Gesù, presentando ai discepoli un pane spezzato (almeno ciò che ai sensi appariva pane), ha detto loro «prendete e mangiate: questo è il mio corpo», come se ciò che appariva ai sensi come pane non fosse in realtà pane, ma fosse quella sua carne, che in precedenza aveva detto dover essere mangiata per avere la vita eterna? Gli apostoli hanno veramente mangiato la carne del Signore? Certamente. Ma in che modo?
I Padri del Concilio di Trento hanno risposto: spiritualiter, sacramentaliter (Denz.1648) e realiter (Denz.1658). Spiritualiter vuol dire che è stato un mangiare spirituale, un alimentarsi spirituale; sacramenaliter vuol dire misterioso o mistico, ossia razionalmente incomprensibile e verbalmente inesprimibile; realiter vuol dire fisicamente o materialmente, perché la carne di Cristo «è vero cibo» (Gv 6,55) dell’anima e del corpo.
Come può costui darci la sua carne da mangiare?(Gv 6,52)
Problemi del dialogo ecumenico
Il dialogo ecumenico con i luterani si è fermato attorno a tre punti essenziali di quanto Cristo ha voluto per la nostra salvezza: l’eucaristia, la Messa, il sacerdozio. È presente il pastore, il maestro, il profeta. Manca il sacerdozio come potere di offrire il sacrificio della salvezza e nutrire la comunità cristiana col cibo eucaristico.
Iniziamo con la questione dell’eucaristia. Essa prevede, come si sa, la consumazione di un cibo che rappresenta Cristo presente nella comunità radunata nel suo nome. Ma come è da intendere questo mangiare e come è da intendere la presenza di Cristo? Nella comunione eucaristica il mangiare fisico si associa ad un nutrirsi spirituale ed è la condizione di un nutrirsi spiritualmente.
Mangiando un qualcosa di materiale, assumiamo un beneficio spirituale. Non fa nessun problema il sapere che la vita fisica è mantenuta in essere dal nutrimento fisico. Quello che ci domandiamo è come può un nutrirsi fisico causare nel nostro spirito una vita soprannaturale e divina?
Comprendiamo che il nostro spirito si arricchisca nella virtù e nella sapienza nutrendosi di concetti, pensieri, intenzioni, propositi e cose spirituali, come l’apprendimento della verità, il gusto della bellezza, la considerazione di esempi di virtù, l’assimilare l’insegnamento di un maestro, l’imparare una lezione, lo studio della filosofia.
Ma come può il mangiare la carne di un uomo assicurarci la vita eterna? Tutt’al più alimenterà la nostra vita fisica. Ma poi questa prospettiva ci appare orribile e gravemente peccaminosa.
Come è possibile che mangiando l’ostia noi mangiamo la carne di Cristo? Assumiamo la materia del suo corpo? O non piuttosto semplicemente assumiamo una porzione di pane, che poi viene normalmente digerito come qualsiasi altro cibo? Gli accidenti del pane agiscono e patiscono secondo le normali leggi del metabolismo organico, sicchè la materia dell’ostia assume la forma della materia vivente del nostro corpo, come qualunque cibo che viene metabolizzato nel normale processo dell’alimentazione. Tuttavia la fede ci dice che la sostanza dell’ostia, che è la sostanza del corpo stesso di Cristo, alimenta invece l’anima e la fa crescere nella grazia.
I Padri del Concilio di Trento hanno risposto: spiritualiter, sacramentaliter (Denz.1648) e realiter (Denz.1658). Spiritualiter vuol dire che è stato un mangiare spirituale, un alimentarsi spirituale; sacramenaliter vuol dire misterioso o mistico, ossia razionalmente incomprensibile e verbalmente inesprimibile; realiter vuol dire fisicamente o materialmente, perché la carne di Cristo «è vero cibo» (Gv 6,55) dell’anima e del corpo. Alcuni Santi per un certo tempo si sono nutriti della sola Eucaristia.
Altro problema: come può il sacerdote nella Messa con le parole della consacrazione rifare o fare ciò stesso che ha fatto Cristo nell’ultima Cena? Come possono quelle ostie preparate dalle suore o dai carcerati diventare il corpo di Cristo, sicchè noi nella comunione non mangiamo del pane, se non in apparenza, ma in realtà mangiamo il corpo di Cristo?
Il Concilio di Trento dice che nella comunione noi mangiamo, insieme con gli accidenti del pane, la sostanza del corpo di Cristo e, per concomitanza, la sostanza del sangue accogliendo nella nostra anima la sua anima e la sua divinità (Denz.1639), sicchè Cristo in Persona diventa interiormente presente in noi.
Ma quando il Concilio parla della distinzione fra la sostanza e le specie sensibili del pane (Denz.1636, 1642), che cosa intende dire? Come fa a fare questa distinzione? La sostanza del pane è il pane? O può esistere la sostanza del pane senza il pane? Quando noi diciamo «il pane» noi intendiamo la sostanza con i suoi accidenti.
Non riusciamo ad immaginare la sostanza senza gli accidenti e gli accidenti senza la sostanza, tanto che gli empiristi inglesi da Ockham fino a Bertrand Russell e i buddisti dicono che la sostanza non è altro che la collezione unificata e significata sotto uno stesso nome di un insieme coerente di accidenti, ovverosia dati sensibili, che non hanno bisogno di un sostegno o sostrato misterioso o invisibile – la cosiddetta «sostanza» – che li sostenga o li supporti; stanno in piedi da soli!
Se ci sono quei dati, c’è la sostanza; ma se non ci sono, è assurdo ipotizzare la sostanza da sola senza di essi. Come facciamo a sapere che dietro o sotto gli accidenti c’è la sostanza, se essa è per definizione nascosta? Pare che gli empiristi abbiano ragione. Certo, ammettono anche loro che il gusto del pane non è il pane, perché anche il colore del pane è nel pane, eppure è diverso dal gusto. Però, quando sentiamo qualcosa che ha il gusto del pane, diciamo: questo è pane!
Tuttavia bisogna dire che gli empiristi sono dei sensisti, che non sanno che cosa è l’intelletto e di che cosa esso è capace. Usano l’intelletto per negare le sue proprie funzioni in quanto distinte da quelle del senso. Infatti il senso coglie gli accidenti, ma non è capace di intendere la sostanza nella sua intellegibilità come ente sussistete da sé, materiale o spirituale che sia. Ora però siccome l’intelletto tutto quello che concepisce lo concepisce a modo di sostanza, tutto quello che riescono a concludere è di ipostatizzare i dati del senso, cadendo nel materialismo.
In realtà persino il cane riconosce il suo padrone; persino gli uccelli vedono il contadino e scappano. Il che vuol dire che anche l’animale, pur non essendo dotato di intelletto, sa in qualche modo riconoscere la sostanza o la persona, anche se è vero che è facile ingannarli: basta lo spaventapasseri per tener lontano gli uccelli.
Ora è vero che nessuno mai avrebbe pensato che fosse possibile l’esistenza di una sostanza senza i suoi accidenti o di accidenti senza la loro sostanza, se non vi fossimo stati obbligati, in nome della fede, dal mistero dell’eucaristia, che si trasformerebbe in un’assurdità se non ammettessimo, col Concilio di Trento, che non nel pane, ma sotto le specie del pane nell’eucaristia è contenuto Cristo stesso: corpo, sangue, anima e divinità.
«Sotto le specie del pane» non vuol dire che la sostanza sia nascosta come il corpo è nascosto sotto l’abito che viene indossato, per cui basta togliere l’abito che si vede il corpo nudo. Anche se San Giovanni della Croce parla a tal riguardo di «nuda sostanza», è chiaro che si tratta di una metafora. È chiaro che eliminare gli accidenti vuol dire distruggere la sostanza. Un pane marcito non è più pane. Ma nell’eucaristia non c’è questione di corruzione degli accidenti. Se le specie si corrompono, non vuol dire che solo adesso non c’è più la sostanza del pane, ma che adesso non c’è più la presenza del corpo di Cristo. E per questo le ostie corrotte non si conservano più nel tabernacolo, ma vengono eliminate.
L’ostia consacrata non è quindi semplice pane che significa il corpo di Cristo, come credeva Calvino; non è pane nel quale è presente Cristo, come credeva Lutero, ma è veramente il corpo di Cristo sotto le specie sensibili del pane, come insegna il Concilio di Trento:
“sub specie illarum sensibilium” (=species sensibilium panis) “continetur” (Denz.1636); Cristo che “in sanctissimo sacramento eucharistiae continetur” (Denz. 1651). Dice inoltre che “in divino sacrificio, quod in Missa peragitur, idem Christus continetur et incruente peragitur” (Denz.1743).
Dire, come dicono alcuni cattolici, che il Corpo è nel pane è l’eresia di Lutero dell'”impanazione”, per la quale il pane resta pane, solo che Cristo è nel pane o della “consustanziazione”, per la quale la sostanza del pane non si converte nella sostanza del corpo, ma le due sostanze restano assieme l’una accanto all’altra. La presenza reale della quale parla Lutero non ha quindi nulla di speciale per l’eucaristia, ma non è altro che la presenza di ubiquità di Dio in tutti i luoghi dell’universo o tutt’al più la presenza della sua grazia nell’anima del fedele.
Quando parliamo dell’eucaristia dobbiamo quindi evitare di parlare di “pane”, ma dobbiamo parlare, come fa la Chiesa, di specie o accidenti del pane. Quello che sembra pane, pane non è, ma è il corpo del Signore. Non dobbiamo temere di dire che il pane si è convertito nel corpo del Signore, sicchè restano solo le apparenze sensibili del pane. Sentiamo il gusto del pane, ma ciò che mangiamo è la carne di Cristo.
Si può però parlare di pane eucaristico o pane consacrato in senso metaforico, sottintendendo sempre la transustanziazione, ed intendendo che si tratta di “pane” nel senso che è un cibo. Dice bene il famoso inno di San Tommaso: Panem de coelo praestitisti eis, omne delectamentum in se habentem.
Anche Gesù dice “il pane che io darò è la mia carne per la vita del mondo» (Gv 6,58). Se Cristo si esprime in questo modo, le sue parole non vanno intese nel senso che egli voglia identificare sic et simpliciter il pane dell’ultima Cena col suo corpo, ma intende dire che il cibo che darà è la sua carne; e del resto è metafisicamente impossibile che una sola sostanza sia simultaneamente due sostanze. Un pane è un pane e un corpo umano è un corpo umano.
Non ha seppur senso ipotizzare che un pane possa mescolarsi con un corpo umano come il caffè si mescola col latte per formare il caffelatte. E non ha neppur senso immaginare che il corpo di Cristo sia nel pane come l’uva passa nel panettone. Cristo non sublima o divinizza il pane, ma fa ben di più: lo fa diventare Lui stesso, senza che esso abbandoni le sue specie sensibili.
E’ solo all’ultima Cena che appare chiaro che cosa qui Gesù intende dire. Così nell’ostia consacrata noi vediamo adesso Cristo sotto le apparenze del pane, nella speranza di vederlo un giorno svelatamente in cielo.
