L’Associazione IRFI “Italia Romania Futuro Insieme” aderisce alla Manifestazione Nazionale per la Vita: appuntamento a Roma il 20 maggio 2023 alle ore 14:00, a piazza della Repubblica da dove prenderà il via il corteo. Sfileremo per le strade di Roma Capitale, per testimoniare la difesa e la tutela della vita di ogni persona umana e di tutte le persone umane, in ogni fase e condizione, dal concepimento fino alla sua fine naturale. Scegliamo la Vita! Cristo è risorto!
Gesù, presentando ai discepoli un pane spezzato (almeno ciò che ai sensi appariva pane), ha detto loro «prendete e mangiate: questo è il mio corpo», come se ciò che appariva ai sensi come pane non fosse in realtà pane, ma fosse quella sua carne, che in precedenza aveva detto dover essere mangiata per avere la vita eterna? Gli apostoli hanno veramente mangiato la carne del Signore? Certamente. Ma in che modo?
I Padri del Concilio di Trento hanno risposto: spiritualiter, sacramentaliter (Denz.1648) e realiter (Denz.1658). Spiritualiter vuol dire che è stato un mangiare spirituale, un alimentarsi spirituale; sacramenaliter vuol dire misterioso o mistico, ossia razionalmente incomprensibile e verbalmente inesprimibile; realiter vuol dire fisicamente o materialmente, perché la carne di Cristo «è vero cibo» (Gv 6,55) dell’anima e del corpo.
Come può costui darci la sua carne da mangiare?(Gv 6,52)
Problemi del dialogo ecumenico
Il dialogo ecumenico con i luterani si è fermato attorno a tre punti essenziali di quanto Cristo ha voluto per la nostra salvezza: l’eucaristia, la Messa, il sacerdozio. È presente il pastore, il maestro, il profeta. Manca il sacerdozio come potere di offrire il sacrificio della salvezza e nutrire la comunità cristiana col cibo eucaristico.
Iniziamo con la questione dell’eucaristia. Essa prevede, come si sa, la consumazione di un cibo che rappresenta Cristo presente nella comunità radunata nel suo nome. Ma come è da intendere questo mangiare e come è da intendere la presenza di Cristo? Nella comunione eucaristica il mangiare fisico si associa ad un nutrirsi spirituale ed è la condizione di un nutrirsi spiritualmente.
Mangiando un qualcosa di materiale, assumiamo un beneficio spirituale. Non fa nessun problema il sapere che la vita fisica è mantenuta in essere dal nutrimento fisico. Quello che ci domandiamo è come può un nutrirsi fisico causare nel nostro spirito una vita soprannaturale e divina?
Comprendiamo che il nostro spirito si arricchisca nella virtù e nella sapienza nutrendosi di concetti, pensieri, intenzioni, propositi e cose spirituali, come l’apprendimento della verità, il gusto della bellezza, la considerazione di esempi di virtù, l’assimilare l’insegnamento di un maestro, l’imparare una lezione, lo studio della filosofia.
Ma come può il mangiare la carne di un uomo assicurarci la vita eterna? Tutt’al più alimenterà la nostra vita fisica. Ma poi questa prospettiva ci appare orribile e gravemente peccaminosa.
Come è possibile che mangiando l’ostia noi mangiamo la carne di Cristo? Assumiamo la materia del suo corpo? O non piuttosto semplicemente assumiamo una porzione di pane, che poi viene normalmente digerito come qualsiasi altro cibo? Gli accidenti del pane agiscono e patiscono secondo le normali leggi del metabolismo organico, sicchè la materia dell’ostia assume la forma della materia vivente del nostro corpo, come qualunque cibo che viene metabolizzato nel normale processo dell’alimentazione. Tuttavia la fede ci dice che la sostanza dell’ostia, che è la sostanza del corpo stesso di Cristo, alimenta invece l’anima e la fa crescere nella grazia.
I Padri del Concilio di Trento hanno risposto: spiritualiter, sacramentaliter (Denz.1648) e realiter (Denz.1658). Spiritualiter vuol dire che è stato un mangiare spirituale, un alimentarsi spirituale; sacramenaliter vuol dire misterioso o mistico, ossia razionalmente incomprensibile e verbalmente inesprimibile; realiter vuol dire fisicamente o materialmente, perché la carne di Cristo «è vero cibo» (Gv 6,55) dell’anima e del corpo. Alcuni Santi per un certo tempo si sono nutriti della sola Eucaristia.
Altro problema: come può il sacerdote nella Messa con le parole della consacrazione rifare o fare ciò stesso che ha fatto Cristo nell’ultima Cena? Come possono quelle ostie preparate dalle suore o dai carcerati diventare il corpo di Cristo, sicchè noi nella comunione non mangiamo del pane, se non in apparenza, ma in realtà mangiamo il corpo di Cristo?
Il Concilio di Trento dice che nella comunione noi mangiamo, insieme con gli accidenti del pane, la sostanza del corpo di Cristo e, per concomitanza, la sostanza del sangue accogliendo nella nostra anima la sua anima e la sua divinità (Denz.1639), sicchè Cristo in Persona diventa interiormente presente in noi.
Ma quando il Concilio parla della distinzione fra la sostanza e le specie sensibili del pane (Denz.1636, 1642), che cosa intende dire? Come fa a fare questa distinzione? La sostanza del pane è il pane? O può esistere la sostanza del pane senza il pane? Quando noi diciamo «il pane» noi intendiamo la sostanza con i suoi accidenti.
Non riusciamo ad immaginare la sostanza senza gli accidenti e gli accidenti senza la sostanza, tanto che gli empiristi inglesi da Ockham fino a Bertrand Russell e i buddisti dicono che la sostanza non è altro che la collezione unificata e significata sotto uno stesso nome di un insieme coerente di accidenti, ovverosia dati sensibili, che non hanno bisogno di un sostegno o sostrato misterioso o invisibile – la cosiddetta «sostanza» – che li sostenga o li supporti; stanno in piedi da soli!
Se ci sono quei dati, c’è la sostanza; ma se non ci sono, è assurdo ipotizzare la sostanza da sola senza di essi. Come facciamo a sapere che dietro o sotto gli accidenti c’è la sostanza, se essa è per definizione nascosta? Pare che gli empiristi abbiano ragione. Certo, ammettono anche loro che il gusto del pane non è il pane, perché anche il colore del pane è nel pane, eppure è diverso dal gusto. Però, quando sentiamo qualcosa che ha il gusto del pane, diciamo: questo è pane!
Tuttavia bisogna dire che gli empiristi sono dei sensisti, che non sanno che cosa è l’intelletto e di che cosa esso è capace. Usano l’intelletto per negare le sue proprie funzioni in quanto distinte da quelle del senso. Infatti il senso coglie gli accidenti, ma non è capace di intendere la sostanza nella sua intellegibilità come ente sussistete da sé, materiale o spirituale che sia. Ora però siccome l’intelletto tutto quello che concepisce lo concepisce a modo di sostanza, tutto quello che riescono a concludere è di ipostatizzare i dati del senso, cadendo nel materialismo.
In realtà persino il cane riconosce il suo padrone; persino gli uccelli vedono il contadino e scappano. Il che vuol dire che anche l’animale, pur non essendo dotato di intelletto, sa in qualche modo riconoscere la sostanza o la persona, anche se è vero che è facile ingannarli: basta lo spaventapasseri per tener lontano gli uccelli.
Ora è vero che nessuno mai avrebbe pensato che fosse possibile l’esistenza di una sostanza senza i suoi accidenti o di accidenti senza la loro sostanza, se non vi fossimo stati obbligati, in nome della fede, dal mistero dell’eucaristia, che si trasformerebbe in un’assurdità se non ammettessimo, col Concilio di Trento, che non nel pane, ma sotto le specie del pane nell’eucaristia è contenuto Cristo stesso: corpo, sangue, anima e divinità.
«Sotto le specie del pane» non vuol dire che la sostanza sia nascosta come il corpo è nascosto sotto l’abito che viene indossato, per cui basta togliere l’abito che si vede il corpo nudo. Anche se San Giovanni della Croce parla a tal riguardo di «nuda sostanza», è chiaro che si tratta di una metafora. È chiaro che eliminare gli accidenti vuol dire distruggere la sostanza. Un pane marcito non è più pane. Ma nell’eucaristia non c’è questione di corruzione degli accidenti. Se le specie si corrompono, non vuol dire che solo adesso non c’è più la sostanza del pane, ma che adesso non c’è più la presenza del corpo di Cristo. E per questo le ostie corrotte non si conservano più nel tabernacolo, ma vengono eliminate.
L’ostia consacrata non è quindi semplice pane che significa il corpo di Cristo, come credeva Calvino; non è pane nel quale è presente Cristo, come credeva Lutero, ma è veramente il corpo di Cristo sotto le specie sensibili del pane, come insegna il Concilio di Trento:
“sub specie illarum sensibilium” (=species sensibilium panis) “continetur” (Denz.1636); Cristo che “in sanctissimo sacramento eucharistiae continetur” (Denz. 1651). Dice inoltre che “in divino sacrificio, quod in Missa peragitur, idem Christus continetur et incruente peragitur” (Denz.1743).
Dire, come dicono alcuni cattolici, che il Corpo è nel pane è l’eresia di Lutero dell'”impanazione”, per la quale il pane resta pane, solo che Cristo è nel pane o della “consustanziazione”, per la quale la sostanza del pane non si converte nella sostanza del corpo, ma le due sostanze restano assieme l’una accanto all’altra. La presenza reale della quale parla Lutero non ha quindi nulla di speciale per l’eucaristia, ma non è altro che la presenza di ubiquità di Dio in tutti i luoghi dell’universo o tutt’al più la presenza della sua grazia nell’anima del fedele.
Quando parliamo dell’eucaristia dobbiamo quindi evitare di parlare di “pane”, ma dobbiamo parlare, come fa la Chiesa, di specie o accidenti del pane. Quello che sembra pane, pane non è, ma è il corpo del Signore. Non dobbiamo temere di dire che il pane si è convertito nel corpo del Signore, sicchè restano solo le apparenze sensibili del pane. Sentiamo il gusto del pane, ma ciò che mangiamo è la carne di Cristo.
Si può però parlare di pane eucaristico o pane consacrato in senso metaforico, sottintendendo sempre la transustanziazione, ed intendendo che si tratta di “pane” nel senso che è un cibo. Dice bene il famoso inno di San Tommaso: Panem de coelo praestitisti eis, omne delectamentum in se habentem.
Anche Gesù dice “il pane che io darò è la mia carne per la vita del mondo» (Gv 6,58). Se Cristo si esprime in questo modo, le sue parole non vanno intese nel senso che egli voglia identificare sic et simpliciter il pane dell’ultima Cena col suo corpo, ma intende dire che il cibo che darà è la sua carne; e del resto è metafisicamente impossibile che una sola sostanza sia simultaneamente due sostanze. Un pane è un pane e un corpo umano è un corpo umano.
Non ha seppur senso ipotizzare che un pane possa mescolarsi con un corpo umano come il caffè si mescola col latte per formare il caffelatte. E non ha neppur senso immaginare che il corpo di Cristo sia nel pane come l’uva passa nel panettone. Cristo non sublima o divinizza il pane, ma fa ben di più: lo fa diventare Lui stesso, senza che esso abbandoni le sue specie sensibili.
E’ solo all’ultima Cena che appare chiaro che cosa qui Gesù intende dire. Così nell’ostia consacrata noi vediamo adesso Cristo sotto le apparenze del pane, nella speranza di vederlo un giorno svelatamente in cielo.
Non che il senso sia ingannato; il senso vede la bianchezza del pane e vede la verità; il fatto è che il senso non può vedere la sostanza, che è visibile solo dall’intelletto e questi per fede sa che la sostanza non è più quella del pane, ma quella del corpo di Cristo, presente, peraltro, non come sostanza esistente attualmente in cielo, ma a modo di sostanza (substantialiter).
Se il pane restasse pane, come nella Comunione eucaristica noi potremmo ricevere la vita eterna? Come può un cibo materiale donare la vita eterna? Se l’ostia ingerita dal fedele gli dona la vita, ciò è possibile perché sotto le apparenze del pane è Cristo stesso che agisce con la sua grazia. Se la carne di Cristo dona questa vita è perché è la carne di Dio. Il fedele mangia una carne ipostaticamente unita al Verbo e per questo, come dice Paolo, assimila la sua stessa esistenza a quella di Cristo. Come osserva acutamente Agostino, mentre il cibo terreno diventa la carne di colui che si ciba, il cibo eucaristico trasforma in se stesso colui che si ciba. Ed è logico che chi si accosta alla comunione sia in grazia, giacchè colui che si nutre dev’essere necessariamente un vivente; non si può dar da mangiare a un morto.
Noi pastori e predicatori dobbiamo dire queste cose ai fedeli, anche a costo di scandalizzare o di sembrare di dire cose assurde o di esser presi per matti o per lefevriani. Ma dobbiamo aver fiducia di poter esser creduti, così come da 2000 anni esistono i cattolici ed esisteranno fino alla fine del mondo, e dobbiamo temere più il giudizio di Dio che quello degli uomini o dei rahneriani o dei luterani.
La messa è banchetto e sacrificio
Gli equivoci del dialogo con i luterani appaiono chiarissimi anche per quanto riguarda il campo della liturgia. La riforma del rito della Messa avviata nel 1970 da San Paolo VI è stata in se stessa buona, opportuna ed utile anche ai fini di un confronto ecumenico con la Cena luterana. Ma anche qui a guastare le cose si sono intromessi i modernisti, i quali hanno cominciato a celebrare ed interpretare il novus ordo, in un modo falso, avvicinandolo troppo alla Cena luterana, con la comprensibile reazione sdegnata dei lefevriani, i quali già avevano interpretato, sia pur errando, il novus ordo come filoluterano.
La pastorale modernista della Messa, organizzata al suono delle trombe da 60 anni, dandoci ad intendere che era l’applicazione della riforma conciliare, ha completamente fallito. Nessuno oggi fa più l’adorazione eucaristica, molti diventano protestanti conservando il nome di cattolici e i fedeli alla Messa sono in continua diminuzione. Alcuni, come Andrea Grillo, credono che fra impanazione e transustanziazione si può scegliere come si preferisce. Quei pochi che restano prendono la Messa come fosse un banchetto, un’assemblea sindacale, un incontro fra amici, una festa da ballo, una manifestazione di esaltati o uno spettacolo televisivo, peraltro non paragonabile alle rappresentazioni della Scala di Milano o a quelli di Costanzo. La comunione è assimilata all’assunzione di una compressa contro il mal di denti o l’obbligatoria assunzione del pasto quando si partecipa ad un banchetto. I lefevriani attirano gli esteti, gli esoteristi e i nostalgici.
Molti oggi, influenzati dal protestantesimo liberale, non ammettono più che Cristo in obbedienza alla volontà del Padre, abbia compiuto un sacrificio espiatorio e soddisfattorio e, non avendo l’audacia di colpire apertamente il dogma della redenzione del Concilio di Trento, se la prendono col povero Sant’Anselmo, come se la dottrina della redenzione fosse un’invenzione della sua mentalità feudale del Signore che vuole e deve salvaguardare il suo onore, aver soddisfazione per l’offesa ricevuta o del Padre adirato e taccagno che vuole che gli sia pagato il debito, quando in realtà la dottrina tridentina non è che una ripresa di quella anselmiana, anche se liberata dal suo razionalismo.
Coloro che invece con Lutero riconoscono il sacrificio redentore di Cristo e non riducono Cristo al semplice profeta martirizzato e riconoscono giustamente che il sacrificio di Cristo come sacrificio divino, è uno soloe sufficientissimo per la redenzione di tutta l’umanità, vedono erroneamente la Messa come un sacrificio soggettivo compiuto dal celebrante che si aggiunge a quello di Cristo quasi a completarlo. Lutero aveva ragione a respingere con sdegno questa idea errata. Il suo grave sbaglio è stato che credeva che la Messa sia questo.
Cristo, secondo lui, all’ultima Cena, non ha offerto nessun sacrificio, ma ha voluto semplicemente rinnovare l’Alleanza facendo l’ultimo pasto pasquale con i suoi. E noi non facciamo altro che commemorare questa commovente ultima Cena d’addio.
Invece no. Occorre condurre i fratelli luterani alla consapevolezza di fede che la Messa è sì memoria dell’ultima Cena, ma è essenzialmente e fondamentalmente, per istituzione di Cristo, come dice il Tridentino, “sacrificium, quo cruentum illud semel in cruce peragendum repraesentatur eiusque memoria in finem usque saeculi permaneret” (Denz.1740).
Capisco che l’espressione tradizionale “rinnovazione” non è delle più felici. Essa oggi è stata abbandonata per favorire l’avvicinamento ai protestanti. Infatti è vero che il sacrificio della croce non è come rinnovare la patente d’auto o un qualcosa che abbia bisogno di essere svecchiato dal sacerdote che dice Messa, quasi che il sacerdote vi aggiunga qualcosa, lo aggiorni o lo migliori, perchè Cristo è sempre nuovo, è sempre vivo e continua sempre nella Messa ad offrirsi al Padre e ad intercedere per noi come sommo sacerdote. Per cui ciò che facciamo noi sacerdoti (hoc facite in mei commemrationem), lo facciamo in persona Christi.
Il Concilio parla piuttosto di repraesentatio dell’unico sacrificio di Cristo, il che vuol dire renderlo presente ed operante fra noi, nello spazio e nel tempo, in tutte le Messe del mondo con la sua efficacia salvifica. E ciò avviene per il potere che Cristo ha dato a noi sacerdoti. L’espressione del Concilio era più ecumenica di quella di rinnovazione, perché in essa appare evidente l’unicità del Sacrificio di Cristo, che vien semplicemente reso presente sulla terra nella storia del mondo.
In questo senso si può e si deve dire che la Messa è un sacrificio (sacrum facio) e che noi sacerdoti offriamo un sacrificio, ossia offriamo al Padre Cristo eucaristico vittima (hostia, korban) del sacrificio che noi sacerdoti celebriamo pronunciando le parole della consacrazione, che rendono sacramentalmente e realmente presente Cristo sull’altare sotto le specie eucaristiche, cosicchè noi offriamo sotto queste specie Cristo stesso al Padre in forza del fatto che Cristo in cielo continua ad offrire se stesso al Padre ed intercede per noi, sicchè noi sacerdoti ripresentiamo in modo incruento a noi stessi e al popolo l’unica offerta che Cristo ha fatto di se stesso una volta per tutte al Padre per noi sulla croce 2000 anni fa e noi stessi insieme col popolo offriamo per la nostra salvezza Cristo sacramentato al Padre.
Si tratta dunque dell’unico e medesimo sacrificio di Cristo; cambia solo il modo della sua presenza: presente in modo cruento agli astanti 2000 anni fa; presente a tutti i fedeli fino alla fine del mondo in modo incruento in ogni Messa che viene celebrata.
La sostanza del corpo di Cristo adesso in cielo ha i suoi accidenti, mentre qui in terra essa è presente senza gli accidenti in tutti gli altari del mondo fino alla fine dei secoli. Esiste quindi una sola sostanza con i suoi accidenti ed esistono molte presenze di questa stessa sostanza tra noi nella vita presente. Questa presenza come va concepita? Qui noi siamo obbligati ad arricchire il nostro concetto di presenza.
