7 martie 1274, trece în veșnicie Sfântul Toma d’Aquino


745 de ani de la nașterea la Cer a Doctorului Angelic.

SFÂNTUL TOMA D’AQUINO
(1226-1274)

“Atotputernice, veşnice Dumnezeule, iată, mă apropii de sacramentul Fiului tău unul-născut, Domnul nostru Isus Cristos: mă apropii ca un bolnav de medicul său, care îi redă viaţa, ca un păcătos de izvorul milostivirii, ca un orb de lumina splendorii veşnice, ca un sărac şi un nevoiaş de Domnul cerului şi al pământului”[1].

Cu această rugăciune, Toma de Aquino îşi începea pregătirea pentru celebrarea euharistică, profund conştient de propria-i nimicnicie şi pe deplin abandonat iubirii Tatălui. Probabil că măreţia sa este proporţională cu umilinţa sa.

S-a născut în castelul din Roccasecca, aproape de Caserta, în sudul Italiei, în 1225 sau 1226, din familia nobilă Aquino. Tatăl, Landolfo, era de origine longobardă şi mama, Teodora, era o napolitană de origine normandă. În casa sa văzuseră lumina alţi trei fraţi şi cinci surori, fără să fie număraţi şi cei trei fraţi născuţi dintr-o căsătorie precedentă din partea tatălui.

Destinat carierei bisericeşti

Toma, fiind cel mai tânăr dintre băieţi, părinţii se gândeau la viitorul său oferindu-l ca oblat, la vârsta de 5 ani, la abaţia din Montecassino. Oblatura – aşa cum se obişnuia a se spune – nu comporta faptul că copilul, ajuns la maturitate, ar fi trebuit în mod necesar să depună voturile monahale; era doar o pregătire ce făcea candidaţii potriviţi pentru o asemenea alegere.

Toma s-a simţit foarte bine în mănăstire şi a întreţinut mereu raporturi bune cu maeştrii săi. Abatele îl preţuia foarte mult, fie pentru darurile sale intelectuale, fie pentru dragostea pe care o arăta pentru disciplina monastică, chiar dacă Toma, înaintând în vârstă, nu se gândea să devină călugăr.

Bogata abaţie din Montecassino, în acea perioadă, era motiv de dispută între papa şi împăratul Frederic al II-lea. Acesta, în 1239, a ocupat-o prin intervenţie armată şi a trimis acasă toţi călugării care nu se născuseră în teritoriul ce era sub jurisdicţia sa. Rămăseseră numai opt. Era imposibil, în aceste condiţii, să menţii o şcoală pentru oblaţi. Abatele l-a însoţit personal pe Toma la părinţii săi şi le-a recomandat să-l ducă, pentru continuarea studiilor, la Napoli, chiar dacă acea universitate nu era a papei, ci a împăratului.

La Napoli, Toma a făcut cursul de arte liberale şi a avut norocul să cunoască traducerea unor scrieri ale lui Aristotel. Operele filozofului grec, aşa de utilizate atunci de maeştrii musulmani pentru a combate credinţa creştină, erau interzise în facultăţile ecleziastice. Toma, însă, a intuit încă de pe atunci marea lor valoare.

A preferat carisma lui Dominic

La Napoli, însă, s-a petrecut un lucru foarte important. Toma i-a cunoscut pe fraţii predicatori din conventul sfântului Dominic, ori ascultându-le predicile, ori pentru faptul că erau tovarăşi de studii, şi a rămas fascinat de stilul lor de viaţă.

El cunoştea viaţa lumii şi a Bisericii. În anii pe care i-a petrecut la Montecassino, descoperise frumuseţea creştinismului, dar văzuse, de asemenea, cum călugării erau implicaţi în interese lumeşti din cauza bogăţiei lor. În familia sa experimentase iubirea adevărată a părinţilor şi a fraţilor, dar a văzut, de asemenea, atâtea uneltiri politice, pentru el de neînţeles. Înainte de toate, nu accepta ca oamenii Bisericii să se amestece în afacerile temporale şi să concureze pentru a obţine cu orice mijloc avantaje economice.

În această situaţie, atât de puţin evanghelică, Toma vrea să dea un răspuns foarte concret prin viaţa sa şi a ales să se facă mendicant dominican. Avea circa 20 de ani şi decizia sa i-a lăsat cu gura căscată pe părinţi, în special pe mama, rămasă văduvă, care conta pe el pentru a putea duce înainte gestionarea tuturor afacerilor casei. Bucurându-se, de fapt, de favoarea împăratului, pentru urmarea căruia militau fiii săi, ar fi avut posibilitatea să-l facă să devină foarte curând abate la Montecassino, conform unei dorinţe mai vechi a tatălui.

Când castelana din Roccasecca a aflat că Toma se afla deja în călătorie spre Paris, a cerut fiilor săi să-l aducă înapoi acasă, folosind, dacă era necesar, chiar şi forţa. Aceştia au obţinut un corp de armată din partea împăratului, care se afla în Toscana pentru a lupta împotriva cetăţilor fidele papei, l-au arestat pe Toma şi s-au îndreptat spre casă, oprindu-se la castelul din San Giovanni, proprietatea lor.

Răbdarea îşi are limitele sale…

În celula în care Toma era ţinut prizonier, a fost introdusă o foarte frumoasă tânără, cu motivul de a-i servi, dar, în realitate, pentru a-l ispiti în ceea ce priveşte castitatea. Toma, care în mod normal era foarte paşnic, după o zi plină de evenimente şi zbuciumată, şi-a pierdut răbdarea şi, cu un cărbune aprins, a ameninţat-o pe tânără, constrângând-o să fugă. Episodul poate să pară legendar, dar în afara biografilor timpului, chiar şi istoricii moderni îl consideră autentic.

Iubirea lui Toma pentru castitate era, într-adevăr, proverbială; nu în van era numit doctor angelic. Nu este vorba despre o castitate miraculoasă, ci despre un dar cucerit printr-o luptă zilnică, cum dă mărturie această rugăciune a sa:

“O, bunul meu Isus, ştiu bine că orice dar perfect, şi mai mult decât oricare altul cel al castităţii, depinde de puternica lucrare a providenţei tale, şi că, fără tine, omul nu poate face nimic. Pentru aceasta, te rog să-mi aperi prin harul tău castitatea şi curăţia inimii mele şi a trupului meu. Şi dacă a trebuit să primesc o impresie oarecare a simţului, care ar fi putut să-mi păteze castitatea şi curăţia, tu, care eşti Domn peste toate puterile, şterge-o, ca să pot, cu inima imaculată, să înaintez în iubirea şi în slujirea ta, oferindu-mă cast, în toate zilele vieţii mele, pe altarul divinităţii tale”[2].

În ziua următoare, a fost condus la Roccasecca şi încredinţat mamei sale, care îl iubea foarte mult, deşi nu reuşea să accepte ca unul dintre fiii săi să devină mendicant. A încercat să-l convingă folosind toate argumentele, dar inutil. A încercat acest lucru chiar şi sora sa, Marotta, dar a sfârşit prin a trece de partea lui, alegând chiar şi ea să renunţe la lume. A devenit, deci, călugăriţă şi apoi stareţă la “Santa Maria di Capua”.

Mamei nu-i rămânea decât să se predea. A început prin a le permite dominicanilor din Napoli să-l viziteze pe fiul ei şi, după un an, l-a lăsat să plece cu binecuvântarea ei. Între timp, nobila castelană normandă vedea surpându-se toate planurile sale umane, deoarece împăratul, după mai multe acţiuni nefericite, se îndrepta spre sfârşit.

În această confuzie a luptelor dintre papă şi împărat, între puterea temporală şi cea spirituală, Toma îşi exprimă cu claritate propriul gând într-una dintre scrierile sale[3]. Aşa îl rezumă J.A. Weisheipl, biograful său actual cel mai autorizat: “Toma afirmă că papa, în puterea oficiului său canonic, este capul spiritual al Bisericii şi nimic altceva; orice atribut politic sau mundan care se suprapune acestei autorităţi, esenţial spirituale, este un element accidental, a cărui prezenţă sau absenţă nu modifică în nici un fel natura spirituală intrinsecă în Biserică”[4].

Impresionează luciditatea acestei viziuni, dacă ne gândim că, în acel timp, cea mai mare parte a clericilor gândeau în mod diferit. Dar Toma, înaintea unei luări de poziţie teoretică, a refuzat, cum spune Weisheipl, “orice poziţie în Biserică, ce ar fi putut să-l implice în afacerile temporale”.

Întors în convent, putea, în sfârşit, să se pregătească pentru a face profesiunea în Ordinul Predicatorilor. Superiorul general, Giovanni Teutonicul, şi de această dată a crezut oportun să-l oprească în străinătate pentru a evita ulterioare răzgândiri şi complicaţiile care ar putea proveni din partea familiei.

Între Köln şi Paris

Nu se ştie cu siguranţă dacă Toma a fost trei ani la Paris, mai înainte de a merge la Köln, dar cu siguranţă că a trecut toţi aceşti trei ani sub conducerea marelui Albert, om de cultură enciclopedică şi cunoscător al gândirii lui Aristotel. Împreună cu el, Toma se afla în largul său, şi viceversa. Această convieţuire rodnică între două genii ale culturii a durat din 1248 până în 1252.

Era la începutul acestei perioade, după moartea abatelui Ştefan al II-lea, când papa Inocenţiu al IV-lea i-a oferit lui Toma misiunea de abate la Montecassino şi, aflând despre refuzul său de a lăsa Ordinul Dominican, îi dădea privilegiu de a păstra haina şi apartenenţa. Dar tânărul dominican a refuzat într-o manieră foarte hotărâtă.