Non che il senso sia ingannato; il senso vede la bianchezza del pane e vede la verità; il fatto è che il senso non può vedere la sostanza, che è visibile solo dall’intelletto e questi per fede sa che la sostanza non è più quella del pane, ma quella del corpo di Cristo, presente, peraltro, non come sostanza esistente attualmente in cielo, ma a modo di sostanza (substantialiter).
Se il pane restasse pane, come nella Comunione eucaristica noi potremmo ricevere la vita eterna? Come può un cibo materiale donare la vita eterna? Se l’ostia ingerita dal fedele gli dona la vita, ciò è possibile perché sotto le apparenze del pane è Cristo stesso che agisce con la sua grazia. Se la carne di Cristo dona questa vita è perché è la carne di Dio. Il fedele mangia una carne ipostaticamente unita al Verbo e per questo, come dice Paolo, assimila la sua stessa esistenza a quella di Cristo. Come osserva acutamente Agostino, mentre il cibo terreno diventa la carne di colui che si ciba, il cibo eucaristico trasforma in se stesso colui che si ciba. Ed è logico che chi si accosta alla comunione sia in grazia, giacchè colui che si nutre dev’essere necessariamente un vivente; non si può dar da mangiare a un morto.
Noi pastori e predicatori dobbiamo dire queste cose ai fedeli, anche a costo di scandalizzare o di sembrare di dire cose assurde o di esser presi per matti o per lefevriani. Ma dobbiamo aver fiducia di poter esser creduti, così come da 2000 anni esistono i cattolici ed esisteranno fino alla fine del mondo, e dobbiamo temere più il giudizio di Dio che quello degli uomini o dei rahneriani o dei luterani.
La messa è banchetto e sacrificio
Gli equivoci del dialogo con i luterani appaiono chiarissimi anche per quanto riguarda il campo della liturgia. La riforma del rito della Messa avviata nel 1970 da San Paolo VI è stata in se stessa buona, opportuna ed utile anche ai fini di un confronto ecumenico con la Cena luterana. Ma anche qui a guastare le cose si sono intromessi i modernisti, i quali hanno cominciato a celebrare ed interpretare il novus ordo, in un modo falso, avvicinandolo troppo alla Cena luterana, con la comprensibile reazione sdegnata dei lefevriani, i quali già avevano interpretato, sia pur errando, il novus ordo come filoluterano.
La pastorale modernista della Messa, organizzata al suono delle trombe da 60 anni, dandoci ad intendere che era l’applicazione della riforma conciliare, ha completamente fallito. Nessuno oggi fa più l’adorazione eucaristica, molti diventano protestanti conservando il nome di cattolici e i fedeli alla Messa sono in continua diminuzione. Alcuni, come Andrea Grillo, credono che fra impanazione e transustanziazione si può scegliere come si preferisce. Quei pochi che restano prendono la Messa come fosse un banchetto, un’assemblea sindacale, un incontro fra amici, una festa da ballo, una manifestazione di esaltati o uno spettacolo televisivo, peraltro non paragonabile alle rappresentazioni della Scala di Milano o a quelli di Costanzo. La comunione è assimilata all’assunzione di una compressa contro il mal di denti o l’obbligatoria assunzione del pasto quando si partecipa ad un banchetto. I lefevriani attirano gli esteti, gli esoteristi e i nostalgici.
Molti oggi, influenzati dal protestantesimo liberale, non ammettono più che Cristo in obbedienza alla volontà del Padre, abbia compiuto un sacrificio espiatorio e soddisfattorio e, non avendo l’audacia di colpire apertamente il dogma della redenzione del Concilio di Trento, se la prendono col povero Sant’Anselmo, come se la dottrina della redenzione fosse un’invenzione della sua mentalità feudale del Signore che vuole e deve salvaguardare il suo onore, aver soddisfazione per l’offesa ricevuta o del Padre adirato e taccagno che vuole che gli sia pagato il debito, quando in realtà la dottrina tridentina non è che una ripresa di quella anselmiana, anche se liberata dal suo razionalismo.
Coloro che invece con Lutero riconoscono il sacrificio redentore di Cristo e non riducono Cristo al semplice profeta martirizzato e riconoscono giustamente che il sacrificio di Cristo come sacrificio divino, è uno soloe sufficientissimo per la redenzione di tutta l’umanità, vedono erroneamente la Messa come un sacrificio soggettivo compiuto dal celebrante che si aggiunge a quello di Cristo quasi a completarlo. Lutero aveva ragione a respingere con sdegno questa idea errata. Il suo grave sbaglio è stato che credeva che la Messa sia questo.
Cristo, secondo lui, all’ultima Cena, non ha offerto nessun sacrificio, ma ha voluto semplicemente rinnovare l’Alleanza facendo l’ultimo pasto pasquale con i suoi. E noi non facciamo altro che commemorare questa commovente ultima Cena d’addio.
Invece no. Occorre condurre i fratelli luterani alla consapevolezza di fede che la Messa è sì memoria dell’ultima Cena, ma è essenzialmente e fondamentalmente, per istituzione di Cristo, come dice il Tridentino, “sacrificium, quo cruentum illud semel in cruce peragendum repraesentatur eiusque memoria in finem usque saeculi permaneret” (Denz.1740).
Capisco che l’espressione tradizionale “rinnovazione” non è delle più felici. Essa oggi è stata abbandonata per favorire l’avvicinamento ai protestanti. Infatti è vero che il sacrificio della croce non è come rinnovare la patente d’auto o un qualcosa che abbia bisogno di essere svecchiato dal sacerdote che dice Messa, quasi che il sacerdote vi aggiunga qualcosa, lo aggiorni o lo migliori, perchè Cristo è sempre nuovo, è sempre vivo e continua sempre nella Messa ad offrirsi al Padre e ad intercedere per noi come sommo sacerdote. Per cui ciò che facciamo noi sacerdoti (hoc facite in mei commemrationem), lo facciamo in persona Christi.
Il Concilio parla piuttosto di repraesentatio dell’unico sacrificio di Cristo, il che vuol dire renderlo presente ed operante fra noi, nello spazio e nel tempo, in tutte le Messe del mondo con la sua efficacia salvifica. E ciò avviene per il potere che Cristo ha dato a noi sacerdoti. L’espressione del Concilio era più ecumenica di quella di rinnovazione, perché in essa appare evidente l’unicità del Sacrificio di Cristo, che vien semplicemente reso presente sulla terra nella storia del mondo.
In questo senso si può e si deve dire che la Messa è un sacrificio (sacrum facio) e che noi sacerdoti offriamo un sacrificio, ossia offriamo al Padre Cristo eucaristico vittima (hostia, korban) del sacrificio che noi sacerdoti celebriamo pronunciando le parole della consacrazione, che rendono sacramentalmente e realmente presente Cristo sull’altare sotto le specie eucaristiche, cosicchè noi offriamo sotto queste specie Cristo stesso al Padre in forza del fatto che Cristo in cielo continua ad offrire se stesso al Padre ed intercede per noi, sicchè noi sacerdoti ripresentiamo in modo incruento a noi stessi e al popolo l’unica offerta che Cristo ha fatto di se stesso una volta per tutte al Padre per noi sulla croce 2000 anni fa e noi stessi insieme col popolo offriamo per la nostra salvezza Cristo sacramentato al Padre.
Si tratta dunque dell’unico e medesimo sacrificio di Cristo; cambia solo il modo della sua presenza: presente in modo cruento agli astanti 2000 anni fa; presente a tutti i fedeli fino alla fine del mondo in modo incruento in ogni Messa che viene celebrata.
La sostanza del corpo di Cristo adesso in cielo ha i suoi accidenti, mentre qui in terra essa è presente senza gli accidenti in tutti gli altari del mondo fino alla fine dei secoli. Esiste quindi una sola sostanza con i suoi accidenti ed esistono molte presenze di questa stessa sostanza tra noi nella vita presente. Questa presenza come va concepita? Qui noi siamo obbligati ad arricchire il nostro concetto di presenza.
Secondo il nostro solito modo di dire, noi diciamo che una persona ci è presente o perché sta davanti a noi o perché ne abbiamo una rappresentazione mentale (il concetto) o perché la vediamo rappresentata in un’immagine. Ora Gesù nel suo corpo, sangue, anima e divinità nell’eucaristia ci è presente in nessuno di questi modi; non ci è presente personalmente in carne ed ossa così come è in cielo; non è che Cristo risorto scenda dal cielo per essere tra noi, perché un corpo occupa un solo luogo e non può essere simultaneamente in luoghi diversi, non si può moltiplicare. Non ci è presente mentalmente nel concetto che abbiamo di lui. Non ci è presente come ci è presente alla televisione il presidente Mattarella o la Meloni.
Come allora ci è presente? Si tratta di una presenza, effetto dell’onnipotenza divina, sconosciuta alla nostra ragione, prima che ne venissimo a conoscenza apprendendo il mistero dell’eucaristia. Si tratta di una presenza per la quale la cosa, in questo caso Cristo, è presente benché sia assente. Sembra una contraddizione, ma non è così. Come si risolve la contraddizione? Cristo ci è realmente e sostanzialmente presente sotto i veli eucaristici. Ma nel contempo ci è assente in quanto è in cielo, dicendo che qui in terra la sostanza è senza gli accidenti, che sono sostituiti da quelli del pane e del vino, mentre in cielo ha i suoi accidenti.
La Chiesa chiama reale questa presenza, per distinguerla da quella intenzionale e da quella figurativa di cui sopra. Ma si badi bene: reale ma senza gli accidenti. Per questo i teologi dicono presenza sostanziale, non in quanto sostanza con i suoi accidenti, ma a modo di sostanza.
Lutero ci teneva alla presenza reale di Cristo nell’eucaristia, ma, non accettando l’idea di una sostanza senza accidenti, era obbligato a concepire questa presenza come se nell’eucaristia ci fosse la compresenza del pane e del Corpo di Cristo come due sostanze con i loro accidenti e quindi non distingueva il corpo di Cristo in cielo da quello presente nell’Eucaristia.
Ne veniva la conseguenza che noi nella comunione non mangiamo la carne di Cristo, ma del pane nel quale c’è Cristo. Ma a questo punto, qualunque nostro pasto assunto in Cristo diventa un pasto eucaristico e non si vede più che necessità ci sia di celebrare un rito speciale, dal momento che ogni pasto che il cristiano consuma, lo consuma sempre alla presenza del Signore, come ci invita a fare San Paolo (I Cor 10,31).
Ma Paolo distingue molto bene questo mangiare comune dal mangiare il corpo del Signore (I Cor 11, 26-29). Per questo, bisogna persuadere i nostri fratelli luterani che il pasto eucaristico non è un semplice mangiare in compagnia di Cristo, ma è un vero e proprio mangiare la carne di Cristo e questa cosa non è possibile se non accettando il dogma della transustanziazione.
Quindi, sotto due modalità di presenza, con accidenti e senza accidenti, del sacrificio della croce si può parlare di due distinti sacrifici: quello celeste ed unico di Cristo risorto alla destra del Padre e quello di noi sacerdoti, molteplice su questa terra, nello spazio e nel tempo, effetto, espansione e ripresentazione di quello, che celebriamo noi sacerdoti nella vita presente, giacchè c’è da tener presente che se noi agiamo in persona Christi, tuttavia non siamo Cristo.