Secondo il nostro solito modo di dire, noi diciamo che una persona ci è presente o perché sta davanti a noi o perché ne abbiamo una rappresentazione mentale (il concetto) o perché la vediamo rappresentata in un’immagine. Ora Gesù nel suo corpo, sangue, anima e divinità nell’eucaristia ci è presente in nessuno di questi modi; non ci è presente personalmente in carne ed ossa così come è in cielo; non è che Cristo risorto scenda dal cielo per essere tra noi, perché un corpo occupa un solo luogo e non può essere simultaneamente in luoghi diversi, non si può moltiplicare. Non ci è presente mentalmente nel concetto che abbiamo di lui. Non ci è presente come ci è presente alla televisione il presidente Mattarella o la Meloni.
Come allora ci è presente? Si tratta di una presenza, effetto dell’onnipotenza divina, sconosciuta alla nostra ragione, prima che ne venissimo a conoscenza apprendendo il mistero dell’eucaristia. Si tratta di una presenza per la quale la cosa, in questo caso Cristo, è presente benché sia assente. Sembra una contraddizione, ma non è così. Come si risolve la contraddizione? Cristo ci è realmente e sostanzialmente presente sotto i veli eucaristici. Ma nel contempo ci è assente in quanto è in cielo, dicendo che qui in terra la sostanza è senza gli accidenti, che sono sostituiti da quelli del pane e del vino, mentre in cielo ha i suoi accidenti.
La Chiesa chiama reale questa presenza, per distinguerla da quella intenzionale e da quella figurativa di cui sopra. Ma si badi bene: reale ma senza gli accidenti. Per questo i teologi dicono presenza sostanziale, non in quanto sostanza con i suoi accidenti, ma a modo di sostanza.
Lutero ci teneva alla presenza reale di Cristo nell’eucaristia, ma, non accettando l’idea di una sostanza senza accidenti, era obbligato a concepire questa presenza come se nell’eucaristia ci fosse la compresenza del pane e del Corpo di Cristo come due sostanze con i loro accidenti e quindi non distingueva il corpo di Cristo in cielo da quello presente nell’Eucaristia.
Ne veniva la conseguenza che noi nella comunione non mangiamo la carne di Cristo, ma del pane nel quale c’è Cristo. Ma a questo punto, qualunque nostro pasto assunto in Cristo diventa un pasto eucaristico e non si vede più che necessità ci sia di celebrare un rito speciale, dal momento che ogni pasto che il cristiano consuma, lo consuma sempre alla presenza del Signore, come ci invita a fare San Paolo (I Cor 10,31).
Ma Paolo distingue molto bene questo mangiare comune dal mangiare il corpo del Signore (I Cor 11, 26-29). Per questo, bisogna persuadere i nostri fratelli luterani che il pasto eucaristico non è un semplice mangiare in compagnia di Cristo, ma è un vero e proprio mangiare la carne di Cristo e questa cosa non è possibile se non accettando il dogma della transustanziazione.
Quindi, sotto due modalità di presenza, con accidenti e senza accidenti, del sacrificio della croce si può parlare di due distinti sacrifici: quello celeste ed unico di Cristo risorto alla destra del Padre e quello di noi sacerdoti, molteplice su questa terra, nello spazio e nel tempo, effetto, espansione e ripresentazione di quello, che celebriamo noi sacerdoti nella vita presente, giacchè c’è da tener presente che se noi agiamo in persona Christi, tuttavia non siamo Cristo.
Noi prestiamo a Lui la nostra voce, le nostre mani, i nostri gesti, la nostra mente, il nostro cuore; ma è chiaro che il sommo ed unico Sacerdote e Celebrante è Lui. Come mai Lutero non ha capito questo, fantasticando di chissà quale presunzione di noi sacerdoti di fare una cosa inventata da noi per completare e perfezionare quello che ha fatto Cristo?
La verità invece è che, accanto all’unico sacrificio che Cristo celebra di Se stesso in cielo, come estensione e ripresentazione da Lui voluta in terra del suo sacrificio, esiste una molteplicità di sacrifici, che sono le Messe celebrate da noi sacerdoti nel mondo. Noi sacerdoti, dal canto nostro, non facciamo niente che non sia quello che ha fatto Cristo e che ci ha ordinato di fare dandoci il potere di farlo, per cui semplicemente partecipiamo del suo sacerdozio, ma è chiaro che è Lui che come sommo Sacerdote della Nuova Alleanza, sostanzialmente celebra la Messa ed ogni Messa, come è detto nella Mediator Dei di Pio XII. Noi non siamo che suoi umili e poveri ma reali strumenti della sua universale azione sacerdotale.
Possiamo inoltre far presente che l’idea, avanzata oggi da alcuni liturgisti, che con la Messa noi siamo presenti al sacrificio della Croce è senz’altro bella e plausibile, purchè però essa sottintenda che questa nostra presenza è resa possibile dal fatto che Cristo stesso crocifisso e risorto è realmente presente a noi sotto le specie eucaristiche.
Il sacerdote partecipa del sacerdozio di Cristo. Per questo esistono gradi del sacerdozio, dal diaconato all’episcopato. Per questo esiste un sacerdozio comune dei fedeli soggetto al sacerdozio ministeriale della gerarchia ecclesiastica fino al suo vertice, il Romano Pontefice. A Lutero sono sfuggiti tutti questi valori genuinamente evangelici e neotestamentari, perché ha ignorato il concetto di partecipazione, che invece è una categoria biblica fondamentale, come ha dimostrato il Padre Cornelio Fabro in una sua opera classica e magistrale[1].
Lutero ha limitato e appiattito la concezione della comunità cristiana alla sola dottrina che tutti sono fratelli ed uno solo è il Padre e Maestro, il Cristo. Ma Gesù non si è fermato a questa caratterizzazione della comunità. Egli ha stabilito gli apostoli, col compito di governare la comunità sotto la guida di Pietro. Lutero, trascurando questo aspetto essenziale, ha una concezione monca ed insufficiente della comunità cristiana; per cui occorre che noi cattolici rendiamo consapevoli i nostri fratelli luterani di questa lacuna.
Nella visione luterana del sacerdozio comune dei fedeli, il ministro del culto non è un sacerdote investito di un potere che il comune fedele non abbia, almeno in radice. Per questo Lutero, parlando della guida della comunità, abbandona il termine «sacerdote», che fa pensare a un potere aggiunto a quello del semplice battezzato, e preferisce notoriamente quello di «ministro» o «pastore». Da qui la sua idea che il ministro del culto non è sacramentalmente ordinato dal detentore di un grado superiore del sacerdozio, come il vescovo, ma è il semplice presidente dell’assemblea, scelto dall’assemblea, la quale è come tale il soggetto del culto e dell’azione liturgica.
Cristo ha istituito il sacerdozio all’Ultima Cena
Del tutto a buon diritto il Concilio di Trento ha detto che Cristo ha istituito il sacerdozio all’ultima Cena, giacchè l’essenza del sacerdozio consiste effettivamente nel poter fare quello che Cristo ha fatto ed ha ordinato di fare agli apostoli in sua memoria.
Con la celebrazione dell’eucaristia il sacerdote edifica la comunità cristiana, per la quale e con la quale offre al Padre Cristo immolato in sacrificio di espiazione, simboleggiato dall’agnello pasquale immolato per i peccati del popolo, essendo stata l’Ultima Cena la commemorazione della Pasqua prescritta da Mosè per ringraziare Dio per la liberazione degli Ebrei dalla schiavitù egiziana e formare il popolo di Dio in pellegrinaggio verso la terra promessa.
Similmente il sacerdote, ministro di Cristo, nuovo Mosè, e pastore della comunità cristiana, il nuovo popolo di Dio che è la Chiesa, corpo mistico di Cristo, imbandisce il nuovo banchetto pasquale, distribuendo in cibo la carne della Vittima divina, Cristo agnello immolato, guidando il gregge di Cristo verso la patria celeste. Dunque, niente comunità cristiana senza il sacerdote che offrendo Cristo al Padre, la edifica col cibo eucaristico, la istruisce con la Parola di Dio e la purifica col sacramento della penitenza.
Il confessare i fedeli, ministero proprio del sacerdote, è un derivato dal poter celebrare la Messa, perchè la Messa serve per la remissione dei peccati e chi fa la comunione, la fa perchè è già stato perdonato da quella grazia che Cristo ci ha ottenuto a noi sacerdoti col sacrificio che noi celebriamo nella Messa e il cui potere di perdono si effettua per il nostro ministero di confessori. Il rifiuto luterano del ministero sacerdotale della confessione è conseguenza logica del suo rifiuto di ammettere la facoltà del sacerdote di celebrare la Messa come sacrificio.
Stante invece quello che ho detto circa il potere di consacrare il corpo e il sangue del Signore, come potere proprio del sacerdote, c’è da notare che chi si facesse sacerdote senza credere a questo potere, non avrebbe la vera vocazione, si farebbe sacerdote senza sapere quello che fa, fosse anche un vescovo (vedi gli anglicani), e la sua ordinazione sarebbe invalida. Immaginiamo il danno che farebbe un sacerdote di questo tipo. Ma dobbiamo pensare anche quali immensi benefìci il sacerdote santo assicura al bene della Chiesa e alla salvezza del mondo, come dimostra la storia bimillenaria del sacerdozio cattolico.
Stanti così le cose, ci rendiamo conto di ciò che manca alle comunità dei nostri fratelli luterani per vivere in pienezza quella comunione fraterna e con Cristo, che Cristo ha voluto per la nostra salvezza, quel Cristo del quale esse pure vogliono essere discepole e che vogliono come loro pastore.
La Cena luterana, memoriale dell’Ultima Cena, si edifica certamente anch’essa attorno alla presenza del Signore crocifisso e risorto, un Gesù che certamente è Figlio di Dio, maestro e pastore, ma non è Agnello immolato per la nostra salvezza e non è pastore divino che procura la vita eterna. C’è sì Cristo, ma non c’è tutto Cristo, Attendiamo da cinque secoli che questi fratelli accettino Cristo nella sua pienezza.
Stando così le cose, noi cattolici non possiamo celebrare assieme con i fratelli luterani la memoria liturgica dell’Ultima Cena, né possiamo ammetterli alla comunione eucaristica, finché essi non riconosceranno la vera natura del sacerdozio, il suo potere di operare la transustanziazione eucaristica e non riconosceranno la Messa come sacrificio propiziatorio, come lo definisce il Concilio di Trento (Denz.1743) celebrato dal sacerdote.
Se poi ci sono dei cattolici che sui punti suddetti la pensano come i luterani, dovrebbero sapere che le loro Messe sono nulle e semmai delle pie riunioni di devoti di Cristo, ma niente di più. Questo è un falso ecumenismo, che invece di convertire i luterani al cattolicesimo, trasforma i cattolici in luterani o quanto meno in modernisti.
Occorre dunque che su questi tre punti che ho segnalato: eucaristia, Messa e sacerdozio il dialogo con i fratelli luterani sappia trovare le vie e i modi per mostrar loro che se vogliono essere pienamente cristiani, obbedienti in tutto a ciò che Cristo ha voluto ed istituito per la sua Chiesa e per la salvezza del mondo, siano disponibili ad avere per queste cose un animo aperto ed accogliente.
P. Giovanni Cavalcoli
Fontanellato, 7 aprile 2023
Gesù, presentando ai discepoli un pane spezzato (almeno ciò che ai sensi appariva pane), ha detto loro «prendete e mangiate: questo è il mio corpo», come se ciò che appariva ai sensi come pane non fosse in realtà pane, ma fosse quella sua carne, che in precedenza aveva detto dover essere mangiata per avere la vita eterna? Gli apostoli hanno veramente mangiato la carne del Signore? Certamente. Ma in che modo?
I Padri del Concilio di Trento hanno risposto: spiritualiter, sacramentaliter (Denz.1648) e realiter (Denz.1658). Spiritualiter vuol dire che è stato un mangiare spirituale, un alimentarsi spirituale; sacramenaliter vuol dire misterioso o mistico, ossia razionalmente incomprensibile e verbalmente inesprimibile; realiter vuol dire fisicamente o materialmente, perché la carne di Cristo «è vero cibo» (Gv 6,55) dell’anima e del corpo.
Nella Settimana Santa della Pasqua Ortodossa, abbiamo ricevuto e pubblichiamo la Pastorale di Pasqua di S.E. † SILUAN
Per grazia di Dio, Vescovo della Eletta da Dio Diocesi Ortodossa Romena d’Italia,
Piissimo Ordine Monastico,
Reverendissimo Clero, e tutti coloro che ascoltano o leggono questa Lettera Pastorale,
Grazia a voi, pace e gioia da Cristo il Risorto dai morti! E da noi, paterna benedizione, assieme all’antichissimo saluto: CRISTO È RISORTO!
Ogni cristiano si rallegra della Resurrezione del Signore e cerca, come può e per quanto comprende, di onorarla e solennizzarla. Ma, per la maggior parte dei battezzati, si è come generalizzata la pratica di „prendere la luce”, di portare per la benedizione il cesto con le leccornie pasquali, preparare la casa e di coprire la tavola di diverse bontà, secondo „le antiche tradizioni”. Ci si pone la domanda: che legame c’è tra tutto ciò e il Cristo Risorto? Questo è il senso secondo il quale Lui si è incarnato, si è fatto uomo, svuotò Sé stesso, prendendo forma di servo, divenendo simile agli uomini; trovato esteriormente come un uomo, umiliò Sé stesso, facendosi ubbidiente fino alla morte, e alla morte di croce (Fil. 2, 7-8)? Non è forse un prezzo troppo grande per un beneficio troppo piccolo? O forse abbiamo perso di vista ciò che ha portato la venuta nella carne, a noi, di Dio? Forse abbiamo abbandonato la legge di Dio per mantenere la tradizione nostra (cf. Mc. 9, 7)? Non siamo forse più fedeli, a volte, verso le „usanze” e le „tradizioni”, alle ricette di cozonac (pandolce) e i sarmale (involtini di verza), ereditati dagli avi, che non verso le leggi redentrici che ci ha comandato Dio, per mezzo del Figlio (cf. Ebr. 1, 2), faccia a faccia (cf. 1 Cor. 13, 12)? Ma no!… Ma se fosse così, ora – o mai più – è il momento di riconsiderare il senso per il quale il Signore è disceso dal cielo e Si è incarnato, dallo Spirito Santo e dalla Vergine Maria Si è fatto uomo (Si è umanizzato). E il Credo, dal quale ne abbiamo appena citato le parole, ci dice anche il senso di tutto quello che per noi è stato fatto: la croce, la tomba, la resurrezione al terzo giorno, l’ascesa al cielo, la sessione alla destra (del Padre) e persino il senso della (Sua) seconda e gloriosa venuta. E la risposta è: per noi uomini e per la nostra salvezza! Poiché il nostro Dio vuole che tutti gli uomini siano salvati, e che vengano alla conoscenza della verità (1 Tim. 2, 4). Ma ancora c’è qualcuno che desidera salvarsi e giungere alla conoscenza della verità? Certamente, coloro che ascoltano o leggono questa lettera pastorale risponderanno: “Io sì”! “Anch’io”! “Anch’io”! … Ma la salvezza e, specialmente, la via che essa esige sono diventate, per tanti tra coloro che definiscono sé stessi “fedeli”, “nozione astratta”, che solo coloro che studiano teologia glielo potrebbero spiegare, se non addirittura anche questi non lo facciano solo in modo teorico… Sapranno ancora le nonne o le mamme cristiane insegnare ai nipoti o i figli – o le madrine insegnare ai figliocci – a dire il Credo e, di più, sapranno forse spiegargli il senso di ogni singolo articolo di cui esso è composto? È possibile che sappiano ancora farlo… Ma la prassi ci mostra che la maggior parte delle nonne, mamme o madrine, con le quali noi ci incontriamo, hanno difficoltà a recitare il Credo, dall’inizio alla fine, senza tentennamenti e senza il supporto del “testo”, e non hanno la capacità di spiegare ai nipoti e, rispettivamente, ai figli o figliocci, gli articoli che compongono il Credo. Vista la situazione, è il caso che non si faccia passare questa Solennità perché ci rimangano nell’anima solo i ricordi gastronomici. Mettiamo, dunque, nel cuore le seguenti verità di fede: Il nostro Dio è, nella Sua essenza, AMORE! Padre, Figlio e Spirito Santo pongono in essere (creano) sono nell’amore e per l’amore! E l’amore che sgorga dal seno della Santa Trinità non è egoista, ma si è riversato e si è “materializzato” nel mondo in cui viviamo e nell’universo che ci circonda. Ma il mondo creato da Dio ha ricevuto un “signore”: l’Uomo, fatto a immagine di Dio e dotato di tutto ciò che è necessario per assomigliare a Colui che lo ha creato. Il rapporto di Dio con l’uomo, fatto a Sua Immagine, era basato sull’amore e sulla fiducia. A l’uomo Dio ha affidato il paradiso e ogni essere vivente da Lui creato. Per provare e rafforzare l’amore e la fiducia dell’uomo nei Suoi confronti, il Signore gli ha dato un singolo comando, dal quale dipende la stessa sua vita: dall’albero della conoscenza del bene e del male non mangiare, il giorno in cui ne mangiassi, senza dubbio morirai! (Gen. 2, 17). Ma l’uomo ha avuto più fiducia della creatura (il serpente di cui ne era il custode/signore) che del Creatore – Dio. Da ciò, il rapporto d’amore tra l’uomo e Dio si è compromesso, e l’uomo ha perduto, insieme all’immortalità corporale, anche l’incorruttibilità, divenendo, così, mortale e corruttibile (soggetto all’invecchiamento). Ma Dio-Amore non rinnega Sé stesso e rimane fedele al principio con cui ha costruito il rapporto con l’uomo. Dio rimane fedele e amorevole verso l’uomo, non ostante la sua caduta, e mantiene, nella coscienza dell’uomo, la speranza del riscatto e della liberazione da ogni privazione sopraggiunte insieme alla cacciata dal paradiso e la rottura del patto d’amore e fiducia verso il suo Creatore. E non appena trova uno spirito preposto ad accordare fiducia nel suo Creatore, il Signore gli rivela la propria fiducia nell’uomo, giungendo fino a spogliare Sé tesso, assumere la condizione di servo e divenire simile agli uomini; a assumere la forma di uomo (cf Fil. 2, 7). Dall’obbedienza e la fiducia della Vergine Maria – nuova Eva – l’eterno Figlio del Padre – nuovo Adamo – risponde facendosi obbediente fino alla morte e alla morte di croce (Fil. 2, 8). Così, per mezzo della venuta nella carne del Figlio di Dio, si rinnova l’Uomo, si rinnova l’umanità fatta a immagine di Dio e si apre, ad ogni figlio o figlia del vecchio Adamo, la possibilità di innestarsi nel Corpo del Nuovo Adamo, affinché la linfa della Vite nuova e eterna giunga in ognuno degli altri membri.