La Köln se spune că s-a petrecut această celebră întâmplare. Tovarăşii glumeau despre atitudinea foarte tăcută a lui Toma şi despre moliciunea sa fizică, şi atunci l-au numit boul mut al Siciliei. Şi se spune că Albert ar fi făcut acest scurt comentariu: “Noi îl numim bou mut, dar el, prin doctrina sa, va scoate un muget care va răsuna în toată lumea”.

Nu ştim dacă lucrurile s-au petrecut tocmai aşa, dar sigur preţuirea lui Albert pentru elevul său era atât de mare, încât, atunci când superiorul general i-a cerut să-i indice pe cineva ca să-l trimită la Paris pentru a se pregăti în vederea acoperirii catedrei de doctorat al ordinului, Albert l-a indicat imediat pe Toma. Superiorul a rămas puţin surprins, probabil pentru faptul că Toma era încă prea tânăr, dar în favoarea sa intervine cardinalul şi legatul pontifical Ugo di San Caro, din acelaşi ordin, şi propunerea lui Albert a fost acceptată.

Toma, de puţin timp hirotonit, având abia vârsta de 26 de ani, se afla din nou la Paris, pentru a învăţa, în vederea bacalaureatului, în Sfânta Scriptură, cu maestrul Elia Brunet, şi să se pregătească pentru doctorat. Fiecare ordin călugăresc avea dreptul la două catedre, una pentru elevii din provincia franceză, şi alta pentru cei din alte provincii. Toma era destinat să fie maestru pentru străini.

Dar climatul academic nu era uşor, deoarece exista un braţ de fier între maeştrii clerului secular şi cei din clerul regular, mai ales al mendicanţilor. Maeştrii seculari au avut până în acel moment totul în mâinile lor şi-i vedeau pe mendicanţi ca intruşi nu numai din cauza împărţirii puterii universitare, dar şi pentru că aceştia erau purtătorii unui stil de viaţă contrar tradiţiei din lumea studenţească pariziană. Nu trebuie să uităm că maeştri eminenţi trecuseră în acea perioadă de la clerul secular la cel călugăresc, atraşi de viaţa evanghelică a mendicanţilor franciscani şi dominicani. Au fost necesare repetate intervenţii papale, pentru a face acceptată ca normală prezenţa călugărilor în corpul docenţilor facultăţilor pariziene.

În aprilie 1256, Toma devine doctor în teologie. Avea 31 de ani, pe când vârsta minimă cerută era de 35 de ani, dar pentru el papa a voit să facă o excepţie. În octombrie, aceluiaşi an, Toma, scriind în apărarea călugărilor atacaţi de maestrul Guglielmo di Saint-Amour, a căutat să prezinte, pe înţelesul tuturor, noutatea carismei mendicanţilor, noutate ce nu putea fi cuprinsă în categoriile monastice, împiedicându-i pe fraţi să studieze, să predice şi să spovedească.

Deja mai înainte, în comentariul asupra Sentinţelor lui Petru Lombardul, îşi câştigase favoarea elevilor săi. Biograful său, Bernardo Gui, afirma că “studenţii au început să sufere influenţa sa într-un mod extraordinar. Deoarece totul părea aşa de nou: nou modul de organizare al argumentului, noi metodele de examinare, noi argumentele potrivite pentru atingerea concluziilor”. Toma era un spirit deschis şi liber, fidel faţă de doctrina Bisericii şi inovator în acelaşi timp. Deja de pe atunci, el împărţea învăţătura sa după o schemă fundamentală ce contempla întreaga creaţie care, ieşită din mâinile lui Dumnezeu, se întorcea acum pentru a se cufunda din nou în iubirea sa.

Noul rol al lui Toma, ca doctor, era acela de a preda teologia şi consta în esenţă în a transmite elevilor înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, titlul care era dat profesorului nu era acela de “doctor în Teologia Sacră”, care este mult mai târziu, ci acela de “Maestru în Pagina Sfântă”, adică profesor în Sfânta Scriptură.

Toma a rămas la această catedră timp de trei ani şi a comentat Cartea lui Isaia şi Evanghelia după Matei. Se povesteşte că, într-o zi, pe când contempla, plin de admiraţie, oraşul Paris, unul dintre studenţii săi l-a întrebat dacă n-ar vrea să fie proprietatea sa. Şi atunci, Toma a spus că ar fi preferat să “posede Omiliile asupra Evangheliei după Matei ale sfântului Ioan Gură de Aur”. Toma nu cunoştea bine greaca şi a căutat să-şi procure cele mai bune traduceri ale sfinţilor părinţi greci, ale lui Aristotel şi ale altor filozofi.

La Paris, la îndemnul sfântului Raymund de Penyafort, deja general al Ordinului Predicatorilor, Toma a început să scrie un tratat teologic, intitulat Summa contra Gentiles, pentru a veni în ajutorul misionarilor ce se pregăteau să predice în ambiente în care era foarte puternică prezenţa şi influenţa culturală a evreilor şi musulmanilor[5].

În serviciul Bisericii Universale

După trei ani de predare la Paris, Toma a fost chemat din nou în provincia romană, unde a dus la bun sfârşit această operă. În Italia, a rămas timp de zece ani, mai înainte de a merge la Napoli, în conventul unde îşi descoperise vocaţia, apoi la Orvieto, unde papa îşi stabilise propria rezidenţă.

Permanentele mutări la care Toma era supus şi implicările sale în studiu puteau să-i aducă o serie de dificultăţi în a trăi carisma sfântului Dominic, deoarece îl împiedicau în trăirea vieţii comunitare. De aceea, superiorii i-au încredinţat ca însoţitor un frate de mare valoare, fratele Reginaldo da Piperno, lector în teologie şi preot. Acesta “trebuia să-şi petreacă o bună parte din viaţă în serviciul lui Toma, urmându-l pretutindeni, servindu-i la Liturghie, spovedindu-l şi asistându-l în toate modurile”[6]. În felul acesta, i-a fost asigurată viaţa de comuniune alături de un frate cu care se putea confrunta zi de zi.

În timp ce se afla la Orvieto, la chemarea papei Urban al IV-lea, Toma a scris două tratate: unul despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, şi un comentariu continuu al celor patru Evanghelii. Această ultimă operă a fost foarte apreciată şi a fost numită Catena aurea. În secolul al XIX-lea, un grup de profesori de la Oxford au făcut o traducere foarte îngrijită în limba engleză şi în prefaţă au scris: “Este imposibil să citeşti Catena sfântului Toma, fără să fii impresionat de magistrala capacitate arhitectonică cu care a fost construită. O cultură de o foarte înaltă calitate, nu numai o simplă cunoaştere din cărţi”. În prezentarea cărţii, însuşi Toma scrisese: “Intenţia mea în această operă este de a expune sensul literal al textului, dar şi cel mistic; şi uneori, chiar şi acela de a corecta erorile şi a confirma adevărata doctrină catolică. Aceasta pare în mod special necesar, deoarece, dincolo de evanghelie, noi trasăm normele credinţei catolice şi regulile întregii vieţi creştine”.

Se pare că în această perioadă Toma a descoperit şi aprofundat cunoaşterea teologiei greceşti şi a făcut totul pentru a continua şi a-şi procura traducerile părinţilor greci.

Tot în această perioadă orvietană, Toma a scris, din ordinul papei, liturgia sărbătorii Corpus Domini, care este pătrunsă de suflul său poetic şi mistic de autentic cântăreţ al Euharistiei.

În 1265, este trimis la Roma pentru a inaugura un studiu teologic pentru provincia romană. În timpul acestei şederi, ţinând cont că nu toţi elevii erau pregătiţi pentru un curs teologic prea solicitant, a început să scrie pentru ei o Summa teologica pentru “a prezenta lucrurile ce priveau religia creştină într-un mod care să fie mai adaptat instrucţiei începătorilor”.

Reluând o schemă de acum foarte dragă lui, a împărţit lucrarea în trei părţi. Prima tratează despre Dumnezeu unul şi întreit şi despre “purcederea tuturor lucrurilor din el”; a doua vorbeşte despre “mişcarea tuturor creaturilor raţionale spre Dumnezeu”; a treia îl prezintă pe Isus “ca om şi cale prin care cu toţii ne întoarcem la Dumnezeu”. Opera a fost începută la Roma şi continuată timp de mai bine de şapte ani: a fost întreruptă pe neaşteptate, pe data de 6 decembrie 1273, la Napoli.

Între papa Clement al IV-lea şi Toma era o sinceră prietenie şi, pontiful, în semn de gratitudine pentru serviciile inestimabile aduse Bisericii, i-a trimis numirea de arhiepiscop de Napoli. Toma a refuzat, rugându-l pe prietenul său “să nu-l mai promoveze la asemenea lucruri”.

Între timp, la Universitatea din Paris s-a reaprins disputa contra mendicanţilor. Superiorii au decis să-l trimită din nou pe Toma care, strângându-şi lucrurile, şi-a început pe jos lunga călătorie, însoţit de nedespărţitul Reginaldo da Piperno şi de unul sau doi alţi fraţi. Au ajuns la destinaţie la începutul anului 1269.

În scrierile din această a treia şi ultima perioadă pariziană, Toma şi-a îmblânzit foarte mult intelectualismul, după unii, datorită unei experienţe mistice pe care ar fi avut-o, după alţii, pentru a putea veni în ajutorul studenţilor, dar este foarte posibil că din amândouă motivele. Dintre scrierile din această perioadă, amintim lectura asupra Evangheliei după Ioan, mai presus de toate, comentariul asupra testamentului lui Isus, adevărată capodoperă care, în mare parte, rezistă încă uzurii timpului.