Noi prestiamo a Lui la nostra voce, le nostre mani, i nostri gesti, la nostra mente, il nostro cuore; ma è chiaro che il sommo ed unico Sacerdote e Celebrante è Lui. Come mai Lutero non ha capito questo, fantasticando di chissà quale presunzione di noi sacerdoti di fare una cosa inventata da noi per completare e perfezionare quello che ha fatto Cristo?
La verità invece è che, accanto all’unico sacrificio che Cristo celebra di Se stesso in cielo, come estensione e ripresentazione da Lui voluta in terra del suo sacrificio, esiste una molteplicità di sacrifici, che sono le Messe celebrate da noi sacerdoti nel mondo. Noi sacerdoti, dal canto nostro, non facciamo niente che non sia quello che ha fatto Cristo e che ci ha ordinato di fare dandoci il potere di farlo, per cui semplicemente partecipiamo del suo sacerdozio, ma è chiaro che è Lui che come sommo Sacerdote della Nuova Alleanza, sostanzialmente celebra la Messa ed ogni Messa, come è detto nella Mediator Dei di Pio XII. Noi non siamo che suoi umili e poveri ma reali strumenti della sua universale azione sacerdotale.
Possiamo inoltre far presente che l’idea, avanzata oggi da alcuni liturgisti, che con la Messa noi siamo presenti al sacrificio della Croce è senz’altro bella e plausibile, purchè però essa sottintenda che questa nostra presenza è resa possibile dal fatto che Cristo stesso crocifisso e risorto è realmente presente a noi sotto le specie eucaristiche.
Il sacerdote partecipa del sacerdozio di Cristo. Per questo esistono gradi del sacerdozio, dal diaconato all’episcopato. Per questo esiste un sacerdozio comune dei fedeli soggetto al sacerdozio ministeriale della gerarchia ecclesiastica fino al suo vertice, il Romano Pontefice. A Lutero sono sfuggiti tutti questi valori genuinamente evangelici e neotestamentari, perché ha ignorato il concetto di partecipazione, che invece è una categoria biblica fondamentale, come ha dimostrato il Padre Cornelio Fabro in una sua opera classica e magistrale[1].
Lutero ha limitato e appiattito la concezione della comunità cristiana alla sola dottrina che tutti sono fratelli ed uno solo è il Padre e Maestro, il Cristo. Ma Gesù non si è fermato a questa caratterizzazione della comunità. Egli ha stabilito gli apostoli, col compito di governare la comunità sotto la guida di Pietro. Lutero, trascurando questo aspetto essenziale, ha una concezione monca ed insufficiente della comunità cristiana; per cui occorre che noi cattolici rendiamo consapevoli i nostri fratelli luterani di questa lacuna.
Nella visione luterana del sacerdozio comune dei fedeli, il ministro del culto non è un sacerdote investito di un potere che il comune fedele non abbia, almeno in radice. Per questo Lutero, parlando della guida della comunità, abbandona il termine «sacerdote», che fa pensare a un potere aggiunto a quello del semplice battezzato, e preferisce notoriamente quello di «ministro» o «pastore». Da qui la sua idea che il ministro del culto non è sacramentalmente ordinato dal detentore di un grado superiore del sacerdozio, come il vescovo, ma è il semplice presidente dell’assemblea, scelto dall’assemblea, la quale è come tale il soggetto del culto e dell’azione liturgica.
Cristo ha istituito il sacerdozio all’Ultima Cena
Del tutto a buon diritto il Concilio di Trento ha detto che Cristo ha istituito il sacerdozio all’ultima Cena, giacchè l’essenza del sacerdozio consiste effettivamente nel poter fare quello che Cristo ha fatto ed ha ordinato di fare agli apostoli in sua memoria.
Con la celebrazione dell’eucaristia il sacerdote edifica la comunità cristiana, per la quale e con la quale offre al Padre Cristo immolato in sacrificio di espiazione, simboleggiato dall’agnello pasquale immolato per i peccati del popolo, essendo stata l’Ultima Cena la commemorazione della Pasqua prescritta da Mosè per ringraziare Dio per la liberazione degli Ebrei dalla schiavitù egiziana e formare il popolo di Dio in pellegrinaggio verso la terra promessa.
Similmente il sacerdote, ministro di Cristo, nuovo Mosè, e pastore della comunità cristiana, il nuovo popolo di Dio che è la Chiesa, corpo mistico di Cristo, imbandisce il nuovo banchetto pasquale, distribuendo in cibo la carne della Vittima divina, Cristo agnello immolato, guidando il gregge di Cristo verso la patria celeste. Dunque, niente comunità cristiana senza il sacerdote che offrendo Cristo al Padre, la edifica col cibo eucaristico, la istruisce con la Parola di Dio e la purifica col sacramento della penitenza.
Il confessare i fedeli, ministero proprio del sacerdote, è un derivato dal poter celebrare la Messa, perchè la Messa serve per la remissione dei peccati e chi fa la comunione, la fa perchè è già stato perdonato da quella grazia che Cristo ci ha ottenuto a noi sacerdoti col sacrificio che noi celebriamo nella Messa e il cui potere di perdono si effettua per il nostro ministero di confessori. Il rifiuto luterano del ministero sacerdotale della confessione è conseguenza logica del suo rifiuto di ammettere la facoltà del sacerdote di celebrare la Messa come sacrificio.
Stante invece quello che ho detto circa il potere di consacrare il corpo e il sangue del Signore, come potere proprio del sacerdote, c’è da notare che chi si facesse sacerdote senza credere a questo potere, non avrebbe la vera vocazione, si farebbe sacerdote senza sapere quello che fa, fosse anche un vescovo (vedi gli anglicani), e la sua ordinazione sarebbe invalida. Immaginiamo il danno che farebbe un sacerdote di questo tipo. Ma dobbiamo pensare anche quali immensi benefìci il sacerdote santo assicura al bene della Chiesa e alla salvezza del mondo, come dimostra la storia bimillenaria del sacerdozio cattolico.
Stanti così le cose, ci rendiamo conto di ciò che manca alle comunità dei nostri fratelli luterani per vivere in pienezza quella comunione fraterna e con Cristo, che Cristo ha voluto per la nostra salvezza, quel Cristo del quale esse pure vogliono essere discepole e che vogliono come loro pastore.
La Cena luterana, memoriale dell’Ultima Cena, si edifica certamente anch’essa attorno alla presenza del Signore crocifisso e risorto, un Gesù che certamente è Figlio di Dio, maestro e pastore, ma non è Agnello immolato per la nostra salvezza e non è pastore divino che procura la vita eterna. C’è sì Cristo, ma non c’è tutto Cristo, Attendiamo da cinque secoli che questi fratelli accettino Cristo nella sua pienezza.
Stando così le cose, noi cattolici non possiamo celebrare assieme con i fratelli luterani la memoria liturgica dell’Ultima Cena, né possiamo ammetterli alla comunione eucaristica, finché essi non riconosceranno la vera natura del sacerdozio, il suo potere di operare la transustanziazione eucaristica e non riconosceranno la Messa come sacrificio propiziatorio, come lo definisce il Concilio di Trento (Denz.1743) celebrato dal sacerdote.
Se poi ci sono dei cattolici che sui punti suddetti la pensano come i luterani, dovrebbero sapere che le loro Messe sono nulle e semmai delle pie riunioni di devoti di Cristo, ma niente di più. Questo è un falso ecumenismo, che invece di convertire i luterani al cattolicesimo, trasforma i cattolici in luterani o quanto meno in modernisti.
Occorre dunque che su questi tre punti che ho segnalato: eucaristia, Messa e sacerdozio il dialogo con i fratelli luterani sappia trovare le vie e i modi per mostrar loro che se vogliono essere pienamente cristiani, obbedienti in tutto a ciò che Cristo ha voluto ed istituito per la sua Chiesa e per la salvezza del mondo, siano disponibili ad avere per queste cose un animo aperto ed accogliente.
P. Giovanni Cavalcoli
Fontanellato, 7 aprile 2023
Gesù, presentando ai discepoli un pane spezzato (almeno ciò che ai sensi appariva pane), ha detto loro «prendete e mangiate: questo è il mio corpo», come se ciò che appariva ai sensi come pane non fosse in realtà pane, ma fosse quella sua carne, che in precedenza aveva detto dover essere mangiata per avere la vita eterna? Gli apostoli hanno veramente mangiato la carne del Signore? Certamente. Ma in che modo?
I Padri del Concilio di Trento hanno risposto: spiritualiter, sacramentaliter (Denz.1648) e realiter (Denz.1658). Spiritualiter vuol dire che è stato un mangiare spirituale, un alimentarsi spirituale; sacramenaliter vuol dire misterioso o mistico, ossia razionalmente incomprensibile e verbalmente inesprimibile; realiter vuol dire fisicamente o materialmente, perché la carne di Cristo «è vero cibo» (Gv 6,55) dell’anima e del corpo.
Nella Settimana Santa della Pasqua Ortodossa, abbiamo ricevuto e pubblichiamo la Pastorale di Pasqua di S.E. † SILUAN
Per grazia di Dio, Vescovo della Eletta da Dio Diocesi Ortodossa Romena d’Italia,
Piissimo Ordine Monastico,
Reverendissimo Clero, e tutti coloro che ascoltano o leggono questa Lettera Pastorale,
Grazia a voi, pace e gioia da Cristo il Risorto dai morti! E da noi, paterna benedizione, assieme all’antichissimo saluto: CRISTO È RISORTO!