Per questo, il Signore e Redentore nostro ci dice: Io sono la vite, voi i tralci. Chi rimane in Me e Io in lui, fa molto frutto, perché senza di Me non potete far nulla. Se rimanete in Me e le Mie parole rimangono in voi, chiedete quel che volete e vi sarà dato (Gv. 15, 5; 7). Il principio dell’amore tra Dio e uomo, come abbiamo potuto vedere dall’inizio, si fonda sulla custodia della parola – i comandamenti – di Dio: Se uno Mi ama, osserverà la Mia parola e il Padre Mio lo amerà e noi verremo a lui e prenderemo dimora presso di lui (Gv. 14, 23). Chi accoglie i Miei comandamenti e li osserva, questi Mi ama (Gv. 14, 2). Le parole che vi ho dette sono spirito e vita (Gv. 6, 63). Sullo stesso principio si fonda anche il rapporto di ciascuno di noi con il nostro Redentore e Dio. L’essere credente non si riduce solo al credere che Dio “esiste”. Essere credente significa aver fiducia nel Signore, nelle Sue parole, significa custodire i Suoi comandamenti, vale a dire, costruire su di essi i principi del pensare e del vivere, e non affidarsi a parole o opinioni o “il consiglio” di altri più che a quello che il Signore dice o comanda. Il rapporto di comunione con il nuovo Admo e la condivisione con Lui dipende da un nuovo comandamento di salvezza, dato dal Signore ai Suoi discepoli, nella notte in cui fu venduto – più precisamente quando Egli stesso Si è dato per la vita del mondo- allora, Egli prese il pane e, rese grazie, lo ha spezzato ed ha detto: Prendete, mangiate, questo è il Mio corpo che si spezza per voi. Fate questo in memoria di Me. Allo stesso modo con il calice, dopo la cena, e disse: Questo calice è il nuovo testamento, nel Mio sangue. Questo fate, ogni volta che ne berrete, in memoria di Me. Poiché, ogni volta, se mangerete questo pane e berrete questo calice, annuncerete la Mia morte, testimonierete la Mia resurrezione, fino al Mio ritorno (1 Cor. 11, 23-26 e Liturgia di San Basilio il Grande). Questo comandamento di salvezza si ricorda ed attualizza ad ogni Divina Liturgia, e soprattutto il primo giorno della settimana (cf. Atti 20, 7), seguendo quanto stabilito fin dal tempo degli apostoli, quando quanti da essi battezzati, Erano assidui nell’ascoltare l’insegnamento degli apostoli e nell’unione fraterna, nella frazione del pane e nelle preghiere (Atti 2, 42). È essenziale comprendere che, se il rimanere di Adamo nel paradiso dipendeva dalla custodia/vivere il comandamento, “Non mangiate”, allo stesso modo, anche il rimanere innestati al Corpo di Cristo – la Chiesa – dipende, questa volta, dalla custodia/vivere il comandamento “Mangiate”. Questa è la ragione per la quale la Chiesa ha stabilito, con il canone 9 Apostolico e il Canone 2 del Sinodo di Antiochia (341), che coloro che, partecipando alla Liturgia, non si comunicano con Santo Corpo e con il Santo Sangue di Cristo Redentore, siano allontanati, come chi disobbedisce, fino a quando non si convertono/pentono e chiedano perdono, per essere ammessi di nuovo. Proprio come ci dice il Signore: Rimanete in Me e Io in voi. Chi non rimane in Me viene gettato via come il tralcio e secca; poi lo raccolgono, lo gettano nel fuoco e lo bruciano (Gv. 15, 4; 6). In verità, in verità vi dico: se non mangiate il corpo del Figlio dell’uomo e non bevete il Suo sangue, non avrete in voi la vita. Chi mangia il Mio corpo e beve il Mio sangue ha la vita eterna ed Io lo risusciterò nell’ultimo giorno. Perché il Mio corpo è vero cibo e il Mio sangue vera bevanda (Gv. 6, 53-55). La comunione con la Parola del Signore e con il Corpo e Sangue Suo significa, ogni volta che lo facciamo, comunione con la Vita di Colui che per noi ha sofferto, ha vinto la morte e, per mezzo di essa, il peccato; è risorto il terzo giorno, è asceso al cielo, siede alla destra del Padre e di nuovo verrà, nella gloria, per chiamare a Sé, per l’eternità beata, tutti coloro che hanno amato la sua manifestazione (Cf. 2 Tim. 4, 8). Il “luogo” in cui il cristiano desideroso di salvezza compie quello che abbiamo ricordato qui sopra non è altro che la “Divina Liturgia”. Qui egli ha l’occasione di comunicarsi, in modo “condensato”, e concreto, con l’insegnamento e il cibo spirituale necessario per rimanere in comunione con il Corpo di Cristo, nel quale fu innestato per mezzo del battesimo, e con tutte le altre membra che appartengono al medesimo Corpo. Da questo luogo sgorga ogni festa, ogni iniziativa, ogni nuovo inizio di vita del cristiano, ad una condizione: Che la partecipazione nostra alla Divina Liturgia non sia mai passiva, cioè come ad uno spettacolo, ma attiva, concreta, tanto nella preparazione interiore, quanto con la preghiera, con il nutrimento della Parola del Signore e con la comunione al Santo Corpo e Prezioso Sangue di Cristo Redentore, affinché, uscendo in pace, benediciamo il nome del Signore e lo annunciamo al mondo nel quale ci è dato di vivere. Vivendo in questi principi, colui che vuole salvarsi può accumulare conoscenze con la lettura e il nutrimento con la Parola del Signore, può “esercitarsi” (disporsi) ad ogni buona azione gradita al Signore; può munirsi con tutte le armi di Dio, affinché possa stare saldo contro le insidie del diavolo (cf. Efes. 6, 11); può purificare la sua anima, in modo continuo, attraverso la Confessione e la Comunione, e può, così, festeggiare pienamente la Resurrezione del Signore, pregustando, sin d’ora, le delizie del Regno eterno del Padre e del Figlio e dello Spirito Santo. È rigorosamente necessario che noi, noi che ci definiamo – e desideriamo esserlo – “fedeli”, ci riappropriamo, in modo più dinamico, dell’identità di figli di Dio e seguiamo i passi del nostro Signore e Redentore, spalancando e aprendo anche noi i nostri cuori (cf. 2 Cor. 6, 13), per ricevere in essi, con compassione, le sofferenze dei nostri simili e dell’intero genere umano – che è tanto fiaccato a causa della caduta del vecchio Adamo e soffre in modo indicibile – affinché si riversi su di esso la gioia nostra, quella di avere nel mondo il Redentore, il Nuovo Admo che prende su di Sé il peccato e la sofferenza del mondo e, per mezzo delle Sue piaghe, fascia le piaghe dei cuori spezzati, proclama il perdono agli schiavi, ai ciechi ridà la vista, consola tutti coloro che sono nel pianto e unge di gioia quanti nella tristezza (cf. Is. 61, 1-2; Lc. 4, 18). La nostra preghiera, la compassione e la benevolenza di ognuno di noi, contano nel mare della sofferenza che ci circonda, e si uniscono con lo scorrere di grazia e di consolazione, che sgorgano dalle piaghe del Redentore che è risorto dai morti! O Cristo, Pasqua grande e Santissima! O Sapienza e Parola di Dio e Potenza; donaci, in modo pieno, di comunicare con Te, nell’intramontabile giorno del Tuo regno! A Lui si addice tutta la gloria, l’onore, la gratitudine e l’adorazione, insieme al Padre Suo senza Principio e al Santissimo e Buono e Vivificante Suo Spirito, ora e sempre, nei secoli eterni. Amen.
CRISTO È RISORTO!
Nell’abbraccio paterno in Cristo il Risorto e l’Apostolica Benedizione su ciascuno di voi,
vi auguro ogni bene per la salvezza!
† Vescovo SILUAN
della Diocesi Ortodossa Romena d’Italia
Data dalla Nostra Residenza di Roma, nella Luminosa Solennità della Resurrezione del Signore
Anno della Redenzione 2023, il mese di aprile, il giorno sedici.
Il grande scrittore russo Cechov, affermò che “l’indifferenza è la paralisi dell’anima, è una morte prematura”, mentre Primo Levi sosteneva che “È successo, quindi può succedere ancora”. A noi è stato affidato il compito di far sì che non succeda ancora, che non accada il peggio! La situazione europea è in evoluzione e stanno accadendo imprevisti che potrebbero sfuggire di mano a certa politica incurante della dignità della persona umana e del bene comune: l’Europa. Molti di noi ricordano in occasioni e anniversari commemorativi il famoso testo di Bertolt Brecht, tratto da una omelia di Martin Niemoeller: Prima di tutto vennero a prendere gli zingari:
Prima di tutto vennero a prendere gli zingari e fui contento, perché rubacchiavano.
Poi vennero a prendere gli ebrei e stetti zitto, perché mi stavano antipatici.
Poi vennero a prendere gli omosessuali, e fui sollevato, perché mi erano fastidiosi.
Ma poi vennero a prendere i monaci nei monasteri, e io non dissi niente, perché non ero un monaco.
Un giorno vennero a prendere me, e non c’era rimasto nessuno a protestare.
-Martin Niemöller (1892-1984)
Il testo fu in origine un sermone del pastore e teologo tedesco Martin Niemöller, diventato una celebre poesia attribuita a Bertold Brecht. Niemöller fu arrestato su ordine di Hitler, dopo un sermone, e rinchiuso nel campo di concentramento di Dachau. Riuscì a sopravvivere e passò gli anni Quaranta e Cinquanta a predicare a favore della pace e contro le discriminazioni, pronunciando più volte questo discorso diventato celebre. Testo che, nel tempo, è stato rimaneggiato più volte, adattando il discorso alle varie situazioni.
Ciò che andiamo denunciando sono i pericoli dell’apatia politica in Europa di fronte all’odio nei confronti dei cristiani nei vari paesi, perseguitati in virtù della loro fede in Gesù Cristo Figlio di Dio. Tale apatia è evidente nell’odio teso ad impaurire persone e obiettivi fino a rendere la situazione fuori controllo. L’escalation della tensione porterebbe ad un punto irreversibile di non ritorno. E’ necessario più spazio alla diplomazia e al dialogo tra le parti in conflitto: l’ingresso dell’Ucraina nella NATO equivarrebbe allo scoppio inevitabile della Terza Guerra Mondiale, nucleare.
Il prossimo 15 aprile, a partire dalle ore 15 fino alle 19, ci diamo appuntamento per ritrovarci insieme, in pace, per un saluto e lo scambio di auguri pasquali, vicino a Piazza Venezia, a Roma, all’ombra della Colonna di Traiano. Per comunicare la vostra partecipazione, inviate un messaggio vi WhatsApp: +39 320 1161307.
Bucurați-vă surori mândre și vă înveseliți / Împreună regăsite, lânga maica ce iubiți / Jucați hora înfrățirii cu flăcăi dintre stejari, / Hora sfânta a dezrobirii, hora României Mari. Iar când falnic viitorul, va păstra în veci făclia, / Basarabia rămâne pe veci a Țării noastre rai, / Ca în hrisoave să rămâie / Ferdinand și cu Maria, / Prea slăviți în România, pe altarul lui Mihai. (C. Sylva, alias Regina Elisabeta a României, pe Actul Unirii Votat de Sfatul Țării, la 27 Martie 1918.)
Capitală politică în vremuri de război, Iașul a avut un rol important în procesul de unire desfășurat în anul 1918. De la Iași, autoritățile românești au coordonat procesul unionist și au asigurat reușita mișcărilor naționale din provinciile nou alipite. Contemporanii nu au putut să nu remarce că veche reședință a domnilor Moldovei se transformase astfel în „leagănul Unirii”.
În cazul Basarabiei, încă de la începutul lunii martie 1918, delagații ale fruntașilor basarabeni se deplasează la Iași pentru întrevederi cu regele Ferdinand, cu prim-ministrul Alexandru Marghiloman sau cu oameni de cultură din cadrul Academiei Române sau al Universităţii. A rămas memorabilă întâlnirea de la Institutul de Anatomie din Iaşi, din 1 martie 1918, când Nicoale Iorga a rostit către delegaţia basarabeană cuvintele: „aţi venit la o mare durere a noastră şi ne‐aţi adus o mare mângăiere”. În contextul situaţiei din fostul Imperiu Rus, a pretențiilor teritoriale ale Radei Centrale de la Kiev şi pe fondul începerii negocierilor de pace de către România cu Puterile Centrale, situaţia existenţei de drept a Republicii Moldoveneşti părea definitiv legată de Unirea cu România.
Delegația Basarabiei la Iași: Șt. Ciobanu, I. Pelivan, Pan Halippa, Al. Ciugureanu, 1918 (ANRM)
După votul din Sfatul Țării de la 27 martie, o delegaţie de fruntaşi basarabeni a venit la Iaşi, la 30 martie 1918, pentru a aduce la cunoştinţa regelui Ferdinand Declaraţia de Unire a Basarabiei. Primirea a fost una fastuoasă, Iaşul îmbrăcând haine de sărbătoare și fiind împodobit cu drapele tricolore. S‐au organizat numeroase manifestări, la care au venit lideri politici români din ambele tabere, conservatoare şi liberală. Delegaţia basarabeană, compusă, printre alţii, din Ion Inculeţ, Pan. Halippa, Constantin Stere, Daniel Ciugureanu, a fost întâmpinată în gară de Alexandru Marghiloman. Apoi, oficialitățile s‐au deplasat la Mitropolie, unde, în prezenţa familiei regale, mitropolitul Pimen al Moldovei a susţinut un Te Deum. În cadrul Palatului Mitropoliei, a avut loc o recepţie, unde i s-a prezentat regelui textul Declaraţiei de Unire. La finalul recepţiei, pe strada Ştefan cel Mare, regele a trecut în revistă trupele Regimentelor 1 şi 2 Grăniceri şi 7 Vânători. Manifestările au continuat la reşedinţa regală, de pe strada Lăpușneanu, delegaţii basarabeni fiind decoraţi de regele Ferdinand. Discursul Majestății Sale a fost unul emoţionant: „V‐aţi alipit în timpuri grele de Ţara‐Mamă, ca un copil tânăr cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge. De aceea ridic paharul meu în sănătatea fraţilor noştri, îmbrăţişaţi de Mine cu aceeaşi căldură a dragostei părinteşti. Traiască copilul cel mic, dar poate cel mai voinic al României‐Mame!”. La finalul dejunului regal, în Piața Unirii, s-a jucat simbolic Hora Unirii, în care s-au prins şi membrii familiei regale. După‐amiază, delegaţii basarabeni au fost primiţi la Universitate, unde s-au ţinut discursuri emoţionante.
Regele Ferdinand și regina Maria sărbătorind la Iași, la 30 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România (SANIC)
Sărbătorile de la Iași, dedicate Unirii Basarabiei din 30 martie, au fost și un prilej de mobilizare a unor noi speranțe. După condițiile potrivnice, impuse de negocierile de pace cu Puterile Centrale, contemporanii întrezăreau în actul istoric de la 27 martie 1918 și în delegații basarabeni „vestitorii sărbătorii de mâine”. C. Kirițescu, martor al evenimentelor, avea să noteze: „Iașul, cufundat în tristeță din cauza păcii de robire ce se impunea țării de la București, își uita pentru o clipă durerea și îmbrăca haine de sărbătoare […]. Lacrămi de jale se amestecau cu lacrămi de bucurie […] era în simțirea tuturor gândul creștinesc că din durere se zămislește mântuirea și că de pe masa de supliciu de la București, unde România era schingiuită și umilită, se va înălța marea înviere a întregului neam românesc”.
La finalul războiului, în lunile octombrie și noiembrie 1918, în plin proces de reașezare a realităților geopolitice, Bucovina era revendicată deopotrivă de Rada uncraineană dar și de Coroana autriacă. Aflați la Iași, românii emigrați din Imperiul Austro-Ungar protestează împotriva acestor tendințe și la 6/19 octombrie își afirmă, într-o Declarație manifest, opțiunile unioniste cu „patria-mamă”. Adunarea națională de la Cernăuți din 14/27 octombrie 1918, prin care românii bucovineni se organizează într-un Consiliu Național și își proclamă opțiunea unionistă, a trezit vii sentimente în Iași. La 22 octombrie, orașul a îmbrăcat din nou haine de sărbătoare, în Piața Unirii și pe Lăpușneanu, în cadrul unur adunări publice, manifestându-se în sprijinul fraților bucovineni. Devenit deja un loc simbol, în jurul statui lui Alexandru Ioan Cuza s-a jucat Hora Unirii. Însă, la începutul lunii noiembrie situația devenise tensionată la Cernăuți, rămășite ale armatei austriece și legiunile ucrainiene încercând să producă dezordini în Bucovina. Intervenția armatei române, condusă de generalul I. Zadic, a fost decisivă, ordinea fiind restabilită. Evenimentele au luat o turnură favorabilă cauzei românești. Fruntașii bucovinei vin la Iași pentru consultări cu autoritățile române. Se stabilesc pașii de făcut, emigrația bucovineană din Regat fiind integrată acum în Consiliul Național de la Cernăuți. La 15/28 noiembrie, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți au avut loc lucrările Congresului General al Bucovinei, la finalul cărora se votează unirea cu Regatul României. La Iași emoția momentului este redată în cuvinte emoționante: „Fii binecuvântată și binevenită, dulce Bucovină, la sânul Patriei-Mame”. O delegație a Congresului, condusă de Iancu Flondor din care mai făceau parte I. Nistor, E. Hurmuzachi, urma să aducă la Iași Actul Unirii, în vederea prezentării Regelui și guvernului român. La 17/30 noiembrie, generalul Coandă și Regele Ferdinand iau act de „închinarea țării Bucovinei”.
Regele Ferdinand și regina Maria sărbătorind la Iași, la 30 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România (SANIC)Membrii Sfatul Ţării (27 noiembrie/10 decembrie 1918) ANICActul Unirii Basarabiei cu România (ANIC)
În lunile octombrie și noiembrie 1918, în condițiile în care forțele beligerante se pregăteau pentru încheierea războiului și negocierea păcii, oficialitățile de la Budepesta își manifestă deschis interesul făță de menținerea Ardealul între granițele maghiare, ca punct de plecare a negocierilor cu Puterile Antantei. Un moment important pentru mișcarea națională a românilor din Imperiul austro-ungar îl reprezintă Declarația de la Oradea a Comitetului Executiv al Partidului Național Român, din 29 septembrie/12 octombrie 1918, prin care se proclama dreptul națiunii române de a-și decide singură soarta. Textul a fost citit și în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie, de către Al. Vaida Voevod. La Iași, discursul a fost primit cu o vie satisfacție de către lideri politici români.
Perioada cuprinsă între Declarația de la Oradea și momentul Unirii, din 18 nov./1 dec. 1918 a fost una de maximă efervescență politică pentru liderii mișcării naționale a românilor din Imperiu. S-au organizat structurile de conducere centrală și locală în Transilvania (gărzile naționale), s-au coalizat toate formele asociaționismului ardelean, reprezentat de foștii ofițeri, liderii celor două confesiuni religioase, ortodoxă și greco-catolică, studenți, asociațiile de femei. La Budapesta, la 18/31 octombrie 1918 s-a format Consiliului Național Român Central, care ulterior își va muta sediul la Arad. Până la Adunarea de la Alba Iulia, când și-a depus mandatul fiind înlocuit de Consiliul Dirigent, a reprezentat organul executiv al românilor din Banat și Ardeal, conducând și reprezentând efectiv provinciile românești în momentele tulbure ale finalului conflagrației. Demn de remarcat este și solicitarea Consiului Național ca armata română, care începând cu 11 noiembrie 1918 reintră în Ardeal prin trecătorile Carpaților Orientali, să păstreze un aliniament pe linia munților.