După ce lupta împotriva mendicanţilor a cunoscut o nouă întrerupere, Toma a fost chemat din nou în patrie, pentru a întemeia un nou studiu la Napoli. Călătorind spre cetatea napolitană împreună cu Reginaldo, a voit să se oprească la castelul din Molara, aproape de Rocca di Papa, pentru a-l vizita pe bunul său prieten, cardinalul Annibaldo Annibaldi, fost elev şi succesor la Paris. Aici, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi Reginaldo a fost pe punctul de a muri. O dată depăşit pericolul, au continuat călătoria, cu scurte opriri la castelul din Ceccano, aproape de Frosinone, pentru a-şi vizita o nepoată, Francesca, şi apoi, e posibil, la Roccasecca şi la Montecassino.

Şcoala teologică

La Napoli a început imediat munca, organizând şcoala teologică şi dedicându-se, de asemenea, predicării în mijlocul poporului care îl asculta cu multă veneraţie, deoarece cuvântul său era simplu şi profund, îi satisfăcea pe doctori şi, în acelaşi timp, era înţeles de analfabeţi.

Toma întotdeauna s-a bucurat de o sănătate bună şi de o capacitate de muncă excepţională. Se trezea dimineaţa foarte devreme şi îşi mărturisea lipsurile lui Reginaldo, înainte de a celebra sfânta Liturghie, apoi îi slujea lui Reginaldo la Liturghie. Pe la şase, ţinea lecţia, apoi se retrăgea pentru a studia sau pentru a dicta mai multor secretari simultan, până la ora prânzului.

După masa de prânz, se reculegea în rugăciune, pentru ca apoi să-şi reia studiul sau dictarea până la cină. În cursul nopţii, continua să studieze, şi apoi, înainte de ivirea zorilor, se ducea în biserică pentru a se ruga, având grijă să se întoarcă în pat, puţin înainte de ora de deşteptare, pentru a nu fi sesizat de confraţi.

Marea încercare

Pe data de 6 decembrie 1273, s-a întâmplat însă un fapt ciudat. În timp ce celebra Euharistia, ceva l-a atins în mod profund, deoarece, din acel moment, Toma şi-a schimbat ritmul de viaţă şi nu a mai scris şi nu a mai dictat nimic. Reginaldo l-a întrebat: “Părinte, de ce ai lăsat la o parte o muncă aşa de măreaţă pe care ai început-o pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pentru a instrui lumea?” Şi Toma i-a răspuns: “Reginaldo, nu pot”. Ceva mai târziu, i-a propus să-şi reia munca într-un ritm ceva mai lent, dar răspunsul negativ a fost însoţit de o motivaţie: “Reginaldo, nu pot, pentru că tot ceea ce au am scris sunt pentru mine ca nişte paie”.

Ceva timp după aceea, Toma, pentru a ieşi din ambientul său, care îi amintea continuu de studii şi cărţi – o viaţă întreagă pentru a produce paie – şi-a exprimat dorinţa de a o vizita pe una dintre surorile sale, pe contesa Teodora di San Severino. Reginaldo l-a însoţit cu bucurie. Întâlnirea cu sora sa a fost tulburătoare, deoarece el “aproape că nu a reuşit să-i spună un cuvânt”, aşa încât contesa s-a gândit că fratele ei şi-a pierdut capul. Trei zile a rămas alături de ea, înconjurat de o grijă plină de afecţiune.

Reginaldo s-a întors din nou la muncă. Poate că datorită ambientului mai destins sau chiar nevoii de a-şi deschide inima aceluia care, printre altele, îi era şi confesor, Toma a cedat: “Promite-mi – i-a spus lui Reginaldo – în numele lui Dumnezeu cel viu şi atotputernic şi a fidelităţii impuse de ordinul nostru, şi a iubirii pe care o ai pentru mine, că nu vei descoperi niciodată, cât voi fi viu, ceea ce îţi voi spune. Tot ceea ce eu am scris este pentru mine ca şi paiele în comparaţie cu ceea ce mi-a fost revelat acum”. Şi a adăugat: “Singurul lucru pe care îl doresc acum este ca Dumnezeu, după ce a pus capăt lucrării mele de scriitor, să pună capăt şi vieţii mele”[7].

Ceea ce se întâmplase în timpul acelei celebrări euharistice din 6 decembrie, rănise atât de profund chiar fizicul lui Toma, dacă, din acel moment, nu numai că a încetat să scrie, dar nu mai reuşea decât să se roage şi să împlinească activităţile fizice cele mai elementare. Dar nu putea fi vorba doar de un simplu fenomen fizic: ceva mai profund se petrecuse în inima sa.

Primii săi biografi[8] povestesc că, cu puţin timp mai înainte, într-unul dintre colocviile nocturne în faţa Celui Răstignit, acesta i-a spus: “Toma, tu ai scris bine despre mine. Ce recompensă doreşti?” Toma a răspuns atunci: “Nimic altceva, Doamne, decât pe tine”. În acea dimineaţă de 6 decembrie, Domnul răstignit i-a luat cuvântul, asimilându-l sieşi. Aşa cum Isus, Înţelepciunea divină, pe cruce, se simţise redus la ignoranţă, şi boul mut din Sicilia, care până în acea zi a uluit lumea cu mugetul inteligenţei sale, acum se regăsea ca ultimul dintre oameni, un slujitor inutil ce şi-a petrecut viaţa punând laolaltă firele de paie. Toma, devenit tabula rasa înaintea lui Dumnezeu, s-a simţit ca ultimul dintre fraţi, capabil totuşi, tot datorită harului, să implore gemând milostivirea divină.

Dar papa Grigore al X-lea nu era la curent cu toate acestea când din Franţa a primit invitaţia de a participa la Conciliul din Lyon. Toma, deşi conştient de incapacitatea sa, dar întotdeauna sensibil faţă de ascultare, s-a pus imediat la drum. Reginaldo îl însoţea cu un grup de fraţi, cu încrederea ascunsă că maestrul va reveni la ceea ce a fost odinioară.

Toma, însă, trăia deja într-o altă dimensiune, şi Reginaldo, în tentativa de a-i trezi din nou interesul pentru această lume, i-a spus că papa avea să-l facă, la Lyon, cardinal. Toma a răspuns simplu: “Pot să slujesc ordinul mai bine aşa cum sunt” şi, ca şi cum Reginaldo dădea acest lucru ca sigur, el a replicat: “Reginaldo, poţi să fii sigur că voi merge înainte exact aşa cum sunt acum”.

Ca să complice şi mai mult starea sănătăţii sale în timpul călătoriei, a apărut şi un incident. Probabil din neatenţie, Toma s-a lovit la cap de creanga unui copac aflat de-a lungul drumului. Sosiţi aproape de castelul din Maenza, unde se afla nepoata sa, Francesca, Toma a cerut să se oprească pentru a-şi reface forţele. Toate îngrijirile au fost inutile. El, văzând apropiindu-se moartea, a voit să fie dus în apropiata abaţie din Fossanova, unde a fost primit cu delicată ospitalitate.

 Cu trei zile înainte de a muri, Toma a primit ultimele sacramente: şi-a făcut spovada generală în faţa lui Reginaldo şi, când a sosit abatele Teobald pentru a-i aduce sfânta Împărtăşanie, văzându-se înconjurat de toţi călugării şi de numeroşi prieteni veniţi de prin împrejurimi, părea că prinde puteri când le-a spus “lucruri frumoase” despre credinţa în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, încheind cu aceste cuvinte: “Am scris şi am învăţat mult despre acest trup preasfânt şi despre alte sacramente, după credinţa mea în Cristos şi în sfânta Biserică Romană, întru a cărei judecată supun toată doctrina mea”[9].

În ziua următoare a primit, în deplină luciditate mintală, Ungerea Bolnavilor, răspunzând cu devoţiune la toate rugăciunile. În dimineaţa următoare, 7 martie, el părăsea această lume. Avea 49 de ani şi scrisese mai mult de patruzeci de volume. Ultima parte din Summa teologica, rămasă incompletă, a fost terminată sub îndrumarea lui Reginaldo, prin sistemul taie şi lipeşte, luând adică argumente din alte scrieri ale lui Toma şi însemnări luate din timpul lecţiilor sale.

În 1323, este canonizat cu mare solemnitate, la Avignon, de papa Ioan al XXII-lea, şi în secolul al XV-lea a primit titlul de învăţător al Bisericii, prin care se pune în evidenţă strălucirea doctrinei sale.

Cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi

Toma nu a fost numai un mare gânditor, dar şi un om al rugăciunii. De aceea, se spune despre el că este “cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi” şi că influenţa gândirii sale asupra Bisericii din Occident a fost determinantă şi, de-a lungul secolelor, profund benefică.

Astăzi, el poate să ne fie de ajutor, între altele, chiar în dialogul ecumenic. “Nimeni nu a anunţat într-o manieră mai clară decât cum a făcut-o el doctrina religioasă fundamentală a creştinismului, conform căreia tot ceea ce ne este necesar pentru mântuire vine prin har. Această doctrină se află deja în celebrul pasaj din Rom 3,28, căruia Luther, în textul din traducerea sa, i-a adăugat mai târziu cuvântul numai. În minunata rugăciune de mulţumire de după Liturghie (Gratias tibi ago), se descoperă pe deplin mărturisirea catolico-evanghelică a lui peccator simul et justus, care nu lasă nimic îndreptăţirii provenite din fapte şi din voinţa proprie, prin împlinirea legii”[10]. În ea, de fapt, sfântul spune: “Îţi mulţumesc, Doamne,

Părinte sfânt, Dumnezeu atotputernic şi veşnic, care pe mine, păcătosul şi nevrednicul slujitor al tău, fără nici un merit din partea mea, ci numai din bunăvoinţa îndurării tale, ai binevoit să mă îndestulezi cu preţiosul trup şi sânge al Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos”[11].