Ogni cristiano si rallegra della Resurrezione del Signore e cerca, come può e per quanto comprende, di onorarla e solennizzarla. Ma, per la maggior parte dei battezzati, si è come generalizzata la pratica di „prendere la luce”, di portare per la benedizione il cesto con le leccornie pasquali, preparare la casa e di coprire la tavola di diverse bontà, secondo „le antiche tradizioni”. Ci si pone la domanda: che legame c’è tra tutto ciò e il Cristo Risorto? Questo è il senso secondo il quale Lui si è incarnato, si è fatto uomo, svuotò Sé stesso, prendendo forma di servo, divenendo simile agli uomini; trovato esteriormente come un uomo, umiliò Sé stesso, facendosi ubbidiente fino alla morte, e alla morte di croce (Fil. 2, 7-8)? Non è forse un prezzo troppo grande per un beneficio troppo piccolo? O forse abbiamo perso di vista ciò che ha portato la venuta nella carne, a noi, di Dio? Forse abbiamo abbandonato la legge di Dio per mantenere la tradizione nostra (cf. Mc. 9, 7)? Non siamo forse più fedeli, a volte, verso le „usanze” e le „tradizioni”, alle ricette di cozonac (pandolce) e i sarmale (involtini di verza), ereditati dagli avi, che non verso le leggi redentrici che ci ha comandato Dio, per mezzo del Figlio (cf. Ebr. 1, 2), faccia a faccia (cf. 1 Cor. 13, 12)? Ma no!… Ma se fosse così, ora – o mai più – è il momento di riconsiderare il senso per il quale il Signore è disceso dal cielo e Si è incarnato, dallo Spirito Santo e dalla Vergine Maria Si è fatto uomo (Si è umanizzato). E il Credo, dal quale ne abbiamo appena citato le parole, ci dice anche il senso di tutto quello che per noi è stato fatto: la croce, la tomba, la resurrezione al terzo giorno, l’ascesa al cielo, la sessione alla destra (del Padre) e persino il senso della (Sua) seconda e gloriosa venuta. E la risposta è: per noi uomini e per la nostra salvezza! Poiché il nostro Dio vuole che tutti gli uomini siano salvati, e che vengano alla conoscenza della verità (1 Tim. 2, 4). Ma ancora c’è qualcuno che desidera salvarsi e giungere alla conoscenza della verità? Certamente, coloro che ascoltano o leggono questa lettera pastorale risponderanno: “Io sì”! “Anch’io”! “Anch’io”! … Ma la salvezza e, specialmente, la via che essa esige sono diventate, per tanti tra coloro che definiscono sé stessi “fedeli”, “nozione astratta”, che solo coloro che studiano teologia glielo potrebbero spiegare, se non addirittura anche questi non lo facciano solo in modo teorico… Sapranno ancora le nonne o le mamme cristiane insegnare ai nipoti o i figli – o le madrine insegnare ai figliocci – a dire il Credo e, di più, sapranno forse spiegargli il senso di ogni singolo articolo di cui esso è composto? È possibile che sappiano ancora farlo… Ma la prassi ci mostra che la maggior parte delle nonne, mamme o madrine, con le quali noi ci incontriamo, hanno difficoltà a recitare il Credo, dall’inizio alla fine, senza tentennamenti e senza il supporto del “testo”, e non hanno la capacità di spiegare ai nipoti e, rispettivamente, ai figli o figliocci, gli articoli che compongono il Credo. Vista la situazione, è il caso che non si faccia passare questa Solennità perché ci rimangano nell’anima solo i ricordi gastronomici. Mettiamo, dunque, nel cuore le seguenti verità di fede: Il nostro Dio è, nella Sua essenza, AMORE! Padre, Figlio e Spirito Santo pongono in essere (creano) sono nell’amore e per l’amore! E l’amore che sgorga dal seno della Santa Trinità non è egoista, ma si è riversato e si è “materializzato” nel mondo in cui viviamo e nell’universo che ci circonda. Ma il mondo creato da Dio ha ricevuto un “signore”: l’Uomo, fatto a immagine di Dio e dotato di tutto ciò che è necessario per assomigliare a Colui che lo ha creato. Il rapporto di Dio con l’uomo, fatto a Sua Immagine, era basato sull’amore e sulla fiducia. A l’uomo Dio ha affidato il paradiso e ogni essere vivente da Lui creato. Per provare e rafforzare l’amore e la fiducia dell’uomo nei Suoi confronti, il Signore gli ha dato un singolo comando, dal quale dipende la stessa sua vita: dall’albero della conoscenza del bene e del male non mangiare, il giorno in cui ne mangiassi, senza dubbio morirai! (Gen. 2, 17). Ma l’uomo ha avuto più fiducia della creatura (il serpente di cui ne era il custode/signore) che del Creatore – Dio. Da ciò, il rapporto d’amore tra l’uomo e Dio si è compromesso, e l’uomo ha perduto, insieme all’immortalità corporale, anche l’incorruttibilità, divenendo, così, mortale e corruttibile (soggetto all’invecchiamento). Ma Dio-Amore non rinnega Sé stesso e rimane fedele al principio con cui ha costruito il rapporto con l’uomo. Dio rimane fedele e amorevole verso l’uomo, non ostante la sua caduta, e mantiene, nella coscienza dell’uomo, la speranza del riscatto e della liberazione da ogni privazione sopraggiunte insieme alla cacciata dal paradiso e la rottura del patto d’amore e fiducia verso il suo Creatore. E non appena trova uno spirito preposto ad accordare fiducia nel suo Creatore, il Signore gli rivela la propria fiducia nell’uomo, giungendo fino a spogliare Sé tesso, assumere la condizione di servo e divenire simile agli uomini; a assumere la forma di uomo (cf Fil. 2, 7). Dall’obbedienza e la fiducia della Vergine Maria – nuova Eva – l’eterno Figlio del Padre – nuovo Adamo – risponde facendosi obbediente fino alla morte e alla morte di croce (Fil. 2, 8). Così, per mezzo della venuta nella carne del Figlio di Dio, si rinnova l’Uomo, si rinnova l’umanità fatta a immagine di Dio e si apre, ad ogni figlio o figlia del vecchio Adamo, la possibilità di innestarsi nel Corpo del Nuovo Adamo, affinché la linfa della Vite nuova e eterna giunga in ognuno degli altri membri.
Per questo, il Signore e Redentore nostro ci dice: Io sono la vite, voi i tralci. Chi rimane in Me e Io in lui, fa molto frutto, perché senza di Me non potete far nulla. Se rimanete in Me e le Mie parole rimangono in voi, chiedete quel che volete e vi sarà dato (Gv. 15, 5; 7). Il principio dell’amore tra Dio e uomo, come abbiamo potuto vedere dall’inizio, si fonda sulla custodia della parola – i comandamenti – di Dio: Se uno Mi ama, osserverà la Mia parola e il Padre Mio lo amerà e noi verremo a lui e prenderemo dimora presso di lui (Gv. 14, 23). Chi accoglie i Miei comandamenti e li osserva, questi Mi ama (Gv. 14, 2). Le parole che vi ho dette sono spirito e vita (Gv. 6, 63). Sullo stesso principio si fonda anche il rapporto di ciascuno di noi con il nostro Redentore e Dio. L’essere credente non si riduce solo al credere che Dio “esiste”. Essere credente significa aver fiducia nel Signore, nelle Sue parole, significa custodire i Suoi comandamenti, vale a dire, costruire su di essi i principi del pensare e del vivere, e non affidarsi a parole o opinioni o “il consiglio” di altri più che a quello che il Signore dice o comanda. Il rapporto di comunione con il nuovo Admo e la condivisione con Lui dipende da un nuovo comandamento di salvezza, dato dal Signore ai Suoi discepoli, nella notte in cui fu venduto – più precisamente quando Egli stesso Si è dato per la vita del mondo- allora, Egli prese il pane e, rese grazie, lo ha spezzato ed ha detto: Prendete, mangiate, questo è il Mio corpo che si spezza per voi. Fate questo in memoria di Me. Allo stesso modo con il calice, dopo la cena, e disse: Questo calice è il nuovo testamento, nel Mio sangue. Questo fate, ogni volta che ne berrete, in memoria di Me. Poiché, ogni volta, se mangerete questo pane e berrete questo calice, annuncerete la Mia morte, testimonierete la Mia resurrezione, fino al Mio ritorno (1 Cor. 11, 23-26 e Liturgia di San Basilio il Grande). Questo comandamento di salvezza si ricorda ed attualizza ad ogni Divina Liturgia, e soprattutto il primo giorno della settimana (cf. Atti 20, 7), seguendo quanto stabilito fin dal tempo degli apostoli, quando quanti da essi battezzati, Erano assidui nell’ascoltare l’insegnamento degli apostoli e nell’unione fraterna, nella frazione del pane e nelle preghiere (Atti 2, 42). È essenziale comprendere che, se il rimanere di Adamo nel paradiso dipendeva dalla custodia/vivere il comandamento, “Non mangiate”, allo stesso modo, anche il rimanere innestati al Corpo di Cristo – la Chiesa – dipende, questa volta, dalla custodia/vivere il comandamento “Mangiate”. Questa è la ragione per la quale la Chiesa ha stabilito, con il canone 9 Apostolico e il Canone 2 del Sinodo di Antiochia (341), che coloro che, partecipando alla Liturgia, non si comunicano con Santo Corpo e con il Santo Sangue di Cristo Redentore, siano allontanati, come chi disobbedisce, fino a quando non si convertono/pentono e chiedano perdono, per essere ammessi di nuovo. Proprio come ci dice il Signore: Rimanete in Me e Io in voi. Chi non rimane in Me viene gettato via come il tralcio e secca; poi lo raccolgono, lo gettano nel fuoco e lo bruciano (Gv. 15, 4; 6). In verità, in verità vi dico: se non mangiate il corpo del Figlio dell’uomo e non bevete il Suo sangue, non avrete in voi la vita. Chi mangia il Mio corpo e beve il Mio sangue ha la vita eterna ed Io lo risusciterò nell’ultimo giorno. Perché il Mio corpo è vero cibo e il Mio sangue vera bevanda (Gv. 6, 53-55). La comunione con la Parola del Signore e con il Corpo e Sangue Suo significa, ogni volta che lo facciamo, comunione con la Vita di Colui che per noi ha sofferto, ha vinto la morte e, per mezzo di essa, il peccato; è risorto il terzo giorno, è asceso al cielo, siede alla destra del Padre e di nuovo verrà, nella gloria, per chiamare a Sé, per l’eternità beata, tutti coloro che hanno amato la sua manifestazione (Cf. 2 Tim. 4, 8). Il “luogo” in cui il cristiano desideroso di salvezza compie quello che abbiamo ricordato qui sopra non è altro che la “Divina Liturgia”. Qui egli ha l’occasione di comunicarsi, in modo “condensato”, e concreto, con l’insegnamento e il cibo spirituale necessario per rimanere in comunione con il Corpo di Cristo, nel quale fu innestato per mezzo del battesimo, e con tutte le altre membra che appartengono al medesimo Corpo. Da questo luogo sgorga ogni festa, ogni iniziativa, ogni nuovo inizio di vita del cristiano, ad una condizione: Che la partecipazione nostra alla Divina Liturgia non sia mai passiva, cioè come ad uno spettacolo, ma attiva, concreta, tanto nella preparazione interiore, quanto con la preghiera, con il nutrimento della Parola del Signore e con la comunione al Santo Corpo e Prezioso Sangue di Cristo Redentore, affinché, uscendo in pace, benediciamo il nome del Signore e lo annunciamo al mondo nel quale ci è dato di vivere. Vivendo in questi principi, colui che vuole salvarsi può accumulare conoscenze con la lettura e il nutrimento con la Parola del Signore, può “esercitarsi” (disporsi) ad ogni buona azione gradita al Signore; può munirsi con tutte le armi di Dio, affinché possa stare saldo contro le insidie del diavolo (cf. Efes. 6, 11); può purificare la sua anima, in modo continuo, attraverso la Confessione e la Comunione, e può, così, festeggiare pienamente la Resurrezione del Signore, pregustando, sin d’ora, le delizie del Regno eterno del Padre e del Figlio e dello Spirito Santo. È rigorosamente necessario che noi, noi che ci definiamo – e desideriamo esserlo – “fedeli”, ci riappropriamo, in modo più dinamico, dell’identità di figli di Dio e seguiamo i passi del nostro Signore e Redentore, spalancando e aprendo anche noi i nostri cuori (cf. 2 Cor. 6, 13), per ricevere in essi, con compassione, le sofferenze dei nostri simili e dell’intero genere umano – che è tanto fiaccato a causa della caduta del vecchio Adamo e soffre in modo indicibile – affinché si riversi su di esso la gioia nostra, quella di avere nel mondo il Redentore, il Nuovo Admo che prende su di Sé il peccato e la sofferenza del mondo e, per mezzo delle Sue piaghe, fascia le piaghe dei cuori spezzati, proclama il perdono agli schiavi, ai ciechi ridà la vista, consola tutti coloro che sono nel pianto e unge di gioia quanti nella tristezza (cf. Is. 61, 1-2; Lc. 4, 18). La nostra preghiera, la compassione e la benevolenza di ognuno di noi, contano nel mare della sofferenza che ci circonda, e si uniscono con lo scorrere di grazia e di consolazione, che sgorgano dalle piaghe del Redentore che è risorto dai morti! O Cristo, Pasqua grande e Santissima! O Sapienza e Parola di Dio e Potenza; donaci, in modo pieno, di comunicare con Te, nell’intramontabile giorno del Tuo regno! A Lui si addice tutta la gloria, l’onore, la gratitudine e l’adorazione, insieme al Padre Suo senza Principio e al Santissimo e Buono e Vivificante Suo Spirito, ora e sempre, nei secoli eterni. Amen.