La Iași, presa și populația orașului au vibrat la deciziile factorilor de conducere ardeleni, delegații ale acestora aducând la cunoștința guvernului român și Regelui opțiunile unioniste. Mai cu seamă după mijlocul lunii noiembrie 1918 trimiși ardeleni, conduși fie de profesorul N. Bălan sau de Gh. Crișan, secretarul Consiliului, au fost la Iași. După 11/24 noiembrie, momentul lansării apelului „Veniți la Alba Iulia”, în capitala Moldovei delegațiile acestora au convorbiri cu guvernul și regele român dar și cu reprezentanții diplomatici ai Aliaților. În Piața Unirii, în jurul statuii lui Alexandru I. Cuza, când veștile fericite de peste munți se răspândeau în oraș, ieșenii și refugiații români din Muntenia dar și cei din Imperiu manifestau și, simbolic, jucau Hora Unirii.
Un moment important petrecut la Iași, în directă legătură cu evenimentele din Ardeal, l-a reprezentat sărbătorirea zilei Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, la 8 noiembrie. Simbolic, la Iași s-au închinat ceremonii fostului domnitor Mihai Viteazul. La Mitropolie, în timpul slujbei oficiate de mitropolitul Pimen, în sala Teatrului, unde au vorbit profesorii Al. Lapedatu și N. Bălan din partea Ardealului și V. Bodnărescu din partea Bucovinei, s-a reliefat fapta „unirii celei mari” realizată la 1600. În aceeași notă, în ședința solemnă din Aula Universității, istoricul Nicoale Iorga a punctat „însemnătatea actuală” a politicii lui Mihai Viteazul. Iașul omagia astfel pe cel căruia i se recunoștea paternitatea „Ideii care a biruit veacurile”, cum frumos era descris în cotidianul ieșean „Mișcarea”. De altfel, în perioada refugiul, craniul marelui domnitor a fost mutat din teritoriul ocupat și adăpostit temporar în Catedrala Iașului.
În momentul votării Rezoluției de Unire de la Alba Iulia, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Iașul era părăsit de suverani și de guvernul României, care se reîntorceau în Bucureștiul eliberat. Un nou capitol de istorie se încheia pentru vechea capitală a Moldovei. Cu toate acestea, la Iași, oficialitățile au ținut să sărbătorească Unirea Transilvaniei. La 26 nov./9 dec. 1918, la Mitropolie s-a oficiat un serviciu-divin iar în Piața Unirii s-a jucat din nou Hora Unirii, de data aceasta a Unirii depline. În sala Teatrului, în fața reprezentanților tuturor provinciilor unite cu patria mamă, Nicolae Iorga a revenit în locul unde, probabil, în decembrie 1916, a ținut cel mai emoționant discurs al său și conferențiat depre Ideea Daciei Românești. Astfel, capitala războiului „proslăvea marele act al Unirii”, Iașul sacrificând atât de mult pentru marele ideal.
Capitale politica della guerra, Iași svolse un ruolo importante nel processo di unificazione del 1918. Da Iași, le autorità rumene coordinarono il processo unionista e assicurarono il successo dei movimenti nazionali nelle nuove province alleate. I contemporanei non potevano non notare che l’ex residenza dei signori moldavi era diventata la “culla dell’Unione”.
Nel caso della Bessarabia, già all’inizio di marzo 1918, delegazioni di leader bessarabi si recarono a Iași per incontri con il re Ferdinando, il primo ministro Alexandru Marghiloman e personalità della cultura dell’Accademia romena e dell’Università. Memorabile l’incontro presso l’Istituto di Anatomia di Iași il 1° marzo 1918, quando Nicoale Iorga disse alla delegazione bessarabica: “siete venuti con nostro grande dolore e ci avete portato grande conforto”. Nel contesto della situazione nell’ex Impero russo, delle rivendicazioni territoriali della Rada centrale di Kiev e dell’avvio dei negoziati di pace tra la Romania e le Potenze centrali, l’esistenza giuridica della Moldova sembrava definitivamente legata all’Unione con la Romania.
Dopo il voto del Consiglio di Stato del 27 marzo, il 30 marzo 1918 una delegazione di leader bessarabi si recò a Iași per portare la dichiarazione dell’Unione della Bessarabia all’attenzione di re Ferdinando. L’accoglienza fu sontuosa, con Iași vestita a festa e adornata di bandiere tricolori. Sono stati organizzati numerosi eventi, ai quali hanno partecipato i leader politici rumeni sia dell’ala conservatrice che liberale. La delegazione bessarabica, composta tra gli altri da Ion Inculeț, Pan. Halippa, Constantin Stere, Daniel Ciugureanu, fu accolta alla stazione ferroviaria da Alexandru Marghiloman. I funzionari si spostarono poi alla sede della Metropolia, dove, alla presenza della famiglia reale, il Metropolita Pimen di Moldavia ecelbrò il Te Deum. Nel palazzo della Metropolia si tenne un ricevimento in cui fu presentato al Re il testo della Dichiarazione di Unione. Al termine del ricevimento, in via Stefan cel Mare, il Re passò in rassegna le truppe del 1° e 2° Reggimento dei Fucilieri e del 7° Cacciatori. Gli eventi proseguirono nella residenza reale di via Lăpușneanu, dove i delegati bessarabi furono decorati da Re Ferdinando. Il discorso di Sua Maestà fu commovente: “Vi siete uniti alla vostra Madrepatria in tempi difficili, come un giovane bambino con un vero cuore romeno. Salutiamo in te una bella parte di un sogno che non svanirà mai. Per questo brindo alla salute dei nostri fratelli, abbracciati da Me con lo stesso calore dell’amore genitoriale. Lunga vita al più giovane, ma forse al più coraggioso figlio della Romania, la Madre!“. Al termine della colazione reale, in Piazza Unirii, fu interpretata la simbolica Hora dell’Unione, il ballo al quale parteciparono anche i membri della famiglia reale. Nel pomeriggio, i delegati bessarabi furono ricevuti all’Università, dove furono pronunciati commoventi discorsi.
Le celebrazioni a Iași, dedicate all’Unione della Bessarabia il 30 marzo, furono anche un’occasione per mobilitare nuove speranze. Dopo le condizioni avverse imposte dai negoziati di pace con le Potenze Centrali, i contemporanei vedevano nell’atto storico del 27 marzo 1918 e nei delegati bessarabi “i forieri del domani”. C. Kirițescu, testimone degli eventi, ha osservato: “Iasi, immersa nella tristezza per la pace di schiavitù imposta al Paese da Bucarest, dimenticò per un attimo il suo dolore e si vestì a festa […]. Lacrime di dolore si mescolavano a lacrime di gioia […] nella mente di tutti c’era il pensiero cristiano che dal dolore nasce la salvezza e che dalla tavola del supplizio di Bucarest, dove la Romania è stata schiacciata e umiliata, sorgerà la grande resurrezione dell’intera nazione romena“.
Alla conclusione della guerra, nei mesi di ottobre e novembre 1918, nel bel mezzo di un processo di riallineamento geopolitico, la Bucovina fu rivendicata sia dalla Rada ucraina che dalla Corona austriaca. I romeni emigrati dall’Impero austro-ungarico a Iași protestarono contro queste tendenze e il 6/19 ottobre, in una dichiarazione-manifesto, dichiararono le loro opzioni unioniste con la “madrepatria”. L’Assemblea nazionale di Chernivtsi del 14/27 ottobre 1918, in cui i romeni della Bucovina si organizzarono in un Consiglio nazionale e proclamarono la loro opzione unionista, suscitò forti sentimenti a Iași. Il 22 ottobre, la città si vestì nuovamente a festa, nella piazza dell’Unificazione e a Lăpușneanu, durante un’assemblea pubblica, manifestando a sostegno dei fratelli bucovini. Già luogo simbolico, la Hora Unirii (Ballo dell’Unione) fu intonata intorno alla statua di Alexandru Ioan Cuza. Ma all’inizio di novembre la situazione diventò tesa a Chernivtsi, con i resti dell’esercito austriaco e delle legioni ucraine che cercarono di provocare disordini in Bucovina. L’intervento dell’esercito rumeno, guidato dal generale I. Zadic, fu decisivo e l’ordine fu ristabilito. Gli eventi prendono una piega a favore della causa romena. I leader della Bucovina si recano a Iasi per consultazioni con le autorità rumene. Vengono stabiliti i passi da compiere e l’emigrazione bucovina dal Regno viene integrata nel Consiglio nazionale di Chernivtsi. Il 15/28 novembre, nella Sala Sinodale del Palazzo Metropolitano di Chernivtsi, si tengono i lavori del Congresso Generale della Bucovina, al termine dei quali fu votata l’unione con il Regno di Romania. A Iași, l’emozione del momento fu espressa con parole toccanti: “Sii benedetta e benvenuta, dolce Bucovina, nel seno della Madrepatria“. Una delegazione del Congresso, guidata da Iancu Flondor e comprendente I. Nistor, E. Hurmuzachi, portò la Bucovina nel seno della Madrepatria. Hurmuzachi, avrebbe dovuto portare l’Atto di Unione a Iasi, per presentarlo al Re e al governo rumeno. Il 17/30 novembre, il generale Coandă e il re Ferdinando prendono atto della “unione della Terra di Bucovina”.
Nell’ottobre e nel novembre 1918, mentre le forze belligeranti si prepararono a terminare la guerra e a negoziare la pace, i funzionari di Budepesta espressero apertamente il loro interesse a mantenere Ardeal all’interno dei confini ungheresi come punto di partenza per i negoziati con le potenze dell’Intesa. Un momento importante per il movimento nazionale dei romeni nell’Impero austro-ungarico fu la Dichiarazione di Oradea del Comitato esecutivo del Partito Nazionale Rumeno del 29 settembre/12 ottobre 1918, che proclamò il diritto della nazione rumena di decidere il proprio destino. Il testo fu letto anche al Parlamento di Budapest, nella sessione del 5/18 ottobre, da Al. Vaida Voevod. A Iași, il discorso fu accolto con grande soddisfazione dai leader politici romeni.
Il periodo tra la Dichiarazione di Oradea e il momento dell’Unione, il 18 novembre/1 dicembre 1918, fu un periodo di massima effervescenza politica. 1918, infatti, fu un periodo di massima effervescenza politica per i leader del movimento nazionale romeno nell’Impero. Furono organizzate le strutture dirigenziali centrali e locali in Transilvania (guardie nazionali), furono riunite tutte le forme di associazioni transilvane, rappresentate da ex ufficiali, leader delle due confessioni religiose, ortodossa e greco-cattolica, studenti, associazioni femminili. Il Consiglio Nazionale Centrale Rumeno fu costituito a Budapest il 18/31 ottobre 1918 e successivamente trasferì la sua sede ad Arad. Fino all’Assemblea di Alba Iulia, quando si dimise e fu sostituito dal Consiglio direttivo, rappresentò l’organo esecutivo dei romeni del Banato e di Ardeal, guidando e rappresentando efficacemente le province romene nei momenti travagliati della fine della conflagrazione. Va ricordata anche la richiesta del Consiglio nazionale che l’esercito rumeno, rientrato in Transilvania attraverso i passi dei Carpazi orientali l’11 novembre 1918, mantenesse un allineamento lungo la linea delle montagne.
A Iași, la stampa e la popolazione della città reagirono alle decisioni delle figure di spicco della regione, le cui delegazioni informarono il governo rumeno e il Re delle opzioni unioniste. Soprattutto dopo la metà di novembre del 1918, gli inviati transilvani, guidati dal professor N. Bălan o da Gh. Crișan, segretario del Consiglio, erano a Iași. Dopo l’11/24 novembre, quando è stato lanciato l’appello “Venite ad Alba Iulia”, le loro delegazioni ebbero colloqui nella capitale della Moldavia con il governo e il sovrano romeni e con i rappresentanti diplomatici degli Alleati. Nella piazza dell’Unificazione, attorno alla statua di Alexandru I. Cuza, quando la lieta notizia proveniente da oltre le montagne si diffondeva in città, gli abitanti di Iasi e i profughi rumeni dalla Muntenia e dall’Impero manifestavano e, simbolicamente, suonavano l’Ora dell’Unificazione.
Un momento importante a Iași, direttamente collegato agli eventi di Ardeal, è stata la celebrazione del giorno degli arcangeli Michele e Gabriele, l’8 novembre. Simbolicamente, a Iași si tennero cerimonie in onore dell’ex sovrano Mihai Viteazul. Alla Mitropoli, durante la funzione officiata dal Metropolita Pimen, nella Sala del Teatro, dove i professori Al. Lapedatu e N. Bălan di Ardeal e V. Bodnărescu della Bucovina, fu sottolineata la “grande unione” raggiunta nel 1600. Allo stesso modo, nella sessione solenne nella Sala dell’Università, lo storico Nicoale Iorga sottolineò il “significato attuale” della politica di Mihai Viteazul. Iasi ha così reso omaggio a colui che fu riconosciuto come il padre dell'”Idea che ha conquistato i secoli”, come è stato splendidamente descritto dal quotidiano di Iasi “Mișcarea”. Infatti, durante il periodo dei rifugiati, il cranio del grande sovrano fu trasferito dal territorio occupato e temporaneamente ospitato nella Cattedrale di Iasi.
Al momento del voto della Risoluzione dell’Unione di Alba Iulia, il 18 novembre/1 dicembre 1918, Iasi fu abbandonata dai sovrani e dal governo rumeno, che tornarono nella Bucarest liberata. Per la vecchia capitale della Moldavia si chiudeva un nuovo capitolo della storia. Tuttavia, a Iași, i funzionari furono ansiosi di celebrare l’Unione della Transilvania. Il 26 novembre/9 dicembre 1918, si tenne un servizio divino alla Metropolia e la Piazza dell’Unione fu ancora una volta teatro del Ballo dell’Unione, questa volta dell’Unione completa. Nella sala del Teatro, davanti ai rappresentanti di tutte le province unite alla madrepatria, Nicolae Iorga tornò nel luogo in cui, probabilmente nel dicembre 1916, tenne il suo discorso e la sua conferenza più toccanti sull’Idea della Dacia romena. Così, la capitale della guerra “glorificava il grande atto dell’Unione”, avendo Iasi sacrificato tanto per il grande ideale.
Giornata di studio e riflessione su “Un Nuovo Umanesimo in Europa”
Sala Capitolare presso il Chiostro del Convento di Santa Maria sopra Minerva
Piazza della Minerva, 38 – 00186 Roma
Venerdì, 10 marzo 2023 si tenuta, a Roma, la conferenza “Un Nuovo Umanesimo in Europa”, su iniziativa del Senatore Mario Occhiuto e organizzata in collaborazione con le Associazioni IRFI “Italia Romania Futuro Insieme”, l’Anno Marguttiano e “Human 4 Human” Association. L’evento ha beneficiato dalla partecipazione di 25 studiosi, artisti e attivisti italiani, romeni, ucraini, turchi, palestinesi, russi, moldavi, bulgari, africani e bosniaci che hanno contribuito con riflessioni e proposte concrete in merito al tema.
La conferenza nasce con l’obiettivo di riflettere sulle sfide che l’Europa deve affrontare in un’epoca di cambiamento profondo e di incertezza. L’umanesimo, inteso come filosofia e come stile di vita che mette al centro la dignità umana e il bene comune, può offrire un importante contributo per affrontare tali sfide e costruire una società più giusta, solidale, sussidiaria e creativa.
I lavori, moderati dalla giornalista romena Anca A. Mihai, sono stati inaugurati dal Prof. Ing. Gianni Cara, Presidente dell’Università Internazionale per la Pace di Roma. Il professore ha parlato delle prospettive future che l’istituzione che egli rappresenta offre all’umanità attraverso il Master in Diritto e applicazioni spaziali: prospettive e benefici futuri. A seguire, il prof. Luigi Troiani, docente di Relazioni Internazionali alla Pontificia Università di San Tommaso d’Aquino “Angelicum”, ha ricordato che “è tempo che la cultura, le religioni, le idee tornino a condizionare lo spadroneggiamento dei troppo potenti e dei troppo ricchi, per condurli verso quell’umanesimo integrale auspicato da J. Maritain”.
Il conte Prof. Fernando Crociani Baglioni noto storico, giornalista e sociologo ha contestualizzato dal punto di vista storico, le radici cristiane dell’Europa sottolineando la necessità di ricordarle mentre si cerca la strada verso un futuro più giusto. A completare tale prospettiva è stata la sociologa Contessa Simona Cecilia Crociani Baglioni Farcas, presidente dell’Associazione Italia Romania Futuro Insiemela quale ha evidenziato come alla politica “manchi l’anima” e si debba far presto a ritrovarla. Suor Kornelia Halyna Zhupnyk dell’Ordine delle Suore di San Basilio Magno e dottoranda in Antropologia teologica al Teresianum di Roma ha evidenziato come senza la Verità, non esiste pace interiore o esteriore e che viviamo in un’epoca “post-verità”. La prof.ssa Aurora Martin del Pontificio Istituto Orientale, ha fato notare la similitudine tra “umanesimo” e “woman”, un gioco di parole per introdurre come tema di riflessione l’urgente bisogno di parità di genere se si vuole vivere in una società più equa. Dall’altro canto, il giornalista Corrado Giustiniani ha affrontato tre temi riconducibili all’attualità: l’accoglienza italiana ed europea ai rifugiati, la legge di cittadinanza che penalizza i figli degli immigrati nati in Italia e la situazione dei migranti economici. L’attivista per il dialogo interculturale turco, Mustafà Cenap Aydin ha ricordato il Documento sulla fratellanza umana per la pace mondiale e la convivenza comune, noto anche comeDichiarazione di Abu Dhabi, l’accordo siglato nel 2019 da papa Francesco e dal Grande Imam al-Azhar Ahmad al-Tayyib, come base di partenza per un nuovo umanesimo. L’imprenditrice turistica di origini moldave, Ludmila Posiletcaia, l’unica donna straniera membro dell’Associazione SKAL International Roma, ha sottolineato come i viaggi siano portatori di scambi culturali, un continuo dare e ricevere e, ognuno di noi sia ambasciatore della propria cultura. Il Prof. Aodi Foad, Presidente AMSI Medici Stranieri in Italia ha portato in discussione la difficoltà che l’Italia ha di valorizzare l’immigrazione qualificata e la necessità di mantenere aperto un dialogo tra professionisti e istituzioni, in quanto, “l’integrazione – come il dialogo – si fa sempre in due”. L’avvocato Fabio Maria Galiani ha precisato che “la solidarietà e il nuovo umanesimo passano necessariamente per l’irrilevanza della cittadinanza e l’abolizione delle frontiere”. Dalla Sala Capitolare, l’avvocato ha colto l’occasione per lanciare “un appello per la formazione di una Commissione permanente del Senato per i diritti umani. La direttrice della scuola ucraina di Roma, “Prestigio”, Tetyana Tarasenko, ha raccontato l’esperienza di affrontare, da un giorno all’altro, l’emergenza dei profughi ucraini allo scoppio della guerra, nel 2022. L’intervento si è concluso con un minuto di silenzio per tutte le vittime ucraine e russe e di tutti i conflitti in atto nel mondo, esprimendo solidarietà a tutti i popoli che soffrono a causa dei conflitti stessi, dei disastri naturali in questo periodo storico. L’unico giornalista ceco-slovacco accreditato presso la Santa Sede, Bohumil Petrik, ha illustrato come un nuovo umanesimo sia, in realtà, il vecchio con “il bisogno dell’antico triumvirato: la filosofia greca, diritto romano e l’etica cristiana”.