[1] Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman, la pregătirea pentru sfânta Liturghie.

[2] Toma de Aquino, Rugăciuni, pag. 39.

[3] Id., Scriptum super Sententias, II, dist. 44.

[4] J.A. Weisheipl, Toma de Aquino. Viaţa, gândirea, opera, Jaca Book, Milano 1988, pag.12.

[5] Ibid., pag. 136.

[6] Ibid., pag. 151.

[7] Ibid., pag. 325-326.

[8] Guglielmo di Tocco, Hystoria, c. 34 (Fontes, pag. 108). Cf. J.A.Weisheipl, Toma de Aquino. Viaţa, gândirea, opera, Jaca Book, Milano 1988, pag. 318-319.

[9] Proc. Canoniz. Neapoli, nr. 49 (Fontes, pag. 332).

[10] J. Lortz, Storia della Chiesa, I, Edizioni Paoline, Cisinello Balsamo 1987, pag. 546.

[11] Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman în mulţumirea la sfânta Liturghie.
După Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007

Sursa: calendarcatolic.ro

Vezi și

Teologia conform sfântului Toma de Aquino – În adoraţie discutând despre fiinţă

Despre doctorul angelic şi intenţiile lui – Sfântul Toma și argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu I

Annunci

Roma, Bazilica San Vitale: Te Deum pentru România


Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun invită credincioșii români la Te Deum-ul pentru România, prezidat de Preasfințitul Părinte Claudiu Lucian Pop, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, delegat din partea Preafericitului Părinte Cardinal Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică care va avea loc duminică, 11 noiembrie 2018, orele 09.30, la Biserica San Vitale din Roma.

Manifestarea are loc în contextul celebrărilor dedicate Centenarului Marii Uniri a României și vizitei ”ad limina Apostolorum” a Conferinței Episcopilor din România.

Sursa: AMBASADA ROMÂNIEI pe lângă Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran Militar de Malta

Sursa foto: bru-italia.eu

Il nostro giubilo a Don Petru Blaj, per i suoi 25 anni di sacerdozio


Canonico Don Petru Blaj, originario della Romania, ordinato il 6 marzo 1993, è sacerdote diocesano, Canonico del Capitolo della Cattedrale di Narni (TR) ed è alla guida della parrocchia di SS. Giuseppe, Egidio e Marina di Nera Montoro e Treie.

Don Petru Blaj (Foto: http://www.diocesi.terni.it)

Oggi festeggiamo la storia di una chiamata iniziata venticinque anni fa con la sua Ordinazione sacerdotale, avvenuta nella concattedrale di Amelia,  il 6 marzo 1993.

Alle ore 18, la Santa Messa presieduta dal Vescovo di Terni-Narni-Amelia S.E. Rev.ma Mons. Giuseppe Piemontese nella Chiesa parrocchiale dei SS. Giuseppe, Egidio e Marina di Nera Montoro.

Don Petru Blaj è nato a Botești-Neamț (Romania), il 21 aprile 1961. Laureato in Cristologia e Comunicazioni sociali alla Pontificia Università Gregoriana; ha svolto il ministero di viceparroco ad Amelia e alla Polymer, per poi divenire parroco a Stroncone, Foce, Santa Maria in Monticelli di Amelia e Collescipoli.  Oggi è parroco dei SS. Giuseppe Egidio e Marina in Montoro Canonico del Capitolo della Cattedrale di Narni.

Don Petru è un sacerdote della Chiesa Cattolica Romana, il quale vive la propria vocazione interamente spesa nel servizio sacerdotale e della teologia, che ha sempre testimoniato e testimonia sempre; una vita a servizio del prossimo, famiglie, poveri e bisognosi. Conosce tutti i suoi parrocchiani, che visita e assiste non solo spiritualmente, ma anche portando loro personalmente cibo, vestiario e altri aiuti di cui necessitano. E’ vicino soprattutto a coloro che soffrono come a chi ha bisogno di conforto; ha sempre una parola buona di incoraggiamento per tutti.

Noi, ringraziamo la Divina Provvidenza che ci ha dato Don Petru, a cui di cuore desideriamo esprimere il nostro giubilo per il Suo venticinquesimo di Sacerdozio! Che Dio Vi benedica! 

Grazie perché sei sempre vicino a noi!

Famiglie Crociani Baglioni, Farcaș, Mâțel, Dascălu e Ciobanu (Orte, VT)

Conti Fernando e Simona Cecilia Crociani Baglioni

Roma, 6 marzo 2018

 

Preacucernice Părinte Petru,

În această zi frumoasasă
Cu drag noi ne-amintim
Că în Biserica noastră
Un bun păstor sărbătorim

Îți mulțumim, Părinte Petru,
Că ești aproape de noi
Cu vocea ta cuminte
În inimi, dragoste altoi

Că ai răbdare multă
Pe toți să ne asculți
Şi cu smerita-ţi rugă
Haruri să primim ne-ajuţi

Că din dulci ispite,
Ne-arăţi cum să ieșim
Şi înspre cele Sfinte
Ne chemi să năzuim

Să ne trăiești Părinte !
Viața ta ne fie povață
Și cu luare aminte
Tu ne înveți, precum Te Învaţă.

(adaptare după o poezie a lui Dorel Ţurcanu)

24 ORE PER IL SIGNORE: Venerdì 9 marzo ore 17:00 – Celebrazione Penitenziale nella Basilica di San Pietro con Papa Francesco


 Venerdì 9 marzo 2018, alle ore 17:00, nella Basilica di San Pietro, Papa Francesco presiederà la Celebrazione Penitenziale di apertura della consueta iniziativa 24 ORE PER IL SIGNORE, promossa dal Pontificio Consiglio per la Promozione della Nuova Evangelizzazione.

“Una occasione propizia sarà anche quest’anno l’iniziativa 24 ore per il Signore, che invita a celebrare il Sacramento della Riconciliazione in un contesto di adorazione eucaristica. Ispirandosi alle parole del Salmo 130,4: «Presso di te è il perdono», in ogni Diocesi almeno una chiesa rimarrà aperta per 24 ore consecutive, offrendo la possibilità della preghiera di adorazione e della Confessione sacramentale”, come ci ha ricordato il Santo Padre nel Messaggio per la Quaresima.

Sarà Papa Francesco infatti a dare il via con la Celebrazione Penitenziale in San Pietro a questa grande iniziativa, partita da Roma ma cresciuta molto velocemente e divenuta, oramai, di respiro mondiale, nel corso della quale le Diocesi nei cinque continenti saranno unite spiritualmente al Santo Padre, per offrire a tutti la possibilità di fare esperienza personale della misericordia di Dio.

Il Pontificio Consiglio per la Promozione della Nuova Evangelizzazione ha preparato un apposito Sussidio pastorale per accompagnare le 24 ore per il Signore. Tale Sussidio è disponibile in italiano, spagnolo e polacco. Per informazioni sui rispettivi editori, si prega di cliccare qui. Per quanto riguarda, invece, le lingue inglese, portoghese, francese e tedesco, il Sussidio potrà essere scaricato direttamente dal nostro sito cliccando qui.

Per coloro che desiderano partecipare il 9 marzo, alle ore 17:00, alla Celebrazione Penitenziale nella Basilica di San Pietro presieduta da Papa Francesco, è possibile richiedere i biglietti d’ingresso gratuiti al Pontificio Consiglio per la Promozione della Nuova Evangelizzazione, cliccando qui e compilando il modulo presente sul sito ufficiale www.pcpne.va

 

Richiesta biglietti senza prenotazione:

Tutti coloro che desiderano partecipare alla Celebrazione Penitenziale che Papa Francesco presiederà venerdì 9 marzo, alle ore 17:00, nella Basilica di San Pietro, potranno ottenere i relativi biglietti d’ingresso, senza alcuna prenotazione e fino ad esaurimento, presso l’atrio del Palazzo San Pio X, sito in Via della Conciliazione, 5, nei seguenti giorni: mercoledì 7 e giovedì 8, dalle ore 08:30 alle ore 13:30 e dalle ore 15:00 alle ore 17:30venerdì 9, dalle ore 08:30 alle ore 13:30.

 

Richiesta biglietti con prenotazione:

Le persone che ritengono di dover prenotare i biglietti per partecipare alla Celebrazione Penitenziale che Papa Francesco presiederà venerdì 9 marzo, alle ore 17:00, nella Basilica di San Pietro, possono richiederli entro e non oltre mercoledì 7 marzocompilando l’apposito modulo presente in questa pagina.

 

Ritiro biglietti con prenotazione:

Il ritiro dei biglietti così prenotati potrà essere effettuato presso l’atrio del Palazzo San Pio X, sito in Via della Conciliazione, 5, presentando l’email di conferma che sarà inviata alla casella di posta elettronica del richiedente indicata al momento della prenotazione, nei seguenti giorni: mercoledì 7 e giovedì 8, dalle ore 08:30 alle ore 13:30 e dalle ore 15:00 alle ore 17:30venerdì 9, dalle ore 08:30 alle ore 13:30.

 

N.B. I biglietti sono sempre gratuiti. Modulo richiesta biglietti

Sussidio pastorale

FLORENTINA NIȚĂ: PE CE LIMBĂ ȘTII MAI BINE


„Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor… Sub valuri de barbari, ei totuşi mai exală limba română şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii.” 

de Florentina NIȚĂ, corespondență din Milano –  Cronica veche, Anul VII, nr.9 (80), septembrie 2017, p. 21. 