CRISTO È RISORTO!
Nell’abbraccio paterno in Cristo il Risorto e l’Apostolica Benedizione su ciascuno di voi,
vi auguro ogni bene per la salvezza!
† Vescovo SILUAN
della Diocesi Ortodossa Romena d’Italia
Data dalla Nostra Residenza di Roma, nella Luminosa Solennità della Resurrezione del Signore
Anno della Redenzione 2023, il mese di aprile, il giorno sedici.
Il grande scrittore russo Cechov, affermò che “l’indifferenza è la paralisi dell’anima, è una morte prematura”, mentre Primo Levi sosteneva che “È successo, quindi può succedere ancora”. A noi è stato affidato il compito di far sì che non succeda ancora, che non accada il peggio! La situazione europea è in evoluzione e stanno accadendo imprevisti che potrebbero sfuggire di mano a certa politica incurante della dignità della persona umana e del bene comune: l’Europa. Molti di noi ricordano in occasioni e anniversari commemorativi il famoso testo di Bertolt Brecht, tratto da una omelia di Martin Niemoeller: Prima di tutto vennero a prendere gli zingari:
Prima di tutto vennero a prendere gli zingari e fui contento, perché rubacchiavano.
Poi vennero a prendere gli ebrei e stetti zitto, perché mi stavano antipatici.
Poi vennero a prendere gli omosessuali, e fui sollevato, perché mi erano fastidiosi.
Ma poi vennero a prendere i monaci nei monasteri, e io non dissi niente, perché non ero un monaco.
Un giorno vennero a prendere me, e non c’era rimasto nessuno a protestare.
-Martin Niemöller (1892-1984)
Il testo fu in origine un sermone del pastore e teologo tedesco Martin Niemöller, diventato una celebre poesia attribuita a Bertold Brecht. Niemöller fu arrestato su ordine di Hitler, dopo un sermone, e rinchiuso nel campo di concentramento di Dachau. Riuscì a sopravvivere e passò gli anni Quaranta e Cinquanta a predicare a favore della pace e contro le discriminazioni, pronunciando più volte questo discorso diventato celebre. Testo che, nel tempo, è stato rimaneggiato più volte, adattando il discorso alle varie situazioni.
Ciò che andiamo denunciando sono i pericoli dell’apatia politica in Europa di fronte all’odio nei confronti dei cristiani nei vari paesi, perseguitati in virtù della loro fede in Gesù Cristo Figlio di Dio. Tale apatia è evidente nell’odio teso ad impaurire persone e obiettivi fino a rendere la situazione fuori controllo. L’escalation della tensione porterebbe ad un punto irreversibile di non ritorno. E’ necessario più spazio alla diplomazia e al dialogo tra le parti in conflitto: l’ingresso dell’Ucraina nella NATO equivarrebbe allo scoppio inevitabile della Terza Guerra Mondiale, nucleare.
Il prossimo 15 aprile, a partire dalle ore 15 fino alle 19, ci diamo appuntamento per ritrovarci insieme, in pace, per un saluto e lo scambio di auguri pasquali, vicino a Piazza Venezia, a Roma, all’ombra della Colonna di Traiano. Per comunicare la vostra partecipazione, inviate un messaggio vi WhatsApp: +39 320 1161307.
Un preot catolic executat? Da, deși este o moarte violentă, într-o formă mai prelungită au fost torturați și uciși numeroși alți clerici și laici care nu au renunțat la credință și nu s-au supus regimului comunist instaurat în Republica Populară Română și sistemului de represiune al Securității comuniste.
ORA 6.30: 1951 – 21 februarie – 2023: 72 de ani de la execuția prin împușcare a Slujitorului lui Dumnezeu, preotul DUMITRU MATEI – un martir ce așteaptă să fie beatificat.
Fiind „ucenic” al domnului cercetător Dănuț Doboș, am avut posibilitatea și curiozitatea de a citi mii de file din dosarele Securității, pe care le-am sintetizat în diverse cărți, studii și articole. Subiectul „Matei” mi s-a părut de-a dreptul captivant, de aceea am studiat dosarele care mi-au fost accesibile, dosarele din Arhiva Episcopiei de Iași, dar am făcut și o cercetare în satul natal al părintelui Dumitru Matei, Sărata – județul Bacău, în anul 2001, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea acestuia și i-am dedicat un număr special al revistei „Buletin istoric”.
Cea mai curioasă constatare am întâlnit-o în cimitirul de lângă biserica din deal, unde pe o cruce pusă în memoria preotului Dumitru Sandu Matei era trecut anul morții ca fiind 1956. Discutând cu nou-venitul părinte paroh Ionel Roșu și cu câțiva credincioși din sat urma să mă conving că al lor preot consătean era puțin cunoscut în comunitatea din Sărata. Iată câteva mărturii pe care le-am cules în urmă cu 20 de ani.
Cel mai în vârstă localnic pe care l-am putut aborda a fost domnul Ianoș Enășel, în vârstă de 95 de ani, născut cu 7 ani înaintea părintelui Matei, care ne-a spus printre altele: „Era un om deosebit. A avut un dar mare, o știinţă ce n o avut altul în satul nostru…, un băiat deștept ca el, altul n o mai fost. L am cunoscut așa cum l am cunoscut pe tatăl meu. (…) Era un preot foarte bun. A fost închis la Jilava. A avut mari suferinţe acolo. Și de ce? De ce? Degeaba. N a fost omul ăla vinovat ca să l împuște. M am rugat mult pentru dânsul și mă rog și astăzi”.
În ordinea vârstei, l-am abordat pe domnul Mihai Simon, născut în același an cu părintele Matei, 1913: „Ultima dată l am văzut în primăvara lui =49, când a venit să și ia un act de la primărie. Eu eram telefonist… A trecut pe la mine, pe la poartă, și a strigat tare: «Măi, leat, ce mai faci măi?». I am răspuns: «Uite, așa și așa!» El adaugă: «Măi, Mihai, ce mai spui?» Eu îi răspund: «Nu mai spun nimic». El însă continuă: «Măi, e cam prost… Îmi trebuie niște acte și ăștia de la primărie mă poartă cu vorba». Și cu asta am terminat. El a plecat acasă, vizavi, nu departe de mine. După puţin timp aud telefonul. Ridic receptorul, ascult și apoi îl pun în furcă. Zic nevesti mi: «Măi fimeie, e prost. Ăștia vor să l aresteze pe părintele… Au spus că mașina stă la Bahnă, la moară, iar șeful de post, Patriche, să vină să l anunţe ca să meargă la primărie să și ia actul și atunci mașina vine să l ridice». Fimeia îmi zice: «Du te și spune i!» Nu era de glumă. Eram în mare primejdie. Până la urmă, am îndrăznit, am mers la casa părintelui și i am spus tatălui său, Mihai: «Cumătrule, spune i părintelui s o ntindă, că acu= vin să l ia!» De abia am plecat de la poartă, îl și văd pe la vreo 200 de metri depărtare pe șefu de post care venea grăbit, la deal, singur. Cu siguranţă m o văzut. Dar era cumsecade. Eram chiar prieteni. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am păţit nimic. Întors acasă, mă uitam prin fereastră spre casa lor. Părintele a ieșit prin grădina din spatele casei, a trecut râpa pe unde vine apa Sărata, s a ridicat mai la deal și o ieșit la kilometru 15, pe șoseaua către Onești. De acolo cu ce s o dus, nu știu. Am auzit mai târziu de la un frate al lui că a stat câtva timp pe la Enăchești, la un cumnat al lui. (…) Am mai auzit că a stat fugar pe unde o putut…”.
Am discutat apoi cu doamna Maria Enășel, în vârstă de 72 de ani, care a spus: „În vara anului 1949 mă aflam împreună cu soţul meu, dascăl, în filiala Tărâţa, Parohia Pustiana, cam pe la 6 august, a trecut pe la noi. Era fugar, săracu=, dar foarte vesel. Nu i păsa că i urmărit. N a stat mult. Zicea, râzând: «Vreau să i fac să mă mai alerge oleacă… De acum merg către Dărmănești». La vreo două zile a venit o mașină plină cu securiști. Erau vreo zece. Au încercuit casa. Au intrat și au căutat peste tot, dar nu au găsit nimic. (…) Doar părintele plecase. L au luat pe soţul sub escortă și l au dus la mașină pentru întrebări… Erau înarmaţi, toţi, la mașină era și fratele părintelui, Mihai, din Sărata. I au scos din sat și le au luat declaraţii. La vreun ceas și jumătate soţul s o întors acasă. Era foarte speriat. Nu mi a spus nimic din ce a declarat securiștilor”.
La Dărmănești, în casa parohială, era atunci seminaristul Anton Despinescu, care a scris în urmă cu 20 de ani: „Represiunea comunistă devenind din ce în ce mai dură, atât părintele Matei cât și cei rămași încă liberi au adoptat „tactica fugarilor” schimbând mereu locul de activitate. Riscurile erau evidente. Astfel a început peregrinarea preotului Matei pe la diferite parohii din Dieceza de Iași și Arhidieceza de București. În seara zilei de 8 august 1949 părintele Matei a venit la Parohia Catolică Dărmănești, la colegul său Vilhelm Clain. Acolo l-a găsit pe teologul Anton Despinescu, căruia i-a spus: «Trecem cu toţii, preoţi, seminariști și credincioși prin mari încercări permise de Dumnezeu. De modul cum le vei înfrunta și tu personal, depinde salvarea vocaţiei tale. Acum ţi se oferă ocazia de a dovedi cât de mult îţi preţuiești vocaţia preoţească. A o rata ar însemna o pierdere ireparabilă».