La prima sessione della Giornata di studio e riflessione su “Un Nuovo Umanesimo in Europa” si è conclusa con l’intervento dell’esperta in diritti umani e cooperazione internazionale, Fatima Neimarlija, presidente della Comunità bosniaca a Roma, “Bosnia nel cuore”. Ricordando gli orrori del genocidio di Srebrenica, sotto “gli occhi indifferenti dell’Europa di trent’anni fa”.
Nella seconda sessione, il sociologo Conte Prof. Fernando Crociani Baglioni, aprendo i lavori, ha ricordato che “l’Europa è una realtà di 500 milioni di cittadini”, aspetto importante da tenere conto nelle analisi. La seconda parte del convegno è stata dedicata al contributo che l’arte nella sua complessità di espressione può offrire per mettere al centro la dignità umana e il bene comune.
La scrittrice russa Iana Nekrassova, attraverso la pubblicazione del libro «Fedor Sabašnikov e «Il Codice sul volo» di Leonardo da Vinci», nel suo racconto ha voluto dimostrare come “ciascuno di noi, individualmente, può vivere il proprio rinascimento, l’importante è seguire il proprio ideale, il cuore e il proprio intuito”. L’artista e drammaturgo bulgara Isabel Russinova ha scelto di portare in discussione, come esempio di umanesimo, la scrittrice italiana Christine de Pizan, citando la più famosa delle poesie, Seulete sui (Sono sola).La Vice-Presidente dell’Associazione Internazionale di Diritto Pontificio Sanctus Benedictus Patronis Europae, Dott.ssa Caterina Comino, ha concorso i lavori con l’approfondimento della Regola di San Benedetto basata sui tre precetti fondamentali: il silenzio, l’umiltà, l’obbedienza. A seguire, l’artista Oana A. Costiuc Poleacec ha scelto di raffigurare il volto della donna come simbolo dell’espressione di colore, riflessione e vita. La storica dell’arte della Chiesa Prof.ssa Cristina Mandosi ha salutato l’iniziativa degli organizzatori di coinvolgere studiosi di varie nazionalità che vivono in Italia per parlare del futuro europeo nonostante esse siano nate fuori dei confini classici dell’Europa. L’umanista scrittrice Mandosi, è esperta di scienze della comunicazione e direttrice artistica dell’Anno Marguttiano, un’iniziativa del dialogo interculturale nel nome dell’arte. Come contributo ai lavori dalla Russia, è stata invitata a parlare la scrittrice Baronessa Elena Stepanoff-Scammacca del Murgo la quale ha presentato uno dei suoi libri sui Conti Ludolf e il potere della diplomazia nella costruzione dell’umanesimo. A suo turno, la musicista Michaela Schefer già responsabile per i progetti internazionali della RAI, Radio Televisione Italiana,ha menzionato l’importanza della musica come linguaggio universale e, soprattutto, come un’essenziale eredità per i giovani. La poetessa moldava Dott.ssa Tatiana Ciobanu, tra i tanti spunti interessanti, si è spesa per assicurare che la sua Patria torni ad essere terra romena attraverso una pacifica riunificazione.
Non si può progettare il futuro senza includere le risorse finanziarie e l’economista Chiara Subrizi ha portato la testimonianza del movimento Economy of Francesco, ispirato alla missione di San Francesco d’Assisi che riunisce giovani imprenditori, economisti e attivisti per costruire un’economia più inclusiva dei poveri nel mondo. Sempre di equilibri, stavolta energetici ha parlato la naturopata Magda Arama con il messaggio che “l’armonia interiore genera armonia esteriore”. I lavori si sono conclusi con la benedizione del S.E. il Vescovo anglicano Luis Miguel Perea Castrillón.
Durante il programma, l’Istituto di Studi Storici Beato Pio IX rappresentato dal conte Crociani Baglioni, ha consegnato diplomi di accademico benemerito a Tetyana Tarasenko, Caterina Comino, Cristina Mandosi e Tatiana Ciobanu.
La conferenza è stata onorata dalla presenza del primo Segretario dell’Ambasciata di Romania nella Repubblica Italiana, Dott.ssa Corina Lefter.
La Dott.ssa Corina Lefter dell’Ambasciata di Romania in Italia ha onorato la Giornata di studi e dialogo per “Un Nuovo Umanesimo in Europa” con la sua presenza, intrattenendosi con i relatori e i partecipanti.Prof. Luigi Troiani, Docente di Relazioni Internazionali
La Dott.ssa Corina Lefter Primo Segretario dell’Ambasciata di Romania in Italia ha onorato la Giornata di studi e dialogo per “Un Nuovo Umanesimo in Europa” con la sua presenza, intrattenendosi con i relatori e i partecipanti.
Su iniziativa del Senatore Mario Occhiuto, IRFI – Italia Romania Futuro Insieme in collaborazione con Human4Human Association, organizzano la
Giornata di studi e riflessione su un “Nuovo Umanesimo in Europa”
Roma, 10 marzo 2023, ore 10 – 19
Sala Capitolare presso il Chiostro del Convento di Santa Maria sopra Minerva
Piazza della Minerva, 38 – 00186 Roma
La Giornata interdisciplinare è dedicata al confronto tra intellettuali, studiosi, artisti, scrittori e membri della società civile internazionale, per il ripristino dei valori fondanti dell’Europa, in cui si ritrovino e valorizzino le radici giudaico-cristiane che ne costituiscono l’essenza storica, giuridica e morale. Con contributi dalle scienze, l’arte, la cultura, la comunicazione: storiche, relazioni internazionali, economiche, sociali ed umane etc. Al fine di rimettere al centro della politica – quale “forma più alta di carità” – il futuro della Patria europea comune. Interverranno personalità italiane, romene, bulgare, ceche, slovacche, moldave, ucraine, russe, bosniache, turche, africane.
N.B. “Le opinioni e i contenuti espressi nell’ambito dell’iniziativa sono nell’esclusiva responsabilità di chi li esprime”.
“L’accesso alla sala è consentito con abbigliamento consono e, per gli uomini, obbligo di giacca e cravatta.
“I giornalisti, i fotoreporter (comunicando nome, cognome, luogo e data di nascita, testata giornalistica e numero di tessera dell’Ordine) e gli ospiti devono accreditarsi scrivendo a: convegno10marzo2023@gmail.com
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) lansează astăzi, 28 februarie, Sesiunea de finanțare nerambursabilă pentru anul 2023.
Asociaţiile, fundaţiile, unităţile de cult, organizaţiile neguvernamentale ale românilor de pretutindeni, persoanele fizice autorizate sau persoanele juridice de drept public sau privat din România sau din străinătate pot trimite cererile de finanțare și documentele prevăzute în Ghidul de finanțare 2023.
„Mi-am propus ca Departamentul pentru Românii de Pretutindeni să se implice mai puternic în protejarea și consolidarea identității comunităților românești din afara granițelor. Avem un buget de patru ori mai mare și astăzi lansăm sesiunea de proiecte cu finanțare nerambursabilă. Trebuie și este normal să sprijinim cât mai mult românii de pretutindeni, întrucât cifrele oficiale și neoficiale ne arată fără niciun dubiu că mai avem o Românie în afara granițelor noastre. În toată perioada mandatului meu, îmi doresc să am un dialog sincer, asumat, constructiv cu asociațiile și românii de pretutindeni. Împreună, prin consultări succesive, am construit noul ghid de finanțare. Îi invit pe toți să-l acceseze pentru proiecte care să fie derulate în interesul și pentru întărirea identității românești”, a declarat secretarul de stat Gheorghe Cârciu.
Ghidul de finanțare nerambursabilă din acest an vine cu o serie de noutăți privind plafonul maxim acordat proiectelor depuse în cadrul programelor de finanțare incluse în această ediție, decontarea cheltuielilor, precum și perioada de depunere a proiectelor.
Plafonul maxim acordat pentru proiectele depuse în cadrul programelor Educație și Spiritualitate și tradiție este de 2.000.000 lei pe proiect, iar pentru cele din domeniile Cultură, Societatea civilă și Mass-media este de 500.000 lei pe proiect.
În cadrul sesiunii de finanțare 2023, un solicitant poate depune cel mult trei proiecte, cu condiția ca acestea să se încadreze în programe diferite.
Proiectele cu o perioadă de derulare de minim 10 luni se depun până în data de 15 martie 2023 (inclusiv). Pentru celelalte proiecte, cererile de finanţare se depun până pe 28 aprilie 2023.
Cererile de finanțare trebuie trimise în format pdf, la adresa de e-mail proiecte@dprp.gov.ro. Este necesar ca fiecare anexă să fie atașată ca un singur document PDF, denumit ca atare. (de exemplu, Statut.pdf). Nu sunt acceptate alte formate (JPEG, PNG etc.).
După transmiterea pe e-mail a documentelor menționate, solicitantului i se transmite numărul de înregistrare al cererii. Ulterior, responsabilul de proiect solicită, prin e-mail, documente suplimentare sau clarificări, în funcție de specificul proiectului la care solicitantul are obligația de a răspunde în cel mult 3 zile lucrătoare.
Cererile de finanțare se vor evalua periodic, iar rezultatele evaluării vor fi publicate pe site-ul DRP.
Pentru a facilita procesul de constituire a dosarului, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni pune la dispoziția celor interesați Ghidul de finanțare nerambursabilă 2023, alături de documentele de interes, în format editabil:
Echipa DRP va oferi informații suplimentare, clarificări și îndrumări în vederea accesării fondurilor nerambursabile la adresa de mail proiecte@dprp.gov.ro.
Romania. Mărțișor a Roma: la tradizionale festa che celebra l’inizio della primavera nei paesi dell’Est Europa.
Nella ricorrenza della Festa del Mărțișor (diminutivo di “martie”- marzo) 2023, l’Ambasada României în Italia / Ambasciata di Romania in Italia, in partenariato con il Museo Nazionale del Villaggio “Dimitrie Gusti” di Bucarest, il Centro di Documentazione Sito Patrimonio Mondiale UNESCO di Roma, l’Ambasciata della Repubblica di Moldova nella Repubblica Italiana/ Ambasada Republicii Moldova în Italia e la Lega degli Studenti Romeni all’Estero – filiale Italia e con il patrocinio di Roma Capitale, organizza lunedì, 27 febbraio 2023, ore 10:00, presso la Sala Laudato Si’ del Palazzo Senatorio di Roma (Piazza del Campidoglio), l’evento “MĂRȚIȘOR. Simbolo della primavera incluso nel patrimonio immateriale dell’UNESCO”.
La partecipazione all’evento è libera, fino esaurimento dei posti disponibili, previa conferma di partecipazione all’indirizzo e-mail: roma.events@mae.ro.
Un preot catolic executat? Da, deși este o moarte violentă, într-o formă mai prelungită au fost torturați și uciși numeroși alți clerici și laici care nu au renunțat la credință și nu s-au supus regimului comunist instaurat în Republica Populară Română și sistemului de represiune al Securității comuniste.
ORA 6.30: 1951 – 21 februarie – 2023: 72 de ani de la execuția prin împușcare a Slujitorului lui Dumnezeu, preotul DUMITRU MATEI – un martir ce așteaptă să fie beatificat.
Fiind „ucenic” al domnului cercetător Dănuț Doboș, am avut posibilitatea și curiozitatea de a citi mii de file din dosarele Securității, pe care le-am sintetizat în diverse cărți, studii și articole. Subiectul „Matei” mi s-a părut de-a dreptul captivant, de aceea am studiat dosarele care mi-au fost accesibile, dosarele din Arhiva Episcopiei de Iași, dar am făcut și o cercetare în satul natal al părintelui Dumitru Matei, Sărata – județul Bacău, în anul 2001, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea acestuia și i-am dedicat un număr special al revistei „Buletin istoric”.
Cea mai curioasă constatare am întâlnit-o în cimitirul de lângă biserica din deal, unde pe o cruce pusă în memoria preotului Dumitru Sandu Matei era trecut anul morții ca fiind 1956. Discutând cu nou-venitul părinte paroh Ionel Roșu și cu câțiva credincioși din sat urma să mă conving că al lor preot consătean era puțin cunoscut în comunitatea din Sărata. Iată câteva mărturii pe care le-am cules în urmă cu 20 de ani.
Cel mai în vârstă localnic pe care l-am putut aborda a fost domnul Ianoș Enășel, în vârstă de 95 de ani, născut cu 7 ani înaintea părintelui Matei, care ne-a spus printre altele: „Era un om deosebit. A avut un dar mare, o știinţă ce n o avut altul în satul nostru…, un băiat deștept ca el, altul n o mai fost. L am cunoscut așa cum l am cunoscut pe tatăl meu. (…) Era un preot foarte bun. A fost închis la Jilava. A avut mari suferinţe acolo. Și de ce? De ce? Degeaba. N a fost omul ăla vinovat ca să l împuște. M am rugat mult pentru dânsul și mă rog și astăzi”.
În ordinea vârstei, l-am abordat pe domnul Mihai Simon, născut în același an cu părintele Matei, 1913: „Ultima dată l am văzut în primăvara lui =49, când a venit să și ia un act de la primărie. Eu eram telefonist… A trecut pe la mine, pe la poartă, și a strigat tare: «Măi, leat, ce mai faci măi?». I am răspuns: «Uite, așa și așa!» El adaugă: «Măi, Mihai, ce mai spui?» Eu îi răspund: «Nu mai spun nimic». El însă continuă: «Măi, e cam prost… Îmi trebuie niște acte și ăștia de la primărie mă poartă cu vorba». Și cu asta am terminat. El a plecat acasă, vizavi, nu departe de mine. După puţin timp aud telefonul. Ridic receptorul, ascult și apoi îl pun în furcă. Zic nevesti mi: «Măi fimeie, e prost. Ăștia vor să l aresteze pe părintele… Au spus că mașina stă la Bahnă, la moară, iar șeful de post, Patriche, să vină să l anunţe ca să meargă la primărie să și ia actul și atunci mașina vine să l ridice». Fimeia îmi zice: «Du te și spune i!» Nu era de glumă. Eram în mare primejdie. Până la urmă, am îndrăznit, am mers la casa părintelui și i am spus tatălui său, Mihai: «Cumătrule, spune i părintelui s o ntindă, că acu= vin să l ia!» De abia am plecat de la poartă, îl și văd pe la vreo 200 de metri depărtare pe șefu de post care venea grăbit, la deal, singur. Cu siguranţă m o văzut. Dar era cumsecade. Eram chiar prieteni. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am păţit nimic. Întors acasă, mă uitam prin fereastră spre casa lor. Părintele a ieșit prin grădina din spatele casei, a trecut râpa pe unde vine apa Sărata, s a ridicat mai la deal și o ieșit la kilometru 15, pe șoseaua către Onești. De acolo cu ce s o dus, nu știu. Am auzit mai târziu de la un frate al lui că a stat câtva timp pe la Enăchești, la un cumnat al lui. (…) Am mai auzit că a stat fugar pe unde o putut…”.
Am discutat apoi cu doamna Maria Enășel, în vârstă de 72 de ani, care a spus: „În vara anului 1949 mă aflam împreună cu soţul meu, dascăl, în filiala Tărâţa, Parohia Pustiana, cam pe la 6 august, a trecut pe la noi. Era fugar, săracu=, dar foarte vesel. Nu i păsa că i urmărit. N a stat mult. Zicea, râzând: «Vreau să i fac să mă mai alerge oleacă… De acum merg către Dărmănești». La vreo două zile a venit o mașină plină cu securiști. Erau vreo zece. Au încercuit casa. Au intrat și au căutat peste tot, dar nu au găsit nimic. (…) Doar părintele plecase. L au luat pe soţul sub escortă și l au dus la mașină pentru întrebări… Erau înarmaţi, toţi, la mașină era și fratele părintelui, Mihai, din Sărata. I au scos din sat și le au luat declaraţii. La vreun ceas și jumătate soţul s o întors acasă. Era foarte speriat. Nu mi a spus nimic din ce a declarat securiștilor”.
La Dărmănești, în casa parohială, era atunci seminaristul Anton Despinescu, care a scris în urmă cu 20 de ani: „Represiunea comunistă devenind din ce în ce mai dură, atât părintele Matei cât și cei rămași încă liberi au adoptat „tactica fugarilor” schimbând mereu locul de activitate. Riscurile erau evidente. Astfel a început peregrinarea preotului Matei pe la diferite parohii din Dieceza de Iași și Arhidieceza de București. În seara zilei de 8 august 1949 părintele Matei a venit la Parohia Catolică Dărmănești, la colegul său Vilhelm Clain. Acolo l-a găsit pe teologul Anton Despinescu, căruia i-a spus: «Trecem cu toţii, preoţi, seminariști și credincioși prin mari încercări permise de Dumnezeu. De modul cum le vei înfrunta și tu personal, depinde salvarea vocaţiei tale. Acum ţi se oferă ocazia de a dovedi cât de mult îţi preţuiești vocaţia preoţească. A o rata ar însemna o pierdere ireparabilă».
Zilele trecute, același părinte Anton Despinescu, acum în vârstă de aproape 95 de ani menționa: „Părintele Matei, care se bucura de o stimă şi apreciere cu totul aparte mai cu seamă în Iaşi, a fost pus în urmărire foarte strictă fiind considerat ca un organizator al rezistenţei anticomuniste, îndeosebi în rândul tineretului. Conştient de această situaţie, părintele Matei a adoptat aşa-zisa etică a fugarului. Nu stătea mult într-un loc… În această situaţie mi-a fost dat să-l văd la Parohia Romano-Catolică Dărmăneşti, Valea Uzului, judeţul Bacău, în luna august 1949, când venise să-l vadă pe colegul lui, preotul Wilhelm Klein, parohul acestei comunităţi, în care mă aflam deja de un an. Având în vedere situaţia deosebit de critică a clerului catolic din dieceza noastră, tracasaţi permanent de către organele securităţii, preotul Klein a dispărut de la parohie cu o săptămână înainte de venirea părintelui Matei acolo. Era seară înaintată şi, deşi îi propusesem să rămână peste noapte la parohie, nu a acceptat această propunere. Ba mai mult, cunoscându-mă bine ca seminarist, la plecare, mi-a spus cumva parcă «cu limbă de moarte» următoarele: «Ne aflăm cu toţii, preoţi, seminarişti, enoriaşi, într-o perioadă de grele încercări. Pentru tine, personal, e momentul să dai dovadă de preţuirea vocaţiei tale preoţeşti de care nu te poţi îndoi nicio clipă. De felul cum vei răzbate în aceste vremuri depind atât realizarea idealului, precum şi mântuirea sufletului tău propriu»”.