În august, când tot omul se bucură de ultima lună de vară iar gospodarul își face sanie pentru iarna ce vine, bântuie un aer de vacanță iar, ce poartă spre casă mulțime de români din diaspora răspândiți prin lume. Un fenomen migrator ciclic, pe care unii l-au asemuit cu ”hoardele migratoare” iar alții îl privesc cu un aer circumspect, atenți la orice greșeală de compotament sau limbaj și gata fiind să pună orice dezacord ori controversă iscată pe seama unor conflicte de interese. Alții, mai puțin vehemenți, manifestă o toleranță sporită față de greșeli de exprimare, dar le corectează pe loc, ca la școală. O ușoară ironie se întrevede pe chipul vânzătorilor, când clienții fac socotelile în euro la prețurile afișate în lei. Trece neobservat doar cine umblă deghizat și, spontan și pe nesimțite, se corectează din auzite. Sau are la purtător un sufleor ori, mai bine, ține în buzunar un mic dicționar.

Mărturisesc că și pe mine mă deranjează deseori acele exprimări verbale sau întâlnite pe rețelele de socializare, în care cuvintele se pocesc, se amestecă cu alte limbi sau se  inventează cuvinte inexistente în limba română. De multe ori nu știu ce să fac, să acționez sau să tac? De la percepția greșelii la atitudine e un spațiu imens de acțiune ce s-ar cuveni a se defini. Să trec peste ele e prea puțin. Iar să protestez ar fi o polemică iscată din senin. Ce soartă de izbândă ar avea așa ceva? Și oricum ar fi prea puțin de folos, căci problema nu s-ar rezolva într-o perspectivă imediată.  Mă străduiesc cu greu să nu cad în greșeli și eu deși, involuntar, se mai întâmplă să strecor cuvinte nelalocul lor. Am întâlnit și din aceia care pretind că se pot exprima ușor, spre a fi pe placul amicilor și, fără să fi auzit de cele mai elementare reguli gramaticale în uz, se pronunță într-o aproximativă italiană confuz.  Spre a nu-și mai chinui interlocutorii să ghicească ce vor, le-aș sugera să se exprime corect mai întâi în limba lor, sau în una pe care o știu mai bine (dacă o fi vreuna) și pe urmă un traductor, combinat cu un corector ortografic, le-ar putea pune la punct textul cu pricina. Deocamdată mă limitez să îi ignor și astfel să nu îi încurajez. Un lucru însă tot nu îmi dă pace: cum să spun că treaba asta nu îmi place?

Mi se pare mie sau cu adevărat anul acesta tirul reproșurilor la adresa ”stranierilor”, ”etranjerilor” sau cum vreți să-i numiți pe cei acasă veniți, a fost mai redus? Ori poate ceva din lecția anilor trecuți a fost de folos? E drept că, în ceea ce mă privește, de data acesta am ales să călătoresc prin zone mai puțin zgomotoase și cu adevărat pitorești, dar tihnă și odihnă, chiar în locuri unde te-ai aștepta în voie să respiri, cum ar fi pe poteci de munte ori la mănăstiri, în luna august, cu greu mai poți găsi.

Zilele au o curgere a lor specifică, domoală și în același timp amenințătoare în august. Ca aceea a sloiurilor pe Siret la vale, când se sparge gheața în primăvară. Cu gândul la câte sunt de văzut și cu ochii pe calendar, numeri zilele și locurile pe care ți le-ai propus să le străbați. Noaptea plănuiești iar ziua hălăduiești, uneori pe unde ai mai fost într-o altă vară. Dar de ce acum ți se pare totul schimbat? Sperai să le găsești la fel ori poate memoria îți joacă o festă și refuză să accepte ceea ce ți se prezintă în decor? Timpul pare să măsoare cu o unitate de măsură diferită  imaginile din amintire.

Numai ce s-a terminat Postul Sfintei Mării și se trece de jumătatea lunii august, începi să îți faci valiza. Câteva reviste și cărți, achiziționate din vitrina cu noutăți a unei librării apărute în cale din întâmplare într-o zi, își fac loc în bagaj alături de ia cea nouă cu flori cusute și iz de ladă a bunicii, descoperită undeva pe o tarabă cu lucruri meșteșugite. Câțiva primari întreprinzători din orașe de vază ne mai ispitesc cu festivaluri și programe speciale dedicate diasporei, la sfârșit de august bineînțeles. Acțiuni menite să atragă pe cei plecați și capitalurile lor, spun ei cu subînțeles. Am înțeles dar, de-acum, noi avem pregătite biletele de drum.

Milano pare un oraș selenar în luna august. Circulația se reduce, multe vitrine rămân închise, oamenii lasă apartamentele și afacerile și se mută cu familii cu tot în altă parte. O migrare în masă către zone mai prielnice de climă și ambient. Un oraș parcă absent. Mijloacele de transport se răresc, pe străzi e mai ceva ca în parcuri, poți cu ochii închiși traversa, fără riscul să te ia pe sus careva. Asta ne face oarecum mai ușoară reluarea programului cotidian, chiar dacă tot gust de mâncare reîncălzită are. Cu vorbitul e mai greu, în primele zile limba ți se înnoadă și deznoadă la întâmplare.

Noroc că imediat, pe 31 august, este Ziua Limbii Române și la Consulat avem prilejul să ne întâlnim și să o sărbătorim. O dezbatere pe tema situației limbii române în afara granițelor României, ne anunță în comunicat Centrul Cultural care acest eveniment a organizat. Poeții evocați ne-au emoționat pe toți cei prezenți: Nichita Stănescu, cel care definea într-un mod sugestiv spiritul cu care ne identificăm atât de mult și noi astăzi ”Limba română este patria mea” și Grigore Vieru, al cărui glas a înflăcărat mai ales pe basarabenii prezenți în sală. Editura ”Rediviva” a oferit gratis participanților unele exemplare din volumele publicate.

Bucuria revederii, cadrul festiv, prezența unei consiliere (de origine română) din primăria orașului Milano și timpul poate prea scurt la dispoziție pentru câți ar fi vrut să ia cuvântul, au transformat dezbaterea propriu-zisă într-un dialog amical, presărat cu momente artistice și documentare în care s-au trecut în revistă numeroasele mărturii prețioase lăsate de-a lungul secolelor de călători străini prin țările române, mulți dintre ei italieni, care au apreciat graiul nostru strămoșesc.

Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor… Sub valuri de barbari, ei totuşi mai exală limba română şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii.” – scria umanistul italian Antonio Bonfini (1434-1503), fost secretar la curtea regelui Matei Corvin al Ungariei, în ”Călători străini despre ţările române”.

Poate că s-a pierdut de această dată o bună ocazie de analiză critică și la obiect asupra pericolului alterării  limbii   române vorbite în străinătate, o temă care este de dorit să fie abordată nu numai în medii academice dar și între noi, vorbitorii, la oricare nivel, mai cu seamă acolo unde ceva poate fi remediat. De remarcat oricum că grija pentru o exprimare corectă a fost pe primul plan. Au fost aduse cuvinte de laudă la adresa celor care trăiesc în Italia de mulți ani și a tinerilor emigrați aici de mici care stăpânesc încă bine limba română. S-a penalizat prompt, în schimb,orice greșeală sau tentativă de a strecura ”italianisme” în comentarii, ca dovadă că percepția pericolului există și semnale de alarmă se trag.

Florentina NIȚĂ

Sursa:

 

https://cronicaveche.files.wordpress.com/2017/09/revista-cronica-veche-septembrie.pdf

Centenario di Iosif Constantin Dragan. Mecenate e benefattore: aiutò le vittime di guerre e povertà


Il 20 giugno 1917 nasceva a Lugoj in Romania Iosif Constantin Dragan (moriva a Palma di Maiorca, il 21 agosto 2008, all’età di 91 anni).

Dopo essersi laureato in Diritto a Bucarest si trasferì in Italia nel 1940 grazie ad una borsa di studio concessagli dall’Istituto Italiano di Cultura di Bucarest.

Conseguita la seconda laurea a Roma, in Scienze Politiche, egli intuì le grandi potenzialità del Gas di Petrolio Liquefatto (GPL), prodotto poco conosciuto nel dopoguerra. Si distinse da subito nelle attività imprenditoriali, fondata in Italia la ButanGas Spa, negli anni successivi estese la propria attività in vari paesi dell’Europa.

Quale esponente della diaspora rumena in Occidente, considerati gli eventi che investirono la Romania nel dopoguerra (invasione sovietica, instaurazione del regime comunista, totalitarismo, fuga di molti intellettuali nell’Europa Occidentale e nelle Americhe), cui seguì una condizione di soggezione all’egemonia sovietica e di sottosviluppo, si prodigò anzitutto per l’aiuto materiale e morale che offrì ai suoi connazionali in Italia; nonché per tutte le attività culturali che segnarono il rinsaldare l’amicizia storica tra la Romania, l’Italia e le altre nazioni latine.

Fu antesignano dell’erezione dell’Unione Europea.  Nel 1967 , diede vita alla Fondazione Europea Dragan, un’organizzazione culturale e accademica su scala continentale. Attraverso la quale passarono come docenti di corsi e master, conferenzieri ed animatori di grandi eventi di cultura e d’arte, illustri nomi della politica, statisti, capi di stato e di governo, diplomatici, ministri, scienziati, militari, storici ed operatori dell’informazione. Dando così un forte impulso alla formazione del movimento europeista e di una coscienza europea, sopratutto tra i giovani.

