.
Sursă: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Cretu
Mi piace:
Mi piace Caricamento...
Filmul urmărește în principal perioada de tinerețe a personajului Mircea (prototipul lui Mircea Eliade, romanul fiind considerat de analiștii literarari drept unul autobiografic), care se află într-un proces de maturizare și formare profesională. Acesta ține un jurnal în care își notează impresiile legate de relația sa cu Nișka, de care este îndrăgostit, dar și despre alți colegi de la Universitatea unde este student.
Futuro Insieme 