Grație aceluiași părinte Anton Despinescu, în anul 2001 am cules unele informații de la unele persoane din Iași, bine cunoscute de acela care i-a fost părintelui Matei ministrant și seminarist. Dar iată mai întâi mărturia părintelui Anton: „Încă din copilărie, fiind elev al şcolii parohiale din Iaşi, l-am cunoscut pe părintele Dumitru Sandu Matei, mai cu seamă după intrarea mea în seminar în toamna anului 1939. Părintele Matei era proaspăt hirotonit (la 24 iunie 1939) şi activa în calitate de vicar parohial la Iaşi. Era un apostol de o rară perspicacitate, energie şi trăire preoţească. Îndată după intrarea României în al Doilea Război Mondial, episcopul Mihai Robu, cunoscând bine pe acest tânăr preot, i-a încredinţat lui şi altor doi preoţi din dieceză asistenţa spirituală a soldaţilor catolici combatanţi. S-a achitat cu foarte multă pricepere timp de doi ani în această grea misiune, după care s-a întors la slujirea de la parohia Iaşi, având ca obiective principale ale activităţii sale grija săracilor, a bolnavilor şi răniţilor din spitale, precum şi apostolatul în rândul tineretului catolic şi nu numai. Era arhicunoscut în Iaşi sub denumirea de «părintele Matei». Titlul cel mai obişnuit care i se dădea era părintele tuturor săracilor. Era în stare, cum spuneau ceilalţi preoţi de la episcopie şi de la Parohia din Iaşi, «să pună la mezat toate bunurile acestor instituţii în favorul săracilor». După încetarea acţiunilor beligerante în 1945, întreaga ţară era în dificultate atât din cauza distrugerilor din timpul războiului, a suportării regimului de ocupaţie sovietică, precum şi, în 1946-1947, a foametei generalizate în Moldova în urma celor doi ani consecutivi de secetă cumplită. Acelaşi părinte Matei a fost considerat de către episcopul Marcu Glaser, la acea vreme administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, omul potrivit pentru a lua în primire colectele masive de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte trimise cu vapoarele de către episcopatul catolic american în portul Constanţa. De acolo, aceste bunuri părintele Matei le dirija la cantinele din anumite centre din Moldova atât pentru catolici, cât şi pentru necatolici. Acest lucru a făcut ca preotul Matei să fie binecunoscut de către autorităţile statale în perioada aceea destul de confuză după încheierea armistiţiului de la 23 august 1944, iar mai apoi după încheierea tratatelor de pace din februarie 1947”.
Domnul Mihai Gheorghiu, în vârstă de 75 de ani, mărturisea în urmă cu 20 de ani: „Cunosc pe preotul catolic Dumitru Sandu Matei din anul 1936 de la Școala Primară de Băieţi «Notre Dame de Sion» din Iași, unde preotul Matei mi a fost profesor de religie. Din anul 1939, preotul Matei mi a continuat educaţia religioasă fiindu mi și duhovnic, astfel încât s a născut între mine și el legături foarte strânse. Mă duceam la el săptămânal. În anul 1946, în luna februarie, preotul Dumitru Matei a venit la mine și mi a cerut dacă nu aș putea ţine în gazdă doi foști prizonieri germani: Stephan Kling și Hantz Gartner. Am acceptat și i am găzduit timp de două săptămâni după care preotul Matei și eu i am condus la gară îmbarcându i pentru București. Tot la propunerea preotului Sandu Matei Dumitru și cu ajutorul studentului Silviu Cernea am executat pe niște fișe, sfert de coală, în alb, ștampila lagărului de triere a prizonierilor repatriaţi din Focșani. În același an, preotul Matei m a rugat să primesc un alt prizonier german, Otto Holtz. Am acceptat, și acest neamţ a stat la mine două zile, după care a plecat și el la București. În luna mai a aceluiași an, preotul Matei m a rugat să găzduiesc pe domnișoara Smaranda Brăescu, aviatoare și membră în Organizaţia «Sumanele negre», fiind fugară. Am acceptat. Tot eu, la propunerea părintelui, am falsificat un buletin de populaţie ce trebuia să servească Smarandei Brăescu. Apoi am condus o în comuna Butea”.
O altă persoană din Iași, dr. Rozalia Iosub (înainte de căsătorie: Zizi Cozoroc), care avea 74 de ani, a declarat: „Când părintele Matei era vicar la Parohia Iași se ocupa foarte mult cu tineretul care era înscris în Asociaţia «Sfântul Gheorghe». Ca mai toţi studenţii din acei ani, eram și eu indignată de toate mașinaţiile politice comuniste susţinute de Moscova. Mi am dat cât am putut mai mult concursul la organizarea subversivă anticomunistă sub îndrumarea părintelui care avea mare încredere în mine. Am ascuns la mine în casă pe unii urmăriţi recomandaţi de părintele. În final am fost și eu arestată, judecată la Tribunalul Militar din Suceava și deţinută doi ani fără a fi condamnată. Eliberată, am suportat urmările ca toţi cei care nu cântau pe strunele comuniste”.
Domnul Emil Unterfinger, în vârstă de 68 de ani, spunea în anul 2001: „L am cunoscut foarte bine pe părintele Matei, fiind ministrant mulţi ani la biserică. În primăvara anului 1949, când era fugar, a mai trecut în mare taină prin Iași. Nu mai purta barbă. M a chemat la parohie prin cineva de încredere, m a încurajat și mi a spus: «Tovarășii se vor prăbuși ei odată». Mi a dat o carte pe care a scris: «Spre amintire, din zilele de idealism». Îmi pare foarte rău că nu mai am această carte”.
În fine, prezint și mărturia domnului Anton Cristian Cuba, la vremea aceea având 67 de ani: „În perioada 1946 1947, locuind în strada Pojărniciei, nr. 10, tata fiind pensionar, colonel (r), păstrând unele relaţii cu cadrele militare active mai tinere, a găzduit timp de opt zile o persoană, probabil fugar german, la intervenţia părintelui Matei care venea pe la noi cam o dată pe lună. Tata i a procurat valută, înlesnind astfel plecarea germanului. Domnul Mărgineanu Sorin (Coca) a venit pe la noi de câteva ori, adus de același părinte Matei, discutând tot felul de lucruri privind viaţa politică, socială, religioasă, despre comuniști. Reţin un fapt cert: mama mea, Natalia (născută Tujan), profesoară de franceză, la cererea părintelui Matei de a i recomanda o persoană demnă de încredere și de sprijin la București, stând de vorbă cu tatăl și mama mea, aceștia i au sugerat să ia legătura cu sora mamei mele, Magdalena Tujan, care locuia în strada Oradea Mare, nr. 46 (pe lângă Capela «Sfântul Anton»), București. Lucru s a și realizat în perioada august 1949 B februarie 1950, când părintele Matei a avut diferite întâlniri cu Mihai Gheorghiu din Iași. La aceste întâlniri a fost prezent de două ori și Tujan Dumitru, unchiul meu. Mătușa mea a fost condamnată pentru «omisiunea denunţării» și «favorizarea infractorilor», executând închisoare corecţională timp de 10 ani. Unchiul meu, Dumitru, a fugit în munţi, unde după un an a decedat. Părintele Dumitru Sandu Matei, de câteva ori mi a dat mai multe pachete de ţigări spunându mi să mă duc la ora cutare și pe strada Copou, când treceau prizonieri francezi, germani ș.a., și să le dau celor în cauză. Acest lucru îmi făcea plăcere, dar îl făceam și cu oarecare sfială. Cât timp am avut posibilitatea de a l cunoaște pe părintele Matei, care m a și pregătit în 1942 pentru prima Sfântă Împărtășanie, apoi în perioada amintită mai sus (1946 1947), precum și din aprecierile părinţilor mei, mărturisesc că acest preot era plin de zel pentru suflete, social, caritabil, patriot, pătruns de ideea de a și ajuta aproapele în spiritul Evangheliei. Era un spirit întreprinzător, neastâmpărat aș zice, iar faţă de ideile bolșevic ateiste avea o mare repulsie, dar și teama că acestea s ar putea instala și în ţara noastră. Poate, din prea marele său zel pentru alţii a neglijat propria sa «apărare». Avea o mare veneraţie faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus. Nouă, tinerilor, ne dădea iconiţe îndemnându ne să avem curaj în viaţa noastră creștinească. Avea un «Ce?» aparte de a dinamiza oamenii pe care îi întâlnea. După ce am aflat că a murit la 21 februarie 1951, mi am amintit și îmi amintesc mereu de Sfinţia sa în rugăciunile mele căci prin părintele Matei am deprins curajul de a înfrunta, în anii grei ce au urmat, regimul ateist comunist instalat în ţară. Fie în veci amintirea părintelui Sandu cu noi toţi!”
Martorilor redați mai sus, din Sărata și Iași, le adaug mărturia domnului doctor Cristache Ștefănescu, în vârstă de 78 de ani, din Brăila: „Pe părintele Dumitru Sandu Matei l am cunoscut în Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iași, unde am lucrat la început ca extern și apoi ca intern prin concurs la clinica prof. Gheorghe Chipail. Iniţial relaţiile noastre erau pur profesionale, dânsul fiind delegatul Episcopiei Romano Catolice din Iași pentru asistenţa medicală a bolnavilor din spital. Îmi amintesc că printre bolnavii internaţi erau și prizonieri nemţi, unii din ei romano catolici, pe care i a ajutat cu medicamente, îmbrăcăminte și alimente. Fiind vorba de o acţiune umanitară, în mai multe rânduri l am secondat în această acţiune deoarece în unul din saloanele la care lucram erau internaţi mulţi prizonieri germani. În perioada 1946 1948 preotul Matei a condus ajutorul catolic pe Moldova, înfiinţând la Iași chiar o cantină franceză pentru studenţimea ieșeană. În această calitate a intrat în conflict cu autorităţile comuniste locale din acea vreme care doreau să preia aceste ajutoare. Fiind de acord cu atitudinea sa, în afara legăturilor profesionale, între părintele Dumitru și mine s au creat relaţii de afecţiune și stimă reciprocă, găsindu ne pe aceeași baricadă de rezistenţă moral creștină. Îmi amintesc că într o discuţie avută la un moment dat, dânsul mi a pus întrebarea: «De ce lumea creștină din această parte a Europei se teme de moarte și în special preoţii? Deoarece după aproape 2000 de ani Dumnezeu oferă celor care cred în el ocazia martirajului». Ideea aceasta, mărturisesc sincer, m a cutremurat. Mi am dat seama atunci că faptul de a deveni martir prin sabia comunistă era un dar de la Dumnezeu și dânsul era pregătit pentru aceasta. Pentru mine, un preot care trăia pentru o astfel de finalitate nu putea fi decât un preot cu totul deosebit și de aceea încrederea mea în persoana sa morală era totală. Acesta a fost motivul care m a determinat în dimineaţa zilei de 17 iunie 1948, când doi agenţi veniseră să mă invite la Siguranţa Statului pentru a da relaţii despre câţiva colegi arestaţi, reușind să dispar din faţa lor, primul gând a fost să cer ajutorul preotului Matei. Într adevăr, dânsul și un fost student medicinist, Mihai Gheorghiu, m au ajutat să părăsesc Iașul. Prin bunăvoinţa părintelui am ajuns în comuna Frumoasa, judeţul Neamţ, iar mai apoi la Hălăucești. De aici am plecat la rudele mele din Focșani și de acolo la București în primăvara anului 1949. Prin toamna aceluiași an l am întâlnit aici pe părintele Matei cu totul întâmplător, pe când treceam prin faţa capelei din strada Pitar Moș, unde dânsul locuia provizoriu. Revederea ne a bucurat deopotrivă. Cu această ocazie am aflat că din motive asemănătoare a fost nevoit să părăsească Iașul. Ne am hotărât să ne revedem. Cu o lună înainte de arestarea sa, mi a făcut o propunere de a mi schimba locuinţa prin mutarea la o fostă gazdă a sa din strada Toamnei, nr. 109, la familia Georgescu, catolici. Am acceptat propunerea, dar într o dimineaţă din luna mai 1950 am auzit o bubuitură în ușă însoţită de un strigăt disperat de a deschide ușa că este poliţia. Am reușit și de această dată să dispar sărind pe fereastră. Între timp am cunoscut prin părintele Matei pe inginerii Druszcz Romuald și Nelu Procopovici, și ei fugari. Cu primul urma să mă întâlnesc chiar în ziua acestei întâmplări, la ora prânzului. Cu această ocazie am aflat de la Druszcz că părintele Matei fusese arestat și că descinderea de la noua mea locuinţă se explică prin această arestare. Rămas de unul singur am reușit să supravieţuiesc prin niște relaţii personale până la sfârșitul lunii octombrie 1951 când am fost și eu arestat. Între timp am aflat din presă despre procesul înscenat Legaţiei Franţei în care erau acuzaţi de “înaltă trădare” părintele Matei, inginerul Druszcz Romuald și mulţi alţii. Tot din presă am aflat despre condamnarea lor la moarte. Fapta din dosar pentru care am primit o condamnare de 20 de ani muncă silnică este puerilă. Eram acuzat că am furnizat preotului Dumitru Sandu Matei o informaţie referitoare la nemulţumirea muncitorilor de la Atelierele «Griviţa» din București despre salariile pe care le primeau. În realitate, eu discutasem cu un muncitor ilegalist de la Atelierele «Griviţa» despre nemulţumirea mea la salariile medicilor, afirmând că nu este drept ca un medic să fie mai prost plătit decât un muncitor. Este adevărat că primul om după discuţia avută cu ilegalistul în cauză, pe nume Ghinescu Constantin, a fost preotul Matei, căruia i am relatat această întâmplare ca pe un fapt banal. Mi s a prezentat la anchetă o listă de așa zise informaţii, bătute la mașină, neiscălită de preotul Matei. Eu am negat toată această înscenare; am cerut confruntări și martori la proces, martori care nu mi au fost aprobaţi și deși mi s a cerut achitarea din lipsă de probe materiale, am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Am fost condamnat nu pentru fapte deosebite, ci pentru încrederea și afecţiunea care mă lega pe mine cu părintele Matei. În acest context îmi amintesc de o vizită făcută împreună Monseniorului Schubert de la catedrala «Sfântul Iosif» și preotului Müller din comuna Popești Leordeni. Marea mea satisfacţie a fost că am reușit să rămân singur în dosar, neimplicând pe nici unul din oamenii care timp de trei ani m au ajutat. Rezistenţa mea morală a fost alimentată și de faptul că o parte din vremurile de pribegie am stat alături de un om, preot pregătit pentru martiraj, convins că supravieţuirea prin acei îndelungaţi ani de suferinţă a fost un dar de la Dumnezeu, animat și de rugăciunile de pe celălalt tărâm ale preotului martir Dumitru Sandu Matei”.
Din mărturiile de mai sus am reținut unele aspecte din viața publică a tânărului preot Matei, pe care doresc să le completez cu alte detalii biografice și cu unele informații culese din dosarele Securității.
Completând datele despre copilărie, reamintesc că Dumitru Sandu Matei era originar din comunitatea catolică Sărata, pe atunci filială a Parohiei Luizi Călugăra, judeţul Bacău. S a născut în ziua de 28 iulie 1913, tatăl său se numea Dumitru Sandu, iar mama Maria, născută Vereș, ambii agricultori ce au trebuit să lucreze din greu pentru familia lor cu trei copii. A urmat clasele elementare în satul natal, remarcându se prin destoinicie și stăruinţă la învăţătură. Preotul Petru Pal, parohul din Valea Seacă, descoperitor al apelor binefăcătoare de la Sărata, care l a apreciat, i a înlesnit intrarea în Seminarul Catolic diecezan din Iași în toamna anului 1927.
La finele studiilor de seminar, teologul Dumitru rememora în articolul „Prima zi” din „Volumul festiv” al seriei celor 33 de preoți din promoția 1939 a Seminarului Catolic din Iași: `Prima zi. E ziua din care memoria păstrează cele mai mici amănunte. E ziua care pentru noi, viitorii seminariști ieșeni, avea o însemnătate deosebită faţă de aceea a altor elevi seminariști sau licealiști. Eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem 12 ani pe meleagurile copilăriei, pentru un ideal mare care ne ademenea. Eram hotărâţi, noi, niște copii de 12 13 ani. Într adevăr, când mă uit de la al 12 lea an în urmă mi se pare cale scurtă, când însă privesc din prima zi, mă cuprind fiori ce nu m au cuprins atunci: ce am hotărât noi, niște copii? Dar nu noi, ci harul lui Dumnezeu în noi și noi prin harul lui.
Prima zi. Îmi evocă spontan două scene. Prima, mai clară, o văd la marginea unui sătuleţ înconjurat de trei dealuri, într o căsuţă acoperită cu șindrilă veche. O mamă acoperă pe fiu i cu sărutări și din ochi îi curg lacrimi multe. Doi fraţi suspină pe laviţă. Iar un tată stă la ușă cu fruntea întunecată, plecată la pământ. «Cu bine, mamă! strigă feciorul de pe scări. Cu bine, după 12 ani». Și ea îl privește din ușă. «Cu bine!», strigă băiatul încă o dată din drum. Ea îl privește de la poartă. Nu i mai vede lacrimile, dar le simte pe ale sale. Tata îi grăbește pașii. E scena petrecută în satele celor porniţi spre același ideal. În fond e aceeași, cu mici nuanţe schimbate. Am plecat atunci veseli și triști spre un viitor frumos, și în mintea noastră sigur. Sigur! (…) Cât de nesigur a fost!
Locomotiva taie văzduhul și fuge nebună peste câmpii nesfârșite. Staţionăm prea des. devenim nerăbdători. «Câte gări mai avem până la Ieși, domnule?», întrebăm necontenit pe șefii de tren. În sfârșit am ajuns. Pe străzile Iașilor trec rând pe rând feciori de moldoveni, îmbrăcaţi în alb, cu bondiţe înflorite și cu pălăriile trase pe ochi. Din curtea bisericii, înconjurată cu ziduri groase de piatră, intrăm printr un gang, întunecos ca noaptea, într o curte mai mică, cu clădiri de jur împrejur. Suntem la seminar. Privim curioși în dreapta și n stânga. Un părinte se plimbă pe trotuar. Mic de statură, cu pașii gravi și cadenţaţi, privirea gânditoare. Ni se pare sever. Dar ce părinte a fost! «Intraţi în clădirea din dreapta!», ne spune. Aici un alt părinte, mai tânăr, cu barbișon roșu, slab și destul de înalt, întreabă și scrie într o condică. În cameră e mare înghesuială. În curte, mișcare continuă.
Se înserează. Părintele tânăr, cu un grup de băieţi inimoși, cară scânduri, așază mindire, ajută pe băieţii mai mici să ducă bagajul. Aranjează totul pentru culcare. O parte din cei care au venit fără părinţi, sau ai căror părinţi s au întors acasă, se stabilesc definitiv în dormitoare. Ceilalţi întindem așternuturile pe dușamea, în sălile de studiu și în clasă. Hei! Încă o seară pitorească, ca toamna la clacă. Părinţii, cu coatele rezemate pe pernă, își spun păsul vieţii. Cântăresc viitorul feciorilor. Aceștia sar voioși peste plapume. Strigă, cântă. Unul scoate un măr frumos dintr o traistă. Doi vecini sar să i l ia. Ne pomenim cu o încăierare. În fund, doi măsoară puterile. Câţiva mai sfioși, cu capul pe pernă, privesc și râd cu gust. Pe la mijloc se înfiripă primele prietenii, alături două mame deplâng despărţirea de mâine. În colţ, alta își pleacă obosită capul pe pernă.