Già prima, nel 1950, il Prof. Dragan avviò le prime iniziative europeistiche, con la pubblicazione del Bulletin européen (il primo numero è del 15 marzo 1950, in lingua francese).  Ha dato inoltre origine a molteplici attività internazionali: università private come l’Università Europea Dragan in Romania, la Golden Age University a Milano;  corsi di specializzazione post-universitari, attività editoriali, un centro di Cibernetica e l’Associazione Europea per gli studi di Bio-Economia, la creazione di riviste specializzate, la collaborazione con l’Associazione Geo-archeologica, la realizzazione del Centro di Ricerche Storiche di Venezia, il Centro Europeo di Studi Traci, il CERMA (Centro Europeo di Ricerche Mediche Applicate), l’organizzazione di cicli di conferenze e simposi internazionali su aree tematiche culturali e scientifiche diverse: storia, scienze politiche, beni culturali, medicina, archeologia, diritto umanitario, cooperazione giuridica internazionale, scienze umane, dialogo tra le religioni, bioeconomia e altre.

Conseguì le massime onorificenze italiane e di numerose nazioni europee. Tra cui la  Gran Croce dell’Ordine al Merito della Repubblica Italiana  e la Medaglia d’oro ai benemeriti della scuola della cultura e dell’arte . Nonché numerose lauree honoris causa e cittadinanze onorarie da università e città romene.

A testimonianza di tanta generosità e meriti umanitari, sia quale mecenate che come benefattore. Dal 1969, come narra  il  Conte Prof. Fernando Crociani Baglioni, allora giovanissimo, militando nella Guardia Palatina d’Onore di Sua Santità, a capo di un gruppo romano di apostolato missionario, insieme al Colonnello Dott. Gabriele Marrone. I quali si prodigavano nel raccogliere e selezionare per patologie,  da medici e farmacisti, come dai primari ospedali romani,  farmaci e materiali sanitari da destinare alle missioni in Africa e nel Medio Oriente.

Il gruppo di giovani volontari cattolici si avvalsero delle vaste relazioni, pubbliche, private e professionali, nonché delle personali donazioni del Prof.  Iosif Constantin Dragan, per poter trasferire tali e tanti materiali di aiuto sanitario, sopratutto salvavita, a titolo gratuito a destinazione. Furono donati e distribuiti a tonnellate, per anni, a missioni, ospedali, scuole, dispensari, parrocchie. Anche in Palestina, da poco uscita dalla guerra del 1967, tramite i Francescani della Custodia di Terra Santa.

La biblioteca della nostra Associazione Italia Romania Futuro Insieme, ha ricevuto recentemente la donazione di un cospicuo quantitativo di libri e opere scientifiche di grande pregio, dalla Golden Age Dragan University di Milano; emanazione della Fondazione Europea Dragan istituita dallo stesso Prof. Giuseppe Costantino Dragan. Cui va nel centenario della nascita, la gratitudine nostra e di tutti i romeni d’Italia.

Associazione IRFI “Italia Romania Futuro Insieme”

Roma, 20 giugno 2017

 

Il romeno d’Italia, un messaggio di grande attualità per vivere meglio

 

Roma, presentazione volume sui Testimoni della fede in Europa centro-orientale sotto il regime comunista


Quanti sono i martiri nei paesi comunisti ? L’8 marzo, ore 17:30, sarà presentato a Roma, in Gregoriana, l’ampio volume (1.250 pagine) con oltre cinquanta contributi sulle forme di persecuzione inflitte ai cristiani nei paesi a regime comunista, in odio alla fede. 

Beato Anton Durcovici (17 maggio 1888 – 10 dicembre 1951)

Dopo due anni di preparazione, sarà presentato ai lettori un nuovo volume della collana Storia della Chiesa in Europa centro-orientale dal titolo: Testimoni della fede. Esperienze personali e collettive dei cattolici in Europa centro-orientale sotto il regime comunista . Nel libro sono presentate diverse forme delle persecuzioni della Chiesa nei paesi del blocco sovietico, governati dal regime comunista, e nello stesso tempo la coraggiosa, spesso eroica, testimonianza della fede di alcuni cattolici.

Il volume, a cui hanno collaborato una cinquantina di autori, sarà presentato mercoledì 8 marzo alle ore 17:30 presso l’Aula Magna della Gregoriana dal Cardinale Angelo Amato SDB, Prefetto della Congregazione delle Cause dei Santi, e da Mons. Tomo Vukšić, Ordinario militare in Bosnia ed Erzegovina. Sarà presente il Curatore della collana prof. Jan Mikrut , dalla Romania, il prof. Fabian Doboș dell’Università di Iași e il Coro della Chiesa di San Girolamo dei Croati di Roma.

In Romania il regime comunista cercò di cancellare il sentimento della monarchia e di ridurre l’influenza dei più importanti personaggi del paese: il re Michele fu esiliato, i capi dei partiti politici, gli scienziati che si opponevano al nuovo regime, i vescovi cattolici, furono arrestati. Il progetto del nuovo Stato prevedeva diverse tappe: l’integrazione dell’armata romena nel blocco sovietico; il rafforzamento dell’unico partito; la promulgazione della Costituzione nell’aprile 1948. La battaglia del regime comunista era indirizzata contro la Chiesa cattolica.

I cattolici di rito latino e di rito bizantino fecero una convinta resistenza per mezzo secolo e per questo l’obiettivo immediato della persecuzione divenne la Chiesa greco-cattolica. Il regime imprigionò tutti i vescovi greco-cattolici. Numerosi vescovi e sacerdoti di rito latino furono prima incarcerati e poi esiliati. In Transilvania, sul modello sovietico, nel 1948 fu distrutta la Chiesa greco-cattolica.  Continua a leggere…  http://www.osservatoreromano.va/it/news/testimoni-della-fede-ita

 

Dalla prefazione del Cardinale Christoph Schönborn

«Il libro è dedicato a molte, grandi e spesso sconosciute figure di cristiani del XX secolo: tra loro molti sacerdoti e religiosi, perseguitati come “pericolosi oppositori” dei sistemi totalitari. Ma anche innumerevoli, coraggiosi laici si contano dopo la fine della Seconda guerra mondiale tra gli oppositori dei regimi comunisti».

 

PONTIFICIA UNIVERSITA’ GREGORIANA

presentazione del volume
“TESTIMONI DELLA FEDE. Esperienze personali e collettive dei cattolici in Europa centro-orientale sotto il regime comunista”
a cura di Jan Mikrut, per la collana: Storia della Chiesa in Europa centro-orientale

Programma:
Saluto del Magnifico Rettore della Pontificia Università Gregoriana, P. Nuno da Silva Gonçalves S.J.

Intervengono:
S. Eminenza il Cardinale Angelo Amato SDB, Prefetto della Congregazione delle Cause dei Santi
S. Eccellenza Mons. Tomo Vukšić, Vescovo militare in Bosnia ed Erzegovina
Prof. Jan Mikrut, Pontificia Università Gregoriana

Partecipazione musicale del: Coro della Chiesa di San Girolamo dei Croati di Roma

Modera: P. Marek Inglot S.J., Decano della Facoltà di Storia e Beni Culturali della Chiesa

Per informazioni: Segreteria della Facoltà di Storia e Beni Culturali della Chiesa Tel. 06 6701.5107 • E-mail: storiaebeni@unigre.ithttp://www.unigre.it/eventi • Piazza della Pilotta, 4 – 00187 Roma

ROMA, PIO IX RICORDATO A SAN LORENZO AL VERANO


Ogni anno il 7 febbraio sempre più partecipato dai devoti del Beato Pontefice Pio IX, come da numerosi enti culturali ed organizzazioni di apostolato religioso caritativo e sociale.

fb10021aUna solenne Concelebrazione Eucaristica cantata, che ha avuto luogo ieri 7 febbraio 2017, nella basilica di S. Lorenzo al Verano (ove il beato Pontefice per decisione testamentaria ha voluto essere sepolto accanto al primo martire romano), è stata presieduta da S.E. Mons. Renato Boccardo, Arcivescovo di Spoleto Norcia, con il Postulatore della causa di canonizzazione del Beato Pontefice, S.E. Mons. Carlo Liberati Arcivescovo emerito Prelato del Santuario della Madonna del Rosario di Pompei e S.E. Mons. Giuseppe Orlandoni Vescovo Emerito di Senigallia.

Papa Francesco_Katsinas

Sua Santità Papa Francesco e S.E. Rev.ma Symeon Katsinas Archimandrita Vicario del Patriarcato Ecumenico di Costantinopoli in Italia e Malta.

Presente l’Arcivescovo-Prelato di Loreto S.E. Mons. Giovanni Tonucci, la comunità francescana cappuccina di San Lorenzo fuori le mura, sodali e accademici dell’Istituto di Studi Storici Beato Pio IX con il Cappellano Capo Rev. Arciprete Don Ettore Capra e fra’ Marco Galdini, o.f.m.capp. Numerosi i fedeli provenienti da Roma, Spoleto, Norcia, Senigallia, Imola, Gaeta, Pompei, Napoli; dalle Diocesi Suburbicarie di Roma, Viterbo, Rieti, Terni, Orte; dalle province terremotate dell’Italia Centrale e dell’Abruzzo; la Rev.da Sr. Giuseppina Testa segretaria della Postulazione della Causa; S.E. Fra’ Giacomo Dalla Torre Del Tempio di Sanguinetto Gran Priore di Roma del S.M.O. di Malta; Cav.Gr.Cr. Avv. Prof. Roberto Saccarello Delegato di Tuscia e Sabina del S.M.O. di Malta e del S.M.O. Costantiniano di San Giorgio, il quale ha accompagnato una trentina di cavalieri; Don Antonio Calvo Priore di Spagna della Real Cofradía de Sao Teotonio, da Santander; S.E. Rev.ma Symeon Katsinas Archimandrita Vicario del Patriarcato Ecumenico di Costantinopoli in Italia e Malta; Dott.ssa Caterina Comino direttrice dell’Archivio storico di Norcia; Comm. Dott. Rodolfo Romolo Ricottini, primario ospedaliero, Gr.Uff. Avv. Prof. Ernesto Liccardi Medici, Nob. Dr. Antonino Lazzarino De Lorenzo; l’alfiere dell’Istituto Pio IX Cav. Dott. Andrea Raneri,  la Prof.ssa Tatiana Ciobanu e numerosi esponenti delle comunità cristiano ortodosse in Roma: Rumena, Moldava, Russa, Greca, Bulgara, Serba, Ukraina e Georgiana. Il musicologo Cav. M° Massimiliano Pulvano Guelfi magister delle musiche sacre e del Coro salesiano “S. Maria Ausiliatrice” della Parrocchia S. Giovanni Bosco di Roma, diretto da Don Luigi Ullucci, che ha animato il Pontificale per la prima volta.pontificale-pio-ix-2017-cripta-fra-marco