Zilele trecute, același părinte Anton Despinescu, acum în vârstă de aproape 95 de ani menționa: „Părintele Matei, care se bucura de o stimă şi apreciere cu totul aparte mai cu seamă în Iaşi, a fost pus în urmărire foarte strictă fiind considerat ca un organizator al rezistenţei anticomuniste, îndeosebi în rândul tineretului. Conştient de această situaţie, părintele Matei a adoptat aşa-zisa etică a fugarului. Nu stătea mult într-un loc… În această situaţie mi-a fost dat să-l văd la Parohia Romano-Catolică Dărmăneşti, Valea Uzului, judeţul Bacău, în luna august 1949, când venise să-l vadă pe colegul lui, preotul Wilhelm Klein, parohul acestei comunităţi, în care mă aflam deja de un an. Având în vedere situaţia deosebit de critică a clerului catolic din dieceza noastră, tracasaţi permanent de către organele securităţii, preotul Klein a dispărut de la parohie cu o săptămână înainte de venirea părintelui Matei acolo. Era seară înaintată şi, deşi îi propusesem să rămână peste noapte la parohie, nu a acceptat această propunere. Ba mai mult, cunoscându-mă bine ca seminarist, la plecare, mi-a spus cumva parcă «cu limbă de moarte» următoarele: «Ne aflăm cu toţii, preoţi, seminarişti, enoriaşi, într-o perioadă de grele încercări. Pentru tine, personal, e momentul să dai dovadă de preţuirea vocaţiei tale preoţeşti de care nu te poţi îndoi nicio clipă. De felul cum vei răzbate în aceste vremuri depind atât realizarea idealului, precum şi mântuirea sufletului tău propriu»”.
Grație aceluiași părinte Anton Despinescu, în anul 2001 am cules unele informații de la unele persoane din Iași, bine cunoscute de acela care i-a fost părintelui Matei ministrant și seminarist. Dar iată mai întâi mărturia părintelui Anton: „Încă din copilărie, fiind elev al şcolii parohiale din Iaşi, l-am cunoscut pe părintele Dumitru Sandu Matei, mai cu seamă după intrarea mea în seminar în toamna anului 1939. Părintele Matei era proaspăt hirotonit (la 24 iunie 1939) şi activa în calitate de vicar parohial la Iaşi. Era un apostol de o rară perspicacitate, energie şi trăire preoţească. Îndată după intrarea României în al Doilea Război Mondial, episcopul Mihai Robu, cunoscând bine pe acest tânăr preot, i-a încredinţat lui şi altor doi preoţi din dieceză asistenţa spirituală a soldaţilor catolici combatanţi. S-a achitat cu foarte multă pricepere timp de doi ani în această grea misiune, după care s-a întors la slujirea de la parohia Iaşi, având ca obiective principale ale activităţii sale grija săracilor, a bolnavilor şi răniţilor din spitale, precum şi apostolatul în rândul tineretului catolic şi nu numai. Era arhicunoscut în Iaşi sub denumirea de «părintele Matei». Titlul cel mai obişnuit care i se dădea era părintele tuturor săracilor. Era în stare, cum spuneau ceilalţi preoţi de la episcopie şi de la Parohia din Iaşi, «să pună la mezat toate bunurile acestor instituţii în favorul săracilor». După încetarea acţiunilor beligerante în 1945, întreaga ţară era în dificultate atât din cauza distrugerilor din timpul războiului, a suportării regimului de ocupaţie sovietică, precum şi, în 1946-1947, a foametei generalizate în Moldova în urma celor doi ani consecutivi de secetă cumplită. Acelaşi părinte Matei a fost considerat de către episcopul Marcu Glaser, la acea vreme administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, omul potrivit pentru a lua în primire colectele masive de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte trimise cu vapoarele de către episcopatul catolic american în portul Constanţa. De acolo, aceste bunuri părintele Matei le dirija la cantinele din anumite centre din Moldova atât pentru catolici, cât şi pentru necatolici. Acest lucru a făcut ca preotul Matei să fie binecunoscut de către autorităţile statale în perioada aceea destul de confuză după încheierea armistiţiului de la 23 august 1944, iar mai apoi după încheierea tratatelor de pace din februarie 1947”.
Domnul Mihai Gheorghiu, în vârstă de 75 de ani, mărturisea în urmă cu 20 de ani: „Cunosc pe preotul catolic Dumitru Sandu Matei din anul 1936 de la Școala Primară de Băieţi «Notre Dame de Sion» din Iași, unde preotul Matei mi a fost profesor de religie. Din anul 1939, preotul Matei mi a continuat educaţia religioasă fiindu mi și duhovnic, astfel încât s a născut între mine și el legături foarte strânse. Mă duceam la el săptămânal. În anul 1946, în luna februarie, preotul Dumitru Matei a venit la mine și mi a cerut dacă nu aș putea ţine în gazdă doi foști prizonieri germani: Stephan Kling și Hantz Gartner. Am acceptat și i am găzduit timp de două săptămâni după care preotul Matei și eu i am condus la gară îmbarcându i pentru București. Tot la propunerea preotului Sandu Matei Dumitru și cu ajutorul studentului Silviu Cernea am executat pe niște fișe, sfert de coală, în alb, ștampila lagărului de triere a prizonierilor repatriaţi din Focșani. În același an, preotul Matei m a rugat să primesc un alt prizonier german, Otto Holtz. Am acceptat, și acest neamţ a stat la mine două zile, după care a plecat și el la București. În luna mai a aceluiași an, preotul Matei m a rugat să găzduiesc pe domnișoara Smaranda Brăescu, aviatoare și membră în Organizaţia «Sumanele negre», fiind fugară. Am acceptat. Tot eu, la propunerea părintelui, am falsificat un buletin de populaţie ce trebuia să servească Smarandei Brăescu. Apoi am condus o în comuna Butea”.
O altă persoană din Iași, dr. Rozalia Iosub (înainte de căsătorie: Zizi Cozoroc), care avea 74 de ani, a declarat: „Când părintele Matei era vicar la Parohia Iași se ocupa foarte mult cu tineretul care era înscris în Asociaţia «Sfântul Gheorghe». Ca mai toţi studenţii din acei ani, eram și eu indignată de toate mașinaţiile politice comuniste susţinute de Moscova. Mi am dat cât am putut mai mult concursul la organizarea subversivă anticomunistă sub îndrumarea părintelui care avea mare încredere în mine. Am ascuns la mine în casă pe unii urmăriţi recomandaţi de părintele. În final am fost și eu arestată, judecată la Tribunalul Militar din Suceava și deţinută doi ani fără a fi condamnată. Eliberată, am suportat urmările ca toţi cei care nu cântau pe strunele comuniste”.
Domnul Emil Unterfinger, în vârstă de 68 de ani, spunea în anul 2001: „L am cunoscut foarte bine pe părintele Matei, fiind ministrant mulţi ani la biserică. În primăvara anului 1949, când era fugar, a mai trecut în mare taină prin Iași. Nu mai purta barbă. M a chemat la parohie prin cineva de încredere, m a încurajat și mi a spus: «Tovarășii se vor prăbuși ei odată». Mi a dat o carte pe care a scris: «Spre amintire, din zilele de idealism». Îmi pare foarte rău că nu mai am această carte”.
În fine, prezint și mărturia domnului Anton Cristian Cuba, la vremea aceea având 67 de ani: „În perioada 1946 1947, locuind în strada Pojărniciei, nr. 10, tata fiind pensionar, colonel (r), păstrând unele relaţii cu cadrele militare active mai tinere, a găzduit timp de opt zile o persoană, probabil fugar german, la intervenţia părintelui Matei care venea pe la noi cam o dată pe lună. Tata i a procurat valută, înlesnind astfel plecarea germanului. Domnul Mărgineanu Sorin (Coca) a venit pe la noi de câteva ori, adus de același părinte Matei, discutând tot felul de lucruri privind viaţa politică, socială, religioasă, despre comuniști. Reţin un fapt cert: mama mea, Natalia (născută Tujan), profesoară de franceză, la cererea părintelui Matei de a i recomanda o persoană demnă de încredere și de sprijin la București, stând de vorbă cu tatăl și mama mea, aceștia i au sugerat să ia legătura cu sora mamei mele, Magdalena Tujan, care locuia în strada Oradea Mare, nr. 46 (pe lângă Capela «Sfântul Anton»), București. Lucru s a și realizat în perioada august 1949 B februarie 1950, când părintele Matei a avut diferite întâlniri cu Mihai Gheorghiu din Iași. La aceste întâlniri a fost prezent de două ori și Tujan Dumitru, unchiul meu. Mătușa mea a fost condamnată pentru «omisiunea denunţării» și «favorizarea infractorilor», executând închisoare corecţională timp de 10 ani. Unchiul meu, Dumitru, a fugit în munţi, unde după un an a decedat. Părintele Dumitru Sandu Matei, de câteva ori mi a dat mai multe pachete de ţigări spunându mi să mă duc la ora cutare și pe strada Copou, când treceau prizonieri francezi, germani ș.a., și să le dau celor în cauză. Acest lucru îmi făcea plăcere, dar îl făceam și cu oarecare sfială. Cât timp am avut posibilitatea de a l cunoaște pe părintele Matei, care m a și pregătit în 1942 pentru prima Sfântă Împărtășanie, apoi în perioada amintită mai sus (1946 1947), precum și din aprecierile părinţilor mei, mărturisesc că acest preot era plin de zel pentru suflete, social, caritabil, patriot, pătruns de ideea de a și ajuta aproapele în spiritul Evangheliei. Era un spirit întreprinzător, neastâmpărat aș zice, iar faţă de ideile bolșevic ateiste avea o mare repulsie, dar și teama că acestea s ar putea instala și în ţara noastră. Poate, din prea marele său zel pentru alţii a neglijat propria sa «apărare». Avea o mare veneraţie faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus. Nouă, tinerilor, ne dădea iconiţe îndemnându ne să avem curaj în viaţa noastră creștinească. Avea un «Ce?» aparte de a dinamiza oamenii pe care îi întâlnea. După ce am aflat că a murit la 21 februarie 1951, mi am amintit și îmi amintesc mereu de Sfinţia sa în rugăciunile mele căci prin părintele Matei am deprins curajul de a înfrunta, în anii grei ce au urmat, regimul ateist comunist instalat în ţară. Fie în veci amintirea părintelui Sandu cu noi toţi!”