Parcă uitasem unde ne aflăm. Ușa se deschide. Intră părintele. Tăcere… Se plimbă puţin prin sală. «De acum e timpul să vă culcaţi. Să stingeţi lumina!» Și plecă. Îndată, un ștrengar de șș ani sare și stinge lumina. «Aprinde, strigă un orășean. Trebuie să mă dezbrac». «Dar eu cum nu mă dezbrac», răspunse săteanul. Și vreo cinci minute lumina se stinge și se aprinde. «Ajungă odată cu neastâmpărările», răsună un glas puternic. Se liniștise toată lumea.
Dimineaţa, același părinte ne trezește cu salutul ce l vom auzi 12 ani: «Lăudat să fie Isus Cristos!» «În vecii vecilor», răspund voci voioase de sopran, amestecate cu bas. Unii mai dorm. Părintele se duce la fiecare. Ici, colo, câte unul nu vrea să se scoale. În sfârșit toată lumea e în picioare. Până la sfânta Liturghie. Personal, am ascultat o foarte distras. Poate alţii au fost mai fericiţi.
După sfânta Liturghie vreo câţiva inși în loc să mergem cu toată clasa la refector, întindem praznic comun în clasă. Auzisem prin sate că la seminar se primește mâncare rea. «Ce aţi primit?», întrebăm curioși pe cei care vin din refector. «Cafea». «E bună?» «Bună». «Nu i voie să lipsiţi de la masă, replică unul. Părintele a întrebat cine lipsește». Ne privim întrebători. Prin urmare, în seminar nu i chiar așa cum se spune în lume! Câte idei de acest fel aveau să se schimbe în mintea noastră! Lumea rea descrie seminarul în culori negre, spre a înspăimânta tinerele vlăstare, chemate la această viaţă atât de nobilă și de frumoasă. Pe seminariști îi prezintă posomorâţi, toată ziua cu ochii la icoane. Da, viaţa de seminarist e viaţă plină de rugăciune, dar raţională și sănătoasă. E viaţă veselă și serioasă. E și viaţă de sacrificiu, condusă de o regulă strict observată. Dar tocmai observarea strictă a acestei reguli, coboară în suflet acea pace și fericirea pe care nimeni n ar voi să o schimbe cu fericirea din lume.
Părintele prefect (așa îl vom numi de acum pe părintele cel tânăr), scoate bilele, popicele, mingea de fotbal și se încinge un joc în curtea bisericii cum nu visasem. Fiecare aruncă, sare, aleargă în legea lui. Cei câţiva orășeni se dau mari la fotbal. Își rezervă mingea. Noi îi privim o clipă sfioși și cu necaz în suflet. Ștrengarul de aseară face deznodământul. O lovitură de gheată, mingea zboară și este a noastră. Larma și veselia te asurzește. Te miri de unde a răsărit. Părintele prefect se plimbă pe trotuar. Părinţii veniţi cu fiii la seminar se întorc mulţumiţi spre casă. Câteva echipe de băieţi, satisfăcuţi de aruncatul mingii și al bilelor, încep explorarea turnului bisericii și a tuturor odăilor aflate deschise. Vreo câţiva rătăcesc prin Editura «Presa Bună». În fine, clopoţelul ne cheamă pe toţi la masă, pe care o luăm fără să întrebăm cum este. Un domnișor din capul mesei, cu cravată și frizură, ne atrage atenţia. Știe patru limbi. «Ce deștept!», gândim noi. După prânz și vizita la Preasfântul Sacrament recreaţia continuă. La patru primim primul ordin din zi: «Acei cu bagajele în clase să le ducă în dormitoare!» Cu promptitudine militărească, punem buccelele pe spate și, în dormitor cu ele! Aici un accident. Cineva, în camera vecină, izbucnește în plâns. Era cel mai mic dintre noi. Aveai impresia că n a trecut de cinci ani. Aruncăm bagajul peste paturi, la voia întâmplării și alergăm la el. Ne strângem grămadă în jurul lui. Nu ne răspunde la nici o întrebare. Plânge nemângâiat. Chemăm pe părintele prefect. «De ce plângi, puiule?», îl întreabă. «A plecat tata», răspunde copilul.
Ne întoarcem puţin triști la bagaje. Ne a răscolit amintirea de ieri și de azi dimineaţă. Munca continuă cu mai puţină gălăgie. Stabiliţi definitiv, ne întoarcem obosiţi în curte. La joc nu mai e atâta viaţă. Privim din când în când spre apus B miazăzi. De acolo am venit. Soarele coboară agale peste dealuri necunoscute, pe care abia le zărim printre pădurea de clădiri, ce ne înconjoară. Nedespărţitul clopoţel ne va chema la cină și apoi la rugăciunea de seară. Am trăit prima zi în seminar. Am trăit câteva puncte din regulamentul zilei. Am făcut primul început de ascensiune spre sublimele trepte ale altarului. Peste câteva zile vom pune veston peste cămașă și vom schimba pălăria cu șapcă. Vom începe obositorul studiu. Vom schimba și vestonul cu talar. Apoi va fi momentul solemn al îmbrăcării în albă și dalmatică. Iar acum când scriu suntem în preajma marelui act al sfinţirii preoţești. După câteva zile ne vom prosterna la picioarele altarului și vom cere viaţă și putere dumnezeiască. Câteva zile ne despart de idealul primei zile. Am plecat atunci veseli și triști, am plecat 44 de moldoveni plini de vigoare și avânt. Toţi hotărâţi să atingem idealul. Lupta celor „2 ani ne a decimat. Mai suntem ș4. Recunoscători, plecăm fruntea în faţa neţărmuritei mile divine: «Cum ţi ai oprit, Doamne, privirea asupra noastră!»”.
Având acces la foile matricole ale seriei 1939 din Seminarul Diecezan din Iași, am constatat că Dumitru Sandu Matei s-a dovedit foarte bun la carte și în comportare, terminând cursurile seminariale de opt ani, în iunie 1935, cu media 9,23, clasificat al patrulea din 31 de elevi seminariști. După absolvirea acestor cursuri medii, a continuat studiile teologice timp de patru ani (1935 1939) sub îndrumarea părinţilor iezuiţi, cărora li s a încredinţat formarea seminariștilor în perioada 1930 1939, după ce fuseseră chemați la conducerea Seminarului din Iași încă de la înființare: 29 septembrie 1886. Încheierea formării preoţești îi este încununată cu hirotonirea sacerdotatlă, care a avut loc la 24 iunie 1939, oficiată de episcopul Mihai Robu în capela Institutului „Notre Dame de Sion” din Iași.
Locul de apostolat care i-a fost repartizat după hirotonire a fost Parohia Catolică din Iași. Timp de doi ani, până la intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, preotul vicar parohial Dumitru Sandu Matei a lucrat cu tot devotamentul alături de Mons. Dumitru Romila, parohul de Iași, împreună cu alţi vicari și preoţi de la episcopie. Trăsătura caracteristică a părintelui Matei era aceea de „apostol al săracilor”. Dădea acestora tot ce avea. Cei de la parohie erau convinși că „Matei e în stare să scoată la mezat toată parohia în folosul săracilor”. Motivul acestei dărnicii era bine fondat, anume: prezenţa lui Cristos în cei sărmani.
Atunci când a fost solicitat de episcopul Mihai Robu, care îi cunoștea dârzenia și spiritul de jertfă, părintele Matei, alături de alţi câţiva preoţi militari, au acordat asistenţă spirituală soldaților de pe front, împlinind acest serviciu cu tot curajul și priceperea ca un adevărat soldat al lui Cristos. În acele timpuri, răspunzând solicitării Ministerului Apărării Naționale, episcopul Mihai Robu a adresat, la 8 iulie 1941, o scrisoare generalului Ion Antonescu solicitând aprobarea unei liste cuprinzând numele a zece preoți catolici propuși să fie integrați în armata României cu gradul de căpitan asimilat. Primul episcop indigen de Iași își motiva astfel demersul său: „Ca să poată (preoții militari) întovărăși trupele noastre viteze și să poarte de grijă spirituală soldaților români catolici, îmbărbătându i și împăcându i cu Dumnezeu”. Din lista propusă de episcopul Robu la 8 iulie 1941, reactualizată la 14 iulie și 8 august același an, făceau parte preoții: Anton Tălmăcel, Mihai Dămoc, Petru Băcăoanu, Ioan Minuț, Petru Biru, Petru Lucaci, Ludovic Lopată, Petru Cădar, Andrei Gherguț și Dumitru Matei. În mod nejustificat, inițial Guvernul României a aprobat încadrarea ca preot militar activ doar a lui Petru Băcăoanu, în timp ce preotul Dumitru Matei a fost desemnat pentru răniții din spitalele garnizoanei din Iași. Acestora li s au adăugat treptat preoții: Petru Lucaci, Anton Tălmăcel (respins ulterior de Ministerul Apărării Naționale datorită vârstei), Petru Martinescu, Ioan Minuț (înlocuit apoi cu Andrei Gherguț) și Iosif Petrișor. Adresându se preoților militari, la plecarea acestora pe front, episcopul Robu i a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Caută să fii totdeauna la înălțimea chemării preoțești ca să edifici nu numai cu cuvântul, dar și cu pilda bună, atât pe catolic, cât și pe cei de altă credință. Ai prilejul cel mai favorabil pentru un apostolat salutar și fecund”. Despre activitatea acestor preoți, documentele cercetate nu relevă prea multe informații. Relativ la preotul Dumitru Matei, care a însoțit trupele române până la Cotul Donului, acesta s a reîntors la Iași în 1943, unde a rămas mobilizat la Corpul IV Armată la propunerea episcopului Robu pentru „a contribui cât mai mult la întărirea sentimentului național, patriotic și moral, pentru desăvârșita glorie a scumpei noastre oștiri”.
După moartea episcopului Mihai Robu și terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, episcopul Marcu Glaser, administratorul apostolic din acei ani, a încredinţat părintelui Matei – „specialist în serviciul săracilor”, preluarea și distribuirea ajutoarelor venite din străinătate, „îndeosebi din America”, pentru înfometaţi. Tânărul preot și a împlinit exemplar misiunea, a stat la dispoziţia tuturor, indiferent de confesiune. Evreii din Iași, prigoniţi în timpul prezenţei naziste aici, veneau la părintele Matei ca la un tată spiritual. Pe mulţi prizonieri i a luat adăpostit în diferite locuri, iar unii au recunoscut că numai datorită lui au scăpat cu viaţă. Preotul Dumitru Sandu Matei, care cunoștea foarte bine durerile ţării nu a putut să rămână indiferent. Bine cunoscut, mai cu seamă de studenţii mediciniști care lucrau în clinicile universitare din Iași, unde și părintele era prezent cu asistenţa spirituală a bolnavilor, a acceptat să devină mentor al acelora care apelau la sfaturile și experienţa sa.
După instalarea puterii comuniste, în multe locuri din țară s-au organizat grupări de rezistenţă anticomuniste. Într-o astfel de grupare s-a integrat și părintele Matei, care era o „figură centrală”, considerat a fi o „personalitate de excepţie, inteligent, cu convingeri ferme, cu un mare devotament și capacitate de înrâurire a altora”. Foarte hotărât și om de acţiune, cunoștea multă lume din diferite cercuri ale societăţii, fiind iubit și respectat. Dânsul a făcut legătura cu profesorul Petru Caraman de la Universitatea din Iași, cu doctorul Ioan Gheorghiu, cu grupul de studenţi politehniști de la „Notre Dame”, cu maiorul Brăescu, cu mulţi studenţi mediciniști și de la alte facultăţi. Mulţi dintre aceștia se adunau împreună cu părintele Matei pentru a analiza situaţia existentă și a găsi căi și mijloace potrivite pentru a ne împotrivi acţiunii comuniștilor.
În anul 1948, organele de represiune supravegheau cu multă atenţie mișcările anticomuniste și luau măsuri de stingere a acestora. La 15 mai 1948 s a produs primul val de arestări, numai la Iași au fost reţinute câteva sute de persoane. Cu toate acestea, grupul în care activa părintele Matei și a continuat activitatea, mai mult „părintele era în vorbă cu un diplomat de la Legaţia Franţei, în vederea sprijinului pe care îl solicitasem pentru procurarea a două aparate de radio emisie recepţie”.
Așa cum am putut citi din mărturiile prezentate în prima parte a studiului, după multe peregrinări prin ţară, părintele Matei se retrage la diferite adrese în București, unde însă, la 18 mai 1950, a fost arestat. Motivul urmăririi părintelui Matei a fost prezentat astfel: „În perioada 1946-1947 a facilitat evadarea din spitale a opt prizonieri germani și a oferit protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmă¬rită de orga¬nele represive comuniste. Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit să se refugieze în mai multe pa¬ro¬hii din Moldova, apoi la Craiova, în final încercând să-și piardă urma în furnicarul Bucureștiului. A fost depistat de Secu¬ri¬tate și arestat la 18 mai 1950, îm¬preună cu cele 8 persoane care l-au găz¬duit”. Iată ce declară părintele Dumitru Matei cu privire la acest eveniment: „În timpul când prizonierii germani erau în spitalele din Iași, subsemnatul am avut misiunea de a mă ocupa de dânșii din punct de vedere pastoral și, întrucât era posibil, și din punct de vedere material, adică ajutorarea lor. Misiunea aceasta o aveam de la episcopul meu, Preasfințitul Marcu Glaser, întrucât subsemnatul aveam în general misiunea de a mă ocupa de bolnavii din spitalele din Iași. În primăvara anului 1947, portarul Spitalului «Izolarea» din Iași m a întrebat într o zi dacă ar fi posibil să ajutăm evadarea câtorva prizonieri germani din Iași. Subsemnatul i am spus că e posibil, punându i într un transport de repatriați…”.
Cercetătorul Dănuț Doboș, pe baza mărturiilor cuprinse în declarațiile părintelui Dumitru Matei, a refăcut traseul urmăritului de organele de Securitate. Astfel, în noiembrie 1948, acesta este obligat să fugă din Iași la Parohia Catolică Gherăești, de unde se refugiază la Craiova și din nou în Moldova, la Parohia Văleni Bacău. După 5 ianuarie 1949 se afla la Mănăstirea Neamț și la București, în Pitar Moș, de unde revine la Gherăești, Butea, Răchiteni, Pralea, Pustiana și din nou la București, în iulie 1949. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în Moldova, iar faptul cel mai trist pentru părintele Matei B așa cum de altfel o afirma el singur B a fost că nu avea să mai poată activa niciodată ca preot, aflându se ascuns majoritatea timpului la diferite adrese din București, ultima fiind în str. Toamnei, nr. 109. Înainte de fuga din Iași, preotul Dumitru Matei i a cerut episcopului martir Anton Durcovici permisiunea, onorată de altfel, de a se refugia într o parohie sigură din Moldova, pentru a nu fi arestat de Securitate. Cei doi aveau să se mai revadă o singură dată în București, în ianuarie 1949. La 26 iunie 1949, episcopul dr. Anton Durcovici avea să fie arestat el însuși la Popești Leordeni. Din perioada cât a stat ascuns la București (iulie 1949 B 17 mai 1950), cunoaștem doar patru momente din activitatea părintelui Matei: o presupusă întâlnire cu un „om de legătură”, Dumitru Tujan; o a doua întâlnire cu studentul Mihai Gheorghiu, aflat în serviciul militar la Popești Leordeni; momentul din 13 mai 1950, când părintele Matei a luat decizia de a părăsi clandestin țara, cu destinația Palestina, apelând în acest sens la sora Agnes (Etla Clinger) de la Spitalul Burghelea B Panduri; în fine, întâlnirea din ziua de 18 mai 1950 dintre părintele Dumitru Matei și doctorul Ioan Gheorghiu. Imediat după despărțirea de doctorul Gheorghiu, părintele Dumitru Matei a fost arestat de Securitate și acuzat de înaltă trădare! Singura mare „crimă” dovedită de Securitate și recunoscută, de altfel, de preotul Dumitru Matei a fost sprijinirea evadării în 1946 a doi prizonieri germani, cărora în primăvara anului 1947 li s au mai adăugat alți șase prizonieri germani, în colaborare cu studenții Liviu Mărgineanu, Mihai Gheorghiu, Silviu Cernea și dr. Ioan Gheorghiu. Mai oferise, este adevărat, protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmărită și ea de Securitate.
La 23 octombrie 1950 a fost judecat și condamnat la moarte. A fost acuzat de „spionaj și de înaltă trădare”. În dosarul 10715 există o notă a ofițerilor care au instrumentat cazul, unde se recunoaște că inculpatul Dumitru Sandu Matei a fost obligat de anchetatori să declare și să semneze, „prin intimidări si tortură, tot ceea ce îi ceruseră torționarii”. La 21 iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: „Toate acestea Dumitru Matei le-a făcut datorită faptului că dorea fierbinte înlă¬turarea actualului regim, sub care el nu mai putea să-și continue în voie activitatea sa de rătăcire a minților populației, prin răspândirea misticismului religios, a superstițiilor, precum și influenței vârfurilor catolice din țara noastră, duș¬mani de moarte ai regimului democrat”. Pe lângă preo¬tul Dumitru Sandu Matei au mai fot arestați câțiva înalți funcționari de la Legația Franței, cu care luase le¬gătura, în intenția de a procura două aparate de emisie – recepție, necesare grupurilor înarmate anticomuniste din Munții Bucovinei.
Prin sentința dată de Tribunalul Mi¬li¬tar București, la 23 octombrie 1950, s-au împărțit cu ușurintă pedepse deo¬sebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Du¬mi¬tru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ion Cudalbu; muncă silnica pe viață lui Gheor¬ghe Brașoveanu, Toma Nițulescu și Dumitru Lambru, 20 de ani muncă silnica pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy și Louis Fontaine, 15 ani de tem¬nita grea pentru Elisabeta Perraudin și 12 ani de temniță grea pentru Celestine Gau¬chet. Astfel „Legația Franței” a fost desființtată. Dintr-un studiu al profesorului Dănuț Doboș am cules câteva date despre procesul „Legației Franței”: „Între 18 mai B 13 iunie 1950, în condiții neclare astăzi, Securitatea din București a arestat primii 11 luptători anticomuniști: preot Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Gheorghe Brașoveanu, Celestine Pauline Gauchet, Louis Fontaine, Dumitru Lambru, Lucien Bassy, Elisabeta Perraudin, Toma Petre Nițulescu, Ion Cudalbu și Alexandru Olteanu. După șase luni de cercetări, desfășurate în condiții dramatice (bătăi, schingiuiri ș.a.), cei 11 au fost obligați să ofere ofițerilor anchetatori zeci de interogatorii și declarații false, pe baza cărora procuratura militară i a trimis, la 11 octombrie 1950, în judecata Tribunalului Militar București. Acuzațiile care le au fost aduse celor 11 arestați B majoritatea inventate de Securitate B se refereau la: punerea în slujba spionajului francez, recte în subordinea atașatului militar francez Serge Parisot, tentativa de a organiza la Iași un «serviciu de spionaj» condus de Victor Grapan, organizarea de rețele de informații la Pașcani și Ungheni, tentativa de a organiza în Munții Bucovinei puncte de sprijin pentru grupurile înarmate anticomuniste, primirea de la spionajul francez a două aparate de radioemisie, predarea de informații economice și militare către atașatul militar francez Serge Parisot ș.a.”.