Il cerimoniale diretto dal Presidente dell’Istituto di Studi Storici Beato Pio IX Conte Cav.Gr.Cr.Prof. Fernando Crociani Baglioni, con il vessillo storico di Papa Mastai Ferretti; il servizio d’onore all’altare e sull’abside veniva espletato dai Cavalieri dell’Ordine Costantiniano di San Giorgio di Tuscia e Sabina, dai sodali e accademici dell’Istituto Pio IX e dai volontari del Soccorso cinofili della Protezione Civile di Spoleto, guidati dal Sig. Dante Rossi, fortemente impegnati e benemeriti nelle recenti operazioni di intervento nelle zone terremotate e colpite dal maltempo dell’Italia Centrale.pontificale-pio-ix-2017

Beato Pio IX 

Nato a Senigallia, nelle Marche, nel maggio del 1792 in una famiglia della nobiltà locale, Giovanni Maria Mastai Ferretti divenne sacerdote nel 1819, compiendo poi diverse esperienze pastorali a stretto contatto con i giovani in grandi istituti dell’allora Roma pontificia.
Vissuta una esperienza di Missione per alcuni anni in Cile, fu nel 1827 nominato Arcivescovo di Spoleto per poi passare al servizio della Diocesi di Imola nel 1833, ricevendo qui la berretta cardinalizia.

La elezione a Papa avvenne nel 1846, per quello che sarebbe divenuto il più lungo pontificato della storia, in anni di grandi cambiamenti politici e sociali.

Attento alle attività Missionarie, uomo dell’Eucaristia proclamò nel 1854 il dogma dell’Immacolata Concezione di Maria. A presiedere la liturgia sulla sua tomba – che il Beato Pio IX volle al Verano – S.E. Mons. Carlo Liberati, Arcivescovo Prelato Emerito di Pompei, postulatore della causa, insieme al Vescovo Emerito di Senigallia Mons. Giuseppe Orlandoni e a tanti pellegrini provenienti da Senigallia e da altre parti d’Italia per un Pontefice che, significativamente, volle beatificare San Govanni Paolo II nel grande Giubileo del 2000.

pontificale-pio-ix-2017-basilica-san-lorenzo-fuori-le-muraIl Postulatore della Causa, Sua Ecc. Mons. Carlo Liberati, ricorda alcuni tratti della spiritualità del Papa dell’Immacolata:

 “La radice della sua spiritualità mariana sta anzitutto nella sua stessa famiglia, specialmente nella formazione avuta dalla sua piissima madre Caterina Solazzi in Mastai Ferretti. Il proposito di farsi sacerdote, e la sua consacrazione davanti alla immagine della Madonna della Speranza nella cattedrale di Senigallia, confermano questa sua speciale devozione.

Compiuti gli studi classici, dal 1803 al 1808, nel collegio dei Nobili di Volterra, diretto dai padri Scolopi, e completati a Roma con quelli accademico-ecclesiastici, il giovane Mastai venne ordinato Sacerdote il 10 aprile 1819.

Nel 1827 a soli 35 anni di età, fu nominato arcivescovo di Spoleto e nel 1832 fu trasferito a Imola.

Eletto Papa nel conclave del 1846, dopo la morte di papa Gregorio XVI, Pio IX dall’agosto 1846 al 14 marzo 1848 attuò grandi riforme dello Stato Pontificio, ispirate dalla sua carità verso tutti, ma quando  gli giunsero forti pressioni perché inviasse proprie truppe al fronte, il 29 aprile 1848, con la famosa Allocuzione Non semel  mise in evidenza la particolare posizione del Papa che, come capo della Chiesa universale, non poteva mettersi in guerra contro nessuno e tanto meno contro uno Stato cattolico.

A causa dei moti insurrezionali a Roma, il 24 novembre 1848 il pontefice partì nottetempo, vestito da semplice sacerdote, con destinazione Gaeta. Qui Pio IX, sempre convinto della verità dell’Immacolata Concezione, fece studiare la “questione” e interpellò i Vescovi di tutta la Chiesa, indicendo pubbliche preghiere per avere da Dio la luce che gli occorreva. Nell’enciclica Ubi primum nullis esprimeva la sua gioia per i voti positivi dell’episcopato cattolico in favore di tale dogma.

L’8 dicembre 1854 proclamò il dogma dell’Immacolata Concezione con la bolla Ineffabilis Deus, tradotta in 400 lingue e dialetti. Quattro anni dopo nel 1858, fatto unico nella storia della Chiesa Cattolica, la Vergine Santissima, a Lourdes, a Bernadette che Le chiedeva: «Chi siete? Come vi chiamate, Signora?», rispose sorridente: «QUE SOY ERA IMMACULADA COUNCEPCIOU».

La giovane veggente partì correndo e ripeté continuamente, durante il cammino, queste parole che lei non comprendeva. Parole che invece impressionarono e commossero il parroco di Lourdes, l’Abbé Peyramale, il quale diventerà il protettore e difensore di Bernadette e assertore del dogma dell’Immacolata. Questa verità da Pio IX solennemente proclamata racchiude in germe tutto il disegno del Pontefice. Lo “spirito del secolo” diffuso dall’illuminismo, dalla massoneria e dai negatori di Dio, afferma che l’uomo è legge assoluta per l’uomo.

Benedizione di Pio IX in piazza San Pietro, ca. 1865 (Lazio. Immagini dalle Collezioni Alinari, Alinari, 2004, n. 16)

Benedizione di Pio IX in piazza San Pietro, ca. 1865. (Lazio. Immagini dalle Collezioni Alinari, Alinari, 2004, n. 16)

Pio IX, con il dogma dell’Immacolata, afferma invece che l’uomo è ferito dal peccato fin dalla sua origine e che Gesù Cristo, il Figlio di Dio incarnato, morto e risorto, è l’unico Salvatore dell’uomo e del mondo”, conclude Mons. Liberati.

Al termine della solenne Concelebrazione Eucaristica, la Postulazione della Causa ha ringraziato tutti i presenti: la comunità francescana cappuccina di San Lorenzo fuori le mura; i soccorritori e i volontari; il coro, gli ordini cavallereschi; gli enti e sodalizi cattolici impegnati per la riuscita del Pontificale ogni anno sempre più partecipato dai devoti, ortodossi e cattolici, del Beato Pontefice Pio IX, come da numerosi enti culturali ed organizzazioni di apostolato religioso caritativo e sociale.

Simona Cecilia Crociani Baglioni Farcas

Segretario generale dell’Istituto Pio IX

Roma, 8 febbraio 2017

P.s.

Vivissimi ringraziamenti per le foto a: Federico Carabetta, Manfredi Ferrari Liccardi Medici, Antonio Calvo, Roberta M.M., Federica Pasandoro.

pontificale-pio-ix-2017-immacolata

pontificale-pio-ix-2017-cavpontificale-pio-ix-2017-farcas

20170207-pontificale-pio-ix-liberatipontificale-pio-ix-2017-comunione

pontificale-pio-ix-2017-roberta

pontificale-pio-ix-2017-criptapontificale-pio-ix-2017-apontificale-pio-ix-2017-c

La Chiesa Ortodossa di Moldavia, a 25 anni dall’indipendenza


chiesa-ortodossa-di-chisinau

Chiesa Ortodossa di Chisinau (foto: internet)

Un quadro sul ruolo della Chiesa ortodossa nella Repubblica di Moldova da parte di Vitalie Sprinceana, sociologo e giornalista per Platzforma.md

Il fenomeno religioso in Moldavia sembra essere pieno di contraddizioni: se prima dell’indipendenza il paese era ufficialmente ateo, poco dopo circa il 90% della popolazione si dichiarava di fede ortodossa. Le ultime ricerche rivelano invece una crescente disaffezione verso la Chiesa, eppure quest’ultima è capace di dare vita a poderose manifestazioni (come i cortei anti-LGBT). Il richiamo ai valori religiosi gioca un ruolo importante a livello politico, se prendiamo ad esempio il Partito Socialista. Abbiamo chiesto al giornalista e sociologo Vitalie Sprinceana come si spiegano tali contraddizioni e come si riflettono nella società moldava.

“Inizierei con una proposizione paradossale: affermare che prima dell’indipendenza la Moldavia fosse una nazione atea non significa dire che non fosse una nazione religiosa.

Da una parte infatti l’interpretazione del marxismo compiuta dall’Unione Sovietica aveva caratteristiche strutturali molto simili a quelle di una religione. Basti pensare al modo in cui il potere si autolegittimava e al modo in cui la sua ideologia spiegasse qualsiasi dinamica storica o sociale. Dall’altra parte, la religione vera e propria, intesa come insieme di pratiche e culti condivisi, è riuscita a conservarsi all’interno del corpo sociale anche sotto il periodo del dominio sovietico. In tal senso la ‘resilienza’ della campagna moldava ha giocato un ruolo fondamentale: il rito battesimale veniva praticato clandestinamente durante le ore notturne, a volte attraverso le frequenze di Radio Free Europe era possibile captare delle funzioni ortodosse dalla Francia, etc.