Martorilor redați mai sus, din Sărata și Iași, le adaug mărturia domnului doctor Cristache Ștefănescu, în vârstă de 78 de ani, din Brăila: „Pe părintele Dumitru Sandu Matei l am cunoscut în Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iași, unde am lucrat la început ca extern și apoi ca intern prin concurs la clinica prof. Gheorghe Chipail. Iniţial relaţiile noastre erau pur profesionale, dânsul fiind delegatul Episcopiei Romano Catolice din Iași pentru asistenţa medicală a bolnavilor din spital. Îmi amintesc că printre bolnavii internaţi erau și prizonieri nemţi, unii din ei romano catolici, pe care i a ajutat cu medicamente, îmbrăcăminte și alimente. Fiind vorba de o acţiune umanitară, în mai multe rânduri l am secondat în această acţiune deoarece în unul din saloanele la care lucram erau internaţi mulţi prizonieri germani. În perioada 1946 1948 preotul Matei a condus ajutorul catolic pe Moldova, înfiinţând la Iași chiar o cantină franceză pentru studenţimea ieșeană. În această calitate a intrat în conflict cu autorităţile comuniste locale din acea vreme care doreau să preia aceste ajutoare. Fiind de acord cu atitudinea sa, în afara legăturilor profesionale, între părintele Dumitru și mine s au creat relaţii de afecţiune și stimă reciprocă, găsindu ne pe aceeași baricadă de rezistenţă moral creștină. Îmi amintesc că într o discuţie avută la un moment dat, dânsul mi a pus întrebarea: «De ce lumea creștină din această parte a Europei se teme de moarte și în special preoţii? Deoarece după aproape 2000 de ani Dumnezeu oferă celor care cred în el ocazia martirajului». Ideea aceasta, mărturisesc sincer, m a cutremurat. Mi am dat seama atunci că faptul de a deveni martir prin sabia comunistă era un dar de la Dumnezeu și dânsul era pregătit pentru aceasta. Pentru mine, un preot care trăia pentru o astfel de finalitate nu putea fi decât un preot cu totul deosebit și de aceea încrederea mea în persoana sa morală era totală. Acesta a fost motivul care m a determinat în dimineaţa zilei de 17 iunie 1948, când doi agenţi veniseră să mă invite la Siguranţa Statului pentru a da relaţii despre câţiva colegi arestaţi, reușind să dispar din faţa lor, primul gând a fost să cer ajutorul preotului Matei. Într adevăr, dânsul și un fost student medicinist, Mihai Gheorghiu, m au ajutat să părăsesc Iașul. Prin bunăvoinţa părintelui am ajuns în comuna Frumoasa, judeţul Neamţ, iar mai apoi la Hălăucești. De aici am plecat la rudele mele din Focșani și de acolo la București în primăvara anului 1949. Prin toamna aceluiași an l am întâlnit aici pe părintele Matei cu totul întâmplător, pe când treceam prin faţa capelei din strada Pitar Moș, unde dânsul locuia provizoriu. Revederea ne a bucurat deopotrivă. Cu această ocazie am aflat că din motive asemănătoare a fost nevoit să părăsească Iașul. Ne am hotărât să ne revedem. Cu o lună înainte de arestarea sa, mi a făcut o propunere de a mi schimba locuinţa prin mutarea la o fostă gazdă a sa din strada Toamnei, nr. 109, la familia Georgescu, catolici. Am acceptat propunerea, dar într o dimineaţă din luna mai 1950 am auzit o bubuitură în ușă însoţită de un strigăt disperat de a deschide ușa că este poliţia. Am reușit și de această dată să dispar sărind pe fereastră. Între timp am cunoscut prin părintele Matei pe inginerii Druszcz Romuald și Nelu Procopovici, și ei fugari. Cu primul urma să mă întâlnesc chiar în ziua acestei întâmplări, la ora prânzului. Cu această ocazie am aflat de la Druszcz că părintele Matei fusese arestat și că descinderea de la noua mea locuinţă se explică prin această arestare. Rămas de unul singur am reușit să supravieţuiesc prin niște relaţii personale până la sfârșitul lunii octombrie 1951 când am fost și eu arestat. Între timp am aflat din presă despre procesul înscenat Legaţiei Franţei în care erau acuzaţi de “înaltă trădare” părintele Matei, inginerul Druszcz Romuald și mulţi alţii. Tot din presă am aflat despre condamnarea lor la moarte. Fapta din dosar pentru care am primit o condamnare de 20 de ani muncă silnică este puerilă. Eram acuzat că am furnizat preotului Dumitru Sandu Matei o informaţie referitoare la nemulţumirea muncitorilor de la Atelierele «Griviţa» din București despre salariile pe care le primeau. În realitate, eu discutasem cu un muncitor ilegalist de la Atelierele «Griviţa» despre nemulţumirea mea la salariile medicilor, afirmând că nu este drept ca un medic să fie mai prost plătit decât un muncitor. Este adevărat că primul om după discuţia avută cu ilegalistul în cauză, pe nume Ghinescu Constantin, a fost preotul Matei, căruia i am relatat această întâmplare ca pe un fapt banal. Mi s a prezentat la anchetă o listă de așa zise informaţii, bătute la mașină, neiscălită de preotul Matei. Eu am negat toată această înscenare; am cerut confruntări și martori la proces, martori care nu mi au fost aprobaţi și deși mi s a cerut achitarea din lipsă de probe materiale, am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Am fost condamnat nu pentru fapte deosebite, ci pentru încrederea și afecţiunea care mă lega pe mine cu părintele Matei. În acest context îmi amintesc de o vizită făcută împreună Monseniorului Schubert de la catedrala «Sfântul Iosif» și preotului Müller din comuna Popești Leordeni. Marea mea satisfacţie a fost că am reușit să rămân singur în dosar, neimplicând pe nici unul din oamenii care timp de trei ani m au ajutat. Rezistenţa mea morală a fost alimentată și de faptul că o parte din vremurile de pribegie am stat alături de un om, preot pregătit pentru martiraj, convins că supravieţuirea prin acei îndelungaţi ani de suferinţă a fost un dar de la Dumnezeu, animat și de rugăciunile de pe celălalt tărâm ale preotului martir Dumitru Sandu Matei”.
Din mărturiile de mai sus am reținut unele aspecte din viața publică a tânărului preot Matei, pe care doresc să le completez cu alte detalii biografice și cu unele informații culese din dosarele Securității.
Completând datele despre copilărie, reamintesc că Dumitru Sandu Matei era originar din comunitatea catolică Sărata, pe atunci filială a Parohiei Luizi Călugăra, judeţul Bacău. S a născut în ziua de 28 iulie 1913, tatăl său se numea Dumitru Sandu, iar mama Maria, născută Vereș, ambii agricultori ce au trebuit să lucreze din greu pentru familia lor cu trei copii. A urmat clasele elementare în satul natal, remarcându se prin destoinicie și stăruinţă la învăţătură. Preotul Petru Pal, parohul din Valea Seacă, descoperitor al apelor binefăcătoare de la Sărata, care l a apreciat, i a înlesnit intrarea în Seminarul Catolic diecezan din Iași în toamna anului 1927.
La finele studiilor de seminar, teologul Dumitru rememora în articolul „Prima zi” din „Volumul festiv” al seriei celor 33 de preoți din promoția 1939 a Seminarului Catolic din Iași: `Prima zi. E ziua din care memoria păstrează cele mai mici amănunte. E ziua care pentru noi, viitorii seminariști ieșeni, avea o însemnătate deosebită faţă de aceea a altor elevi seminariști sau licealiști. Eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem 12 ani pe meleagurile copilăriei, pentru un ideal mare care ne ademenea. Eram hotărâţi, noi, niște copii de 12 13 ani. Într adevăr, când mă uit de la al 12 lea an în urmă mi se pare cale scurtă, când însă privesc din prima zi, mă cuprind fiori ce nu m au cuprins atunci: ce am hotărât noi, niște copii? Dar nu noi, ci harul lui Dumnezeu în noi și noi prin harul lui.
Prima zi. Îmi evocă spontan două scene. Prima, mai clară, o văd la marginea unui sătuleţ înconjurat de trei dealuri, într o căsuţă acoperită cu șindrilă veche. O mamă acoperă pe fiu i cu sărutări și din ochi îi curg lacrimi multe. Doi fraţi suspină pe laviţă. Iar un tată stă la ușă cu fruntea întunecată, plecată la pământ. «Cu bine, mamă! strigă feciorul de pe scări. Cu bine, după 12 ani». Și ea îl privește din ușă. «Cu bine!», strigă băiatul încă o dată din drum. Ea îl privește de la poartă. Nu i mai vede lacrimile, dar le simte pe ale sale. Tata îi grăbește pașii. E scena petrecută în satele celor porniţi spre același ideal. În fond e aceeași, cu mici nuanţe schimbate. Am plecat atunci veseli și triști spre un viitor frumos, și în mintea noastră sigur. Sigur! (…) Cât de nesigur a fost!
Locomotiva taie văzduhul și fuge nebună peste câmpii nesfârșite. Staţionăm prea des. devenim nerăbdători. «Câte gări mai avem până la Ieși, domnule?», întrebăm necontenit pe șefii de tren. În sfârșit am ajuns. Pe străzile Iașilor trec rând pe rând feciori de moldoveni, îmbrăcaţi în alb, cu bondiţe înflorite și cu pălăriile trase pe ochi. Din curtea bisericii, înconjurată cu ziduri groase de piatră, intrăm printr un gang, întunecos ca noaptea, într o curte mai mică, cu clădiri de jur împrejur. Suntem la seminar. Privim curioși în dreapta și n stânga. Un părinte se plimbă pe trotuar. Mic de statură, cu pașii gravi și cadenţaţi, privirea gânditoare. Ni se pare sever. Dar ce părinte a fost! «Intraţi în clădirea din dreapta!», ne spune. Aici un alt părinte, mai tânăr, cu barbișon roșu, slab și destul de înalt, întreabă și scrie într o condică. În cameră e mare înghesuială. În curte, mișcare continuă.
Se înserează. Părintele tânăr, cu un grup de băieţi inimoși, cară scânduri, așază mindire, ajută pe băieţii mai mici să ducă bagajul. Aranjează totul pentru culcare. O parte din cei care au venit fără părinţi, sau ai căror părinţi s au întors acasă, se stabilesc definitiv în dormitoare. Ceilalţi întindem așternuturile pe dușamea, în sălile de studiu și în clasă. Hei! Încă o seară pitorească, ca toamna la clacă. Părinţii, cu coatele rezemate pe pernă, își spun păsul vieţii. Cântăresc viitorul feciorilor. Aceștia sar voioși peste plapume. Strigă, cântă. Unul scoate un măr frumos dintr o traistă. Doi vecini sar să i l ia. Ne pomenim cu o încăierare. În fund, doi măsoară puterile. Câţiva mai sfioși, cu capul pe pernă, privesc și râd cu gust. Pe la mijloc se înfiripă primele prietenii, alături două mame deplâng despărţirea de mâine. În colţ, alta își pleacă obosită capul pe pernă.
Parcă uitasem unde ne aflăm. Ușa se deschide. Intră părintele. Tăcere… Se plimbă puţin prin sală. «De acum e timpul să vă culcaţi. Să stingeţi lumina!» Și plecă. Îndată, un ștrengar de șș ani sare și stinge lumina. «Aprinde, strigă un orășean. Trebuie să mă dezbrac». «Dar eu cum nu mă dezbrac», răspunse săteanul. Și vreo cinci minute lumina se stinge și se aprinde. «Ajungă odată cu neastâmpărările», răsună un glas puternic. Se liniștise toată lumea.
Dimineaţa, același părinte ne trezește cu salutul ce l vom auzi 12 ani: «Lăudat să fie Isus Cristos!» «În vecii vecilor», răspund voci voioase de sopran, amestecate cu bas. Unii mai dorm. Părintele se duce la fiecare. Ici, colo, câte unul nu vrea să se scoale. În sfârșit toată lumea e în picioare. Până la sfânta Liturghie. Personal, am ascultat o foarte distras. Poate alţii au fost mai fericiţi.