La 14 noiembrie 1950, avocatul Mihail Mayo redacta în numele preotului Dumitru Sandu Matei recursul împotriva sentinței 989 din 23 octombrie 1950, recurs înaintat Curții Militare de Casare și Justiție. După 3 săptămâni, la 6 decembrie 1950, Curtea Militară de Casare și Justiție a respins ca neîntemeiate toate cele 11 recursuri, apreciind că pedepsele aplicate condamnaților erau `corecteA. Interesant este faptul că toți cei 22 de martori ai acuzării aveau să facă și ei, la rândul lor, obiectul unor noi anchete și procese (Ioan Gheorghiu, Mihai Gheorghiu, Arlette Coposu, Aurel urcanu ș.a.). Peste 200 de persoane au fost anchetate și arestate ulterior sub învinuirea de a fi întreținut „legături compromițătoare cu arestații” în procesul „Legației Franței”, inclusiv cele opt persoane care l au găzduit pe preotul Dumitru Sandu Matei. Pe măsura derulării anchetei în cazul grupului „Dumitru Matei”, ofițerii anchetatori au întocmit diferite note de control care rezumau principalele activități anticomuniste ale membrilor grupului. Pe baza acestor note și a referatelor ofițerilor anchetatori și au construit pledoariile lor procurorul și judecătorii militari. Exceptând surplusul de limbaj ideologic, ca și unele comentarii defavorabile din punct de vedere ideologic și politic la adresa acuzaților, aceste note și referate de control nu distorsionează declarațiile cuprinse în dosar. Totuși, în mod premeditat și tendențios, aceste note de control se transformă în adevărate scenarii ale unei acțiuni de spionaj a trioului Matei Druszcz Cudalbu. Chiar și reconstituirea efectuată la 29 august 1950 la București a fost centrată exclusiv pe prezumtivele întâlniri conspirative din casa Celestinei Pauline Vialard (Gauchet) ale principalilor protagoniști: Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Serge Parzsot și Grafeuille, ultimii doi fiind înlocuiți la reconstituire de Nicolae Smochină și Ion Enache. Astfel, volumul 3 din Dosarul 10715 este plin de fotografii efectuate cu prilejul reconstituirii din 29 august 1950.
Cei care au studiat îndeaproape vechea închisoare Jilava o prezintă ca fiind Fortul Nr. 13, construit în formă de potcoavă pe o pânză freatică aflată foarte aproape de suprafață. O poartă mică, străjuită de două contraforturi, deschide o lume care era asimilată iadului. La regimul aprig de detenție se adăuga apa, o apă limpede, dar foarte rece, care pătrunde prin betonul și cărămida construcției. Accesul spre celule se făcea peste mici podețe de lemn, cufundate aproape 10 cm în apă. Specificul acestui penitenciar, aflat la câțiva km de Bucuresti, l-au constituit execuțiile deținutilor politici sau de drept comun. Cele mai cunoscute sunt cele din noaptea de 26 noiembrie 1940, când garda legionară a penitenciarului a executat 64 de deținuți. Noaptea aceea a rămas cunoscută ca varianta legionară a „nopții cuțitelor lungi”. Tot aici, la 1 iunie 1946, mareșalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist. Jilava a reprezentat calvarul deținuților politici anticomuniști, în anii 1950-1960
La Jilava, execuțiile aveau loc în aer liber, pe latura din dreapta a închisorii, lângă locul în care era groapa de gunoi a penitenciarului. Pe toata durata așteptării execuției, condamnatul la moarte era legat la picioare cu cătușe nituite, iar la mâini cu cătușe normale. Celor mai periculoși li se punea faimoasa bilă, pe care atunci când mergeau o agățau de brâu. Numai lanțul cătușelor de la picioare cântarea aproape 10 kilograme și avea zalele mai groase decât degetul mare al mâinii. Odată sentința fiind dată, se putea face o cerere de grațiere și din momentul în care aceasta era respinsă nu treceau mai mult de câteva zile până la punerea ei în aplicare.
Locul de execuție de la Jilava era lângă groapa de gunoi a penitenciarului, la aproximativ 100 metri de închisoare, pe latura din dreapta. Mulți dintre cei care își așteptau sfârșitul în fața plutonului de execuție erau deja resemnați și se comportau firesc, dar au existat și unii care nu realizau cu adevărat că vor muri decât în drum spre execuție și atunci deveneau agitați: unii zbierau și plângeau, alții nu stăteau liniștiți la stâlpul execuției. Apoi cadavrele erau aruncate în gropi comune în cimitirul închisorii. Acesta se întindea la capătul comunei pe o pantă unde exista o parcelă anume pentru cei aduși de la Penitenciarul Jilava.
EXECUȚIA prin împușcare a condamnaților la moarte Dumitru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ioan Cudalbu a avut loc în ziua de 21 februarie 1951, ora 6.30 dimineața, la Penitenciarul Jilava. Procesul verbal al execuției acestor „condamnați la moarte” este elocvent și suficient pentru a surprinde modul în care au trăit ultimele clipe de viață: „Astăzi, 21 februarie 1951. Noi, căpitan din justiție Sorescu Iulian și Ceaco Eduard, procuror militar pe lângă Tribunalul Militar București, însoțit de grefierul șef Craioveanu tefan, de la Tribunalul Militar București, Secția I, în executarea Sentinței nr. 989/1950, a Secției a II a și nr. 1379/1950 a Secției I, rămase definitive și devenite executorii, ne am transportat la Penitenciarul Jilava în vederea executării pedepsei cu moartea a condamnaților. 1. Dumitru Matei (…) 2. Druszcz Romuald (…) Ne am transportat în comuna Jilava unde se află Penitenciarul Jilava și unde condamnații de mai sus sunt deținuți, unde a fost ales locul de execuție, dată prin Sentința nr. 989/1950 a Tribunalului Militar București, Secția a II a (…). Astăzi, 21 februarie 1951, ora 6, am sosit la Penitenciarul Jilava, unde am găsit prezent pe locotenentul major Vintilă Romeo, din partea Administrațiilor, precum și pe tov. director Borundel Cornel. La ora 6.30 fiind fixată execuția, însoțiți fiind de grefierul Tribunalului Militar București, Craioveanu tefan și din partea Penitenciarului Jilava, tov. căpitan Moromete Nicolae, am mers la celula unde se aflau condamnații Dumitru Matei, Druszcz Romuald (…) și i am încunoștiințat că a sosit timpul să și expieze faptele săvârșite și au fost întrebați fiecare condamnat, dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorință B și au declarat că nu mai au nimic de mărturisit, ultima dorință fiindu le aceea de a li se da câte o țigară B lucru ce s a petrecut. La ora 6.30, după ce s a primit raportul comandantului grupului de execuție, tov. căpitan de Miliție Ciacanica Dumitru, s a dispus să se citească oamenilor din grupa de execuție de către grefierul Instanței, dispozitivul sentinței de condamnare și expunerea faptelor săvârșite de condamnați. După aceasta s a ordonat aducerea condamnaților Dumitru Matei, Druszcz Romuald, Cudalbu Ion (…), care au fost aduși sub escortă, fiecare însoțit de 4 gardieni ai Penitenciarului Jilava, care au însoțit pe condamnați până la stâlpii de execuție, fiind însoțiți și de directorul Penitenciarului. Condamnații au fost legați la ochi și apoi la stâlpii de execuție, cu spatele spre grupa de execuție. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului executarea. Comandantul grupei, luând comanda, a pregătit armele, ochirea și focul. Condamnții fiind executați, medicul Penitenciarului Jilava a constatat moartea celor de mai sus. După constatarea morții de către medicul Penitenciarului Jilava, după o oră de la execuție, cadavrele s au dat în primirea directorului Penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, în 5 exemplare din care două se vor înainta Tribunalului Militar București, Secția I, Secția a II a, al treilea se va preda Direcției Penitenciarului Jilava pentru a l trimite ofițerului Stării Civile împreună cu datele necesare înscrierii morții în registrele de stare civilă, iar ultimele două exemplare se vor înainta Parchetului Tribunalului Militar (…)”.
Trupul sfârtecat de gloanțe al părintelui Matei, ca și al celorlalţi executaţi sau decedaţi în închisoarea de la Jilava, a fost aruncat într-o groapă comună, despre care am notat mai sus.
Acesta a fost modul barbar în care a fost martirizat preotul Dumitru Sandu Matei. Mulți ani nu s-a știut nimic despre moartea acestuia în închisorile comuniste. Abia după cinci ani, în anul 1956, familiarii săi din Sărata au aflat despre moartea lui și au pus o cruce în cimitirul satului, pe care au trecut acea cifră „1956”, care a rămas peste decenii o mărturiei că abia atunci au aflat despre decesul consăteanului lor.
Treptat, treptat…, mai ales din mărturiile acelora care au supraviețuit în urma procesului „Legația Franței”, preoți și laici din Dieceza de Iași au aflat câte ceva despre suferințele îndurate de părintele Dumitru Matei și despre executarea acestuia prin împușcare. Dar cine avea cunoștințe și putea scrie ceva până în anul 1990?!
Primul care a scris și publicat în revista „Lumina creștinului”, din februarie 1991 a fost părintele Anton Despinescu, în articolul „Părintele Matei”, din care prezint câteva citate: „Părintele Matei a avut parte de ele din plin, asemenea lui Cristos. Se știe prin ce prefaceri politico sociale a trecut și țara noastră după terminarea Războiului. Impunerea regimului comunist de către sovietici a fost însoțită de nenumărate nedreptăți și crime. Biserica a fost și ea o țintă în «program», cea ca¬tolică mai ales. În conferințe de partid, în ziare, la radio, năimiți gălăgioși, la comanda Moscovei, se luau la întrecere în a defăima Vaticanul cu invective abominabile. Nunțiul papal a fost silit să plece. Episcopii, nefiind de acord, așa cum li se cerea, de a forma o biserică națională ruptă de Roma au fost încarcerați. Totodată s a pornit o vânătoare a preoților. În fruntea listei figura, desigur, «popa Matei», «agent periculos al imperialismului ameri¬can», «dușman al poporului»! Câtă ignoranță, răutate și aberație! Părintele săracilor, al bolnavilor, răniților și prizonierilor e acuzat ca fiind dușman al poporului! S a organizat o rețea foarte amplă pentru a fi prins. Isteț cum era, le a dat destul de furcă urmăritorilor. L am văzut ultima dată, pe la începutul lunii august 1949 în Dărmănești B ¬Bacău. Era fugar. Cu umorul care îl caracteriza, mi a spus: «Nu vreau să cad ca musca n zăr»! În cele din urmă a fost prins, supus unei parade judiciare, încadrat la «înaltă trădare» și condamnat la pedeapsa capitală, comutată ulterior în temniță grea. În felul acesta, la Aiud, s a consumat victima carității față de semeni, părintele Matei! La avut parte de o viață și activitate relativ scurtă, de zece ani. În acești ani însă, a săvârșit fapte mari. Avea stofă de erou. În reflexiile și rugăciunile sale pline de credință și iubire a întrezărit vocația de martir. Mi am dat seama de aceasta citindu i articolul «Sfântul Ignațiu de Loyola» din Volumul festiv (pa¬ginile 90 91), alcătuit cu ocazia hirotonirii promoției sale din 1939. Aici elogiază personalitatea fondatorului Ordinului Iezuit de care e strâns legată înființarea Seminarului Diecezan din Iași, precum și formarea multor generații de preoți: «De patru secole ostașii tăi îți urmează comanda. Uragane uriași s au năpustit asupra lor. Au voit să i spulbere. dușmani puternici îi lovesc din toate părțile cu înverșunare. i într un timp se păru că au învins. Dar ei nu se tem. Mor muncind. Mor luptând. Mor martiri! Îți urmează comanda. fii mândru, Căpitane!» Așa îți spun și eu: Cinste ție, părinte Matei! Ferice de tine, preot exemplar, preot militar cu gradul de căpitan! Ferice de tine, preot martir! Bucură te, în ceata strălucită a apostolilor și mar¬tirilor!”
Deși cunoștea foarte multe din povestirile celor care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Matei, autorul articolului nu a beneficiat nici măcar de informația locului și anului în care a murit preotul martir.
În septembrie același an, Preasfințitul Petru Gherghel scria: „Astăzi, toți cei care au suferit și care iubesc adevărul, strigă: «Niciodată nu mai trebuie să existe pe pământ vreun sistem, sau un partid, care l neagă vehement pe Creator, și care i ia omului demnitatea de adevărat fiu al lui Dumnezeu. (…) Pentru Adevăr și pentru om, Isus s a dăruit pe sine însuși la moarte, și prin propriul sânge a putut aduce oamenilor mântuirea și iubirea. Pentru Adevăr au mers la moarte toți episcopii Bisericii Catolice, din toată Europa Răsăriteană și din Rusia. Pentru drepturile legitime ale omului s au jertfit vrednicii păstori ai Bisericii Greco Catolice din România. Pentru acest adevăr și pentru marea dragoste de oameni, s a jertfit marele nostru episcop Anton Durcovici, vrednicul nostru preot, Matei, toți păstorii noștri sufletești, care au opus rezistență cu propria lor viață, răspândirii tot mai acerbe a comunismului, B comunism ateu, peste sufletul atât de blajin și de bun al poporul român. (…) Este ora Adevărului și a Dreptății, iar victoria finală va depinde de iubirea și de credința noastră”.
Poate nu este întâmplătoare ziua de 21 februarie, când a murit părintele Matei, dar a fost numit administrator al Diecezei de Iași Mons. Petru Gherghel! Preocupat de a face cât mai multă lumină în cazul „Matei”, ca dealtfel în toate acțiunile în care au fost implicați preoții catolici care au activat pe teritoriul Diecezei de Iași, Preasfințitul Petru Gherghel a căutat diferite persoane care puteau avea accces în Arhivele Securității și reușeau să aflte informații despre urmărirea, persecuția, procesele și condamnarea acestora.
Cel care a fost ales să fie pioner în această muncă titanică a fost domnul Dănuț Doboș, care activa la Arhivele Statului din Iași. Cum a mărturisit de mai multe ori, „în octombrie 1996, cu binecuvântarea episcopului de Iași, Petru Gherghel, am inițiat o amplă cercetare arhivistică și documentară cu privire la episcopul Anton Durcovici și preotul Dumitru Sandu Matei”. În demersurile sale a fost susținut de domnul senator Petru P. Caraman, care a trecut la cele veșnice în urmă cu câteva zile, la 8 februarie, în vârstă de 91 de ani. După numeroase intervenții și insistențe, multe din dosarele „martirilor” Bisericii noastre au fost copiate și studiate, iar roadele cercetării istoricilor au fost publicate în numeroase cărți, studii și articole.
Fiind deja aprinsă candela eroismului și jertfei „preotului martir Matei”, în ziua de 8 septembrie 2000, cu ocazia administrării Sfântului Mir în Parohia Sărata, Preasfințitul Petru Gherghel a amintit de moartea părintelui Dumitru Sandu Matei: „Să urmaţi exemplul bunicilor dumneavoastră, căci avem aici în comunitatea dumneavoastră eroi ai credinţei catolice, aşa cum a fost părintele Sandu Matei, care pentru Biserică a fost un erou al credinţei, căci nu a voit să se supună tiraniei comuniste; mai bine a voit să moară chinuit de comunişti şi nu a fost de acord cu ei, ci şi-a dat viaţa pentru Cristos”.
În anul 2001, la împlinirea unei jumătăţi de secol de la moartea sa eroică s au celebrat Liturghii de pomenire, la 18 februarie în catedrala catolică din Iași, iar la 21 februarie în biserica din Sărata, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioși. Cu acea ocazie am realizat înregistrările consemnate în prima parte a studiului și am dedicat mai multe studii în numărul 2 al publicației Departamentului de Cercetare Științifică de pe lângă Episcopia Romano-Catolică de Iași „Buletin istoric”, în care am scris:
„Suntem încredinţaţi că aniversarul a 50 de ani de la moartea eroică a preotului Dumitru Sandu Matei va fi reţinut cu aprecierea cuvenită de cititorii acestui număr, mândri de faptul că dintr o comunitate catolică din Moldova s a ridicat un astfel de fiu, care a înfruntat cu tot curajul vitregiile abătute asupra noastră în anii de grea cumpănă”.
„Suntem convinși că atotputernicia dumnezeiască îl va ridica de oriunde s ar afla în ţărâna pământească, la gloria cerească, în văzul tuturor, chiar și al acelora care mânaţi de prejudecăţi sau pur și simplu la comanda cotropitorilor, l au răpus mișelește. Rămânem ferm convinși că preotul Dumitru Sandu Matei, asemenea multora din acei ani eroici ai neamului românesc, s a jertfit pentru o cauză dreaptă, aceea a neacceptării unui regim nedrept, ateu, nefiresc adevăraţilor și bunilor români. În veci pomenirea lui!”
Concluziile părintelui Anton Despinescu din articolul publicat în anul 1991, constatările mele și ale domnului Dănuț Doboș după ce am parcurs mii de file din dosarele „Matei”, mărturiile celor care l-au cunoscut și au vorbit despre dânsul în anul 2001, ne-au determinat să credem și să scriem că PĂRINTELE DUMITRU MATEI ESTE UN EROU AL CREDINȚEI MANIFESTATĂ PRIN FAPTE DE IUBIRE, ESTE UN MARTIR AL DIECEZEI DE IAȘI…, ESTE UN SFÂNT AL BISERICII CATOLICE.
În ziua de 12 martie 2021, răspunzând solicitărilor multiple primite din partea membrilor Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” din cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, care au realizat deja mai multe investigații în Arhivele Securității Române, au adunat câteva mărturii verbale și au redactat mai multe studii, publicate în revista diecezană de istorie „Buletin istoric”…, Preasfințitul Iosif Păuleț m-a ales și m-a numit în misiunea de „responsabil diecezan pentru adunarea mărturiilor cu privire la viața de credință a părintelui DUMITRU MATEI, în vederea pregătirii documentației necesare pentru recunoașterea și declararea lui ca fericit și sfânt”.
După ce s-a întocmit un dosar către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor și a fost analizată cererea Episcopiei de Iași, joi, 16 decembrie 2021, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al aceste Congregații romane a autorizat iniţierea unei cercetări minuţioase cu privire la „viaţa, martiriul, faima martiriului şi a puterii de mijlocire ale Slujitorului lui Dumnezeu Dumitru Matei, preot diecezan despre care se afirmă că a fost ucis in odium fidei”.
Încurajați fiind pentru parcurgerea acestui demers, la nivelul Episcopiei Romano-Catolice de Iași s-a constituit Comisia diecezană pentru cercetarea vieții și a martiriului preotului Dumitru Matei, care a avut o primă întâlnire organizatorică în ziua de vineri, 21 ianuarie 2022, iar după câteva zile – duminică, 30 gerar – a avut loc loc investirea oficială, înmânarea numirilor din partea Preasfințitului Iosif Păuleț și depunerea jurămintelor pentru respectarea adevărului istoric.
La finalul acestor rânduri, solicităm ca, dacă implorați mijlocirea acestui erou al carității creștine și primiți din partea lui Dumnezeu haruri trupești sau sufletești, să ne comunicați la telefon 0721.566577 sau să ne scrieți la adresa istorie@ercis.ro.
Pr. Alois Moraru – vice-postulator al Cauzei „Dumitru Matei”
Futuro Insieme 