Ecco perché quello che è successo negli anni ’90, con la quasi totalità della popolazione che è tornata a proclamarsi ortodossa, non è così spettacolare come può sembrare a prima vista. Un senso di religiosità molto vivo e diffuso era ancora presente in Moldavia e si è semplicemente canalizzato nell’istituzione ecclesiastica, che in quel momento non era più bandita od ostacolata da parte dello stato. D’altronde, sempre negli anni ’90, si è verificata un’esplosione di spiritualità alternativa (addirittura sulle televisioni nazionali c’era un programma condotto da due sensitivi molto popolari all’epoca): ciò che i sociologi chiamano ‘desiderio di mistero’.

Tuttavia, se le continuità con il passato sono molte è altrettanto vero che con il crollo dell’Unione Sovietica la situazione è mutata, e non di poco. Innanzitutto, bisogna domandarsi se la Chiesa Ortodossa di oggi sia ancora la stessa istituzione che il comunismo ha combattuto negli anni ’50. Ora l’accento è molto più spostato sulla responsabilità e sulla religiosità individuali piuttosto che sul sentimento di collettività com’era un tempo. Gli stessi approcci al culto da parte dei cittadini sono di gran lunga più variegati e maggiormente spostati verso la sfera del privato che in passato. Poi, come accennavo, il fatto di essere stata perseguitata durante l’Unione Sovietica (cosa comunque parzialmente vera, poiché a un certo punto si è arrivati a un compromesso) ha permesso alla Chiesa di godere subito dopo l’indipendenza di forte legittimità e ampio prestigio presso la società.

In quel momento il senso di disorientamento della popolazione ha fatto sì che la Chiesa Ortodossa potesse diventare il punto di riferimento simbolico di molti valori (la solidarietà, la connessione con il passato e i propri antenati, una visione di comunità collettiva non nazionalistica…). In poche parole, la Chiesa è diventata sinonimo di tradizione e questo la rende all’oggi l’istituzione in cui il popolo moldavo ripone ancora la maggiore fiducia, ricavando da essa anche un senso e una promessa di stabilità che non può trovare altrove.

Ecco che allora – a mio modo di vedere – la religione in Moldavia è una sorta di ‘moneta di scambio simbolico’ molto potente, che fornisce legittimità a varie interazioni sociali. Se infatti andiamo ad analizzare più nel profondo, vediamo come questo paese si dichiara e sembra più religioso di altri nella stessa area, ma i numeri di chi frequenta effettivamente le funzioni sono invece simili alle regioni contigue. La religione in Moldavia, insomma, gioca un ruolo più grande della religione stessa.

Proprio per questo credo che non sia così influente a livello politico. Le relazioni con i partiti e con alcuni dei loro esponenti ci sono, chiaramente, ma sono magari dettati dal ‘timore’ piuttosto che dalla volontà di voler far approvare una particolare agenda. La Chiesa Ortodossa ha senz’altro partecipato a tutto il processo di redistribuzione di beni economici post-indipendenza ed è rimasta invischiata in casi di corruzione o illeciti. Per questo deve intrattenere buoni rapporti con il ceto dirigente per evitare episodi che possano minare la sua credibilità.”

Fonte: http://www.balcanicaucaso.org/aree/Moldavia/Abecedario-moldavo-C-come-CHIESA-ORTODOSSA-175984

Giubileo dell’Associazione IRFI onlus e chiusura della Porta Santa di San Pietro


Roma, Città del Vaticano – Il 20 novembre si chiude il Giubileo Straordinario della Misericordia: Papa Francesco chiuderà la Porta Santa nella Basilica di San Pietro. Decennale della fondazione di IRFI onlus.

porta-santa-chiusuraPer celebrare il X anniversario della sua fondazione, l’Associazione “Italia Romania Futuro Insieme”, invita: membri, benefattori,  assistiti e fruitori, amici e collaboratori della IRFI onlus, a prendere parte, con Sua Santità Papa Francesco, alla celebrazione di chiusura della Porta Santa a San Pietro e conclusione del Giubileo della Misericordia, che avrà luogo nella Basilica di San Pietro, domenica, 20 novembre 2016, alle ore 10:00, Solennità di Nostro Signore Gesù Cristo, Re dell’Universo.

Il 20 novembre, il Giubileo Straordinario chiuderà solo relativamente all’evento storico dell’Anno Santo, perché la Misericordia va oltre ogni confine, come ci insegna Papa Francesco.

Per ritirare i pass di ingresso, si prega di contattare il cell. 3201161307.

L’appuntamento è fissato alle ore 8:30, ai limiti della piazza San Pietro. Il  nostro gruppo viene distinto da bandiere e bandierine di Romania e Italia. irfi4

2006 – 2016: Associazione “Italia Romania Futuro Insieme”, decennale della fondazione 

Nata a Roma il 3 novembre 2006, quale risultato di un continuo e costante impegno umanitario, sociale, culturale, religioso nel segno dell’ecumenismo, dialogo e solidarietà, della formazione, educazione e ricreazione, nell’ambito della comunità romano-cattolica romena a Roma; l’Associazione IRFI onlus annovera tra i suoi membri giovani, donne e uomini romeni e italiani, ma anche di altre nazionalità.

Numerose sono le attività di volontariato e le iniziative educative, socio-culturali, di orientamento, di assistenza e supporto in favore delle persone bisognose, famiglie, ragazze madri, giovani e bambini, realizzate dall’associazione, in collaborazione con enti, istituzioni, strutture pubbliche e private, associazioni italiane e romene.

Al fine di accantonare pregiudizi e stereotipi, l’impegno della IRFI è stato e continua ad essere quello di promuovere la dignità umana in ogni persona, un’immagine positiva del fenomeno migratorio, dell’idea di una comune Patria Europea e rinforzare la comunicazione fra le comunità locali ed i cittadini comunitari e immigrati. Rivolgere quindi l’attenzione verso chi quotidianamente o saltuariamente si confronta con la realtà delle comunità romene, per favorire uno stile o atteggiamento interculturale come la disponibilità al dialogo, al rispetto reciproco, al bene comune e al cambiamento delle proprie mappe valoriali in una logica di solidarietà, di co-crescita.

Simona Cecilia Crociani Baglioni 

https://futuroinsieme.wordpress.com/

Opere di misericordia corporali

opere-misericordia

1) Dare da mangiare agli affamati e 2) dare da bere agli assetati

Queste due prime opere di misericordia corporale sono complementari e si riferiscono all’aiuto che dobbiamo dare in cibo e altri beni a chi più ne ha bisogno, a coloro che non hanno l’indispensabile per poter mangiare ogni giorno.

Gesù, come dice il vangelo di san Luca, raccomanda: «Chi ha due tuniche, ne dia una a chi non ne ha; e chi ha da mangiare, faccia altrettanto» (Lc 3, 11).

3) Ospitare i pellegrini

Anticamente, dare ospitalità ai viaggiatori era una questione di vita o di morte, dati i disagi e i rischi dei viaggi. Oggi non è più così. Ma potrebbe comunque accaderci di ricevere qualcuno in casa nostra, non per semplice ospitalità verso un amico o un familiare, ma per un vero caso di necessità.

4) Vestire gli ignudi

Quest’opera di misericordia tende a venire incontro a una necessità fondamentale: il vestito. Spesso ci viene richiesta la raccolta di indumenti che si fa nelle parrocchie o in altri centri di assistenza. Nel momento di donare i nostri indumenti, è bene pensare che possiamo dare cose per noi superflue o che non ci servono più, ma anche qualcosa che ci è ancora utile.

Nella lettera di Giacomo veniamo incoraggiati a essere generosi: «Se un fratello o una sorella sono senza vestiti e sprovvisti del cibo quotidiano e uno di voi dice loro: “Andatevene in pace, riscaldatevi e saziatevi”, ma non date loro il necessario per il corpo, che giova?» (Gc 2, 15-16).

5) Visitare gli infermi

Si tratta di una vera assistenza ai malati e agli anziani, sia in ciò che riguarda l’aspetto fisico, sia facendo loro compagnia per un po’ di tempo.

L’esempio migliore della Sacra Scrittura è quello della parabola del buon samaritano, che si prese cura del ferito e, non potendo continuare a occuparsene direttamente, lo affidò alle cure di un altro, pagando di tasca propria (cfr. Lc 10, 30-37).

6) Visitare i carcerati

Consiste nel far visita ai carcerati, dando loro non soltanto un aiuto materiale ma un’assistenza spirituale, perché possano migliorare come persone e correggersi, magari imparando a svolgere un lavoro che possa essere loro di aiuto quando sarà terminato il periodo di detenzione…

Invita anche ad adoperarsi per liberare gli innocenti e chi è stato sequestrato. Anticamente i cristiani pagavano per liberare gli schiavi o si offrivano in cambio di prigionieri innocenti.

7) Seppellire i morti

Cristo non aveva un luogo dove posare il capo. Un amico, Giuseppe d’Arimatea, gli cedette la propria tomba. Non soltanto, ma ebbe il coraggio di presentarsi a Pilato e di chiedergli il corpo di Gesù. Partecipò anche Nicodemo, che aiutò a seppellirlo (Gv 19, 38-42).

Seppellire i morti sembra un ordine superfluo, perché, di fatto, tutti vengono seppelliti. Però, per esempio, in tempo di guerra può essere una necessità pressante. Perché è importante dare una degna sepoltura al corpo umano? Perché il corpo umano è stato dimora dello Spirito Santo. Siamo “tempio dello Spirito Santo” (1 Cor 6, 19).

Fonte: Cosa sono le opere di misericordia?

porta-santa-chiusura