După sfânta Liturghie vreo câţiva inși în loc să mergem cu toată clasa la refector, întindem praznic comun în clasă. Auzisem prin sate că la seminar se primește mâncare rea. «Ce aţi primit?», întrebăm curioși pe cei care vin din refector. «Cafea». «E bună?» «Bună». «Nu i voie să lipsiţi de la masă, replică unul. Părintele a întrebat cine lipsește». Ne privim întrebători. Prin urmare, în seminar nu i chiar așa cum se spune în lume! Câte idei de acest fel aveau să se schimbe în mintea noastră! Lumea rea descrie seminarul în culori negre, spre a înspăimânta tinerele vlăstare, chemate la această viaţă atât de nobilă și de frumoasă. Pe seminariști îi prezintă posomorâţi, toată ziua cu ochii la icoane. Da, viaţa de seminarist e viaţă plină de rugăciune, dar raţională și sănătoasă. E viaţă veselă și serioasă. E și viaţă de sacrificiu, condusă de o regulă strict observată. Dar tocmai observarea strictă a acestei reguli, coboară în suflet acea pace și fericirea pe care nimeni n ar voi să o schimbe cu fericirea din lume.
Părintele prefect (așa îl vom numi de acum pe părintele cel tânăr), scoate bilele, popicele, mingea de fotbal și se încinge un joc în curtea bisericii cum nu visasem. Fiecare aruncă, sare, aleargă în legea lui. Cei câţiva orășeni se dau mari la fotbal. Își rezervă mingea. Noi îi privim o clipă sfioși și cu necaz în suflet. Ștrengarul de aseară face deznodământul. O lovitură de gheată, mingea zboară și este a noastră. Larma și veselia te asurzește. Te miri de unde a răsărit. Părintele prefect se plimbă pe trotuar. Părinţii veniţi cu fiii la seminar se întorc mulţumiţi spre casă. Câteva echipe de băieţi, satisfăcuţi de aruncatul mingii și al bilelor, încep explorarea turnului bisericii și a tuturor odăilor aflate deschise. Vreo câţiva rătăcesc prin Editura «Presa Bună». În fine, clopoţelul ne cheamă pe toţi la masă, pe care o luăm fără să întrebăm cum este. Un domnișor din capul mesei, cu cravată și frizură, ne atrage atenţia. Știe patru limbi. «Ce deștept!», gândim noi. După prânz și vizita la Preasfântul Sacrament recreaţia continuă. La patru primim primul ordin din zi: «Acei cu bagajele în clase să le ducă în dormitoare!» Cu promptitudine militărească, punem buccelele pe spate și, în dormitor cu ele! Aici un accident. Cineva, în camera vecină, izbucnește în plâns. Era cel mai mic dintre noi. Aveai impresia că n a trecut de cinci ani. Aruncăm bagajul peste paturi, la voia întâmplării și alergăm la el. Ne strângem grămadă în jurul lui. Nu ne răspunde la nici o întrebare. Plânge nemângâiat. Chemăm pe părintele prefect. «De ce plângi, puiule?», îl întreabă. «A plecat tata», răspunde copilul.
Ne întoarcem puţin triști la bagaje. Ne a răscolit amintirea de ieri și de azi dimineaţă. Munca continuă cu mai puţină gălăgie. Stabiliţi definitiv, ne întoarcem obosiţi în curte. La joc nu mai e atâta viaţă. Privim din când în când spre apus B miazăzi. De acolo am venit. Soarele coboară agale peste dealuri necunoscute, pe care abia le zărim printre pădurea de clădiri, ce ne înconjoară. Nedespărţitul clopoţel ne va chema la cină și apoi la rugăciunea de seară. Am trăit prima zi în seminar. Am trăit câteva puncte din regulamentul zilei. Am făcut primul început de ascensiune spre sublimele trepte ale altarului. Peste câteva zile vom pune veston peste cămașă și vom schimba pălăria cu șapcă. Vom începe obositorul studiu. Vom schimba și vestonul cu talar. Apoi va fi momentul solemn al îmbrăcării în albă și dalmatică. Iar acum când scriu suntem în preajma marelui act al sfinţirii preoţești. După câteva zile ne vom prosterna la picioarele altarului și vom cere viaţă și putere dumnezeiască. Câteva zile ne despart de idealul primei zile. Am plecat atunci veseli și triști, am plecat 44 de moldoveni plini de vigoare și avânt. Toţi hotărâţi să atingem idealul. Lupta celor „2 ani ne a decimat. Mai suntem ș4. Recunoscători, plecăm fruntea în faţa neţărmuritei mile divine: «Cum ţi ai oprit, Doamne, privirea asupra noastră!»”.
Având acces la foile matricole ale seriei 1939 din Seminarul Diecezan din Iași, am constatat că Dumitru Sandu Matei s-a dovedit foarte bun la carte și în comportare, terminând cursurile seminariale de opt ani, în iunie 1935, cu media 9,23, clasificat al patrulea din 31 de elevi seminariști. După absolvirea acestor cursuri medii, a continuat studiile teologice timp de patru ani (1935 1939) sub îndrumarea părinţilor iezuiţi, cărora li s a încredinţat formarea seminariștilor în perioada 1930 1939, după ce fuseseră chemați la conducerea Seminarului din Iași încă de la înființare: 29 septembrie 1886. Încheierea formării preoţești îi este încununată cu hirotonirea sacerdotatlă, care a avut loc la 24 iunie 1939, oficiată de episcopul Mihai Robu în capela Institutului „Notre Dame de Sion” din Iași.
Locul de apostolat care i-a fost repartizat după hirotonire a fost Parohia Catolică din Iași. Timp de doi ani, până la intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, preotul vicar parohial Dumitru Sandu Matei a lucrat cu tot devotamentul alături de Mons. Dumitru Romila, parohul de Iași, împreună cu alţi vicari și preoţi de la episcopie. Trăsătura caracteristică a părintelui Matei era aceea de „apostol al săracilor”. Dădea acestora tot ce avea. Cei de la parohie erau convinși că „Matei e în stare să scoată la mezat toată parohia în folosul săracilor”. Motivul acestei dărnicii era bine fondat, anume: prezenţa lui Cristos în cei sărmani.
Atunci când a fost solicitat de episcopul Mihai Robu, care îi cunoștea dârzenia și spiritul de jertfă, părintele Matei, alături de alţi câţiva preoţi militari, au acordat asistenţă spirituală soldaților de pe front, împlinind acest serviciu cu tot curajul și priceperea ca un adevărat soldat al lui Cristos. În acele timpuri, răspunzând solicitării Ministerului Apărării Naționale, episcopul Mihai Robu a adresat, la 8 iulie 1941, o scrisoare generalului Ion Antonescu solicitând aprobarea unei liste cuprinzând numele a zece preoți catolici propuși să fie integrați în armata României cu gradul de căpitan asimilat. Primul episcop indigen de Iași își motiva astfel demersul său: „Ca să poată (preoții militari) întovărăși trupele noastre viteze și să poarte de grijă spirituală soldaților români catolici, îmbărbătându i și împăcându i cu Dumnezeu”. Din lista propusă de episcopul Robu la 8 iulie 1941, reactualizată la 14 iulie și 8 august același an, făceau parte preoții: Anton Tălmăcel, Mihai Dămoc, Petru Băcăoanu, Ioan Minuț, Petru Biru, Petru Lucaci, Ludovic Lopată, Petru Cădar, Andrei Gherguț și Dumitru Matei. În mod nejustificat, inițial Guvernul României a aprobat încadrarea ca preot militar activ doar a lui Petru Băcăoanu, în timp ce preotul Dumitru Matei a fost desemnat pentru răniții din spitalele garnizoanei din Iași. Acestora li s au adăugat treptat preoții: Petru Lucaci, Anton Tălmăcel (respins ulterior de Ministerul Apărării Naționale datorită vârstei), Petru Martinescu, Ioan Minuț (înlocuit apoi cu Andrei Gherguț) și Iosif Petrișor. Adresându se preoților militari, la plecarea acestora pe front, episcopul Robu i a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Caută să fii totdeauna la înălțimea chemării preoțești ca să edifici nu numai cu cuvântul, dar și cu pilda bună, atât pe catolic, cât și pe cei de altă credință. Ai prilejul cel mai favorabil pentru un apostolat salutar și fecund”. Despre activitatea acestor preoți, documentele cercetate nu relevă prea multe informații. Relativ la preotul Dumitru Matei, care a însoțit trupele române până la Cotul Donului, acesta s a reîntors la Iași în 1943, unde a rămas mobilizat la Corpul IV Armată la propunerea episcopului Robu pentru „a contribui cât mai mult la întărirea sentimentului național, patriotic și moral, pentru desăvârșita glorie a scumpei noastre oștiri”.
După moartea episcopului Mihai Robu și terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, episcopul Marcu Glaser, administratorul apostolic din acei ani, a încredinţat părintelui Matei – „specialist în serviciul săracilor”, preluarea și distribuirea ajutoarelor venite din străinătate, „îndeosebi din America”, pentru înfometaţi. Tânărul preot și a împlinit exemplar misiunea, a stat la dispoziţia tuturor, indiferent de confesiune. Evreii din Iași, prigoniţi în timpul prezenţei naziste aici, veneau la părintele Matei ca la un tată spiritual. Pe mulţi prizonieri i a luat adăpostit în diferite locuri, iar unii au recunoscut că numai datorită lui au scăpat cu viaţă. Preotul Dumitru Sandu Matei, care cunoștea foarte bine durerile ţării nu a putut să rămână indiferent. Bine cunoscut, mai cu seamă de studenţii mediciniști care lucrau în clinicile universitare din Iași, unde și părintele era prezent cu asistenţa spirituală a bolnavilor, a acceptat să devină mentor al acelora care apelau la sfaturile și experienţa sa.
După instalarea puterii comuniste, în multe locuri din țară s-au organizat grupări de rezistenţă anticomuniste. Într-o astfel de grupare s-a integrat și părintele Matei, care era o „figură centrală”, considerat a fi o „personalitate de excepţie, inteligent, cu convingeri ferme, cu un mare devotament și capacitate de înrâurire a altora”. Foarte hotărât și om de acţiune, cunoștea multă lume din diferite cercuri ale societăţii, fiind iubit și respectat. Dânsul a făcut legătura cu profesorul Petru Caraman de la Universitatea din Iași, cu doctorul Ioan Gheorghiu, cu grupul de studenţi politehniști de la „Notre Dame”, cu maiorul Brăescu, cu mulţi studenţi mediciniști și de la alte facultăţi. Mulţi dintre aceștia se adunau împreună cu părintele Matei pentru a analiza situaţia existentă și a găsi căi și mijloace potrivite pentru a ne împotrivi acţiunii comuniștilor.
În anul 1948, organele de represiune supravegheau cu multă atenţie mișcările anticomuniste și luau măsuri de stingere a acestora. La 15 mai 1948 s a produs primul val de arestări, numai la Iași au fost reţinute câteva sute de persoane. Cu toate acestea, grupul în care activa părintele Matei și a continuat activitatea, mai mult „părintele era în vorbă cu un diplomat de la Legaţia Franţei, în vederea sprijinului pe care îl solicitasem pentru procurarea a două aparate de radio emisie recepţie”.
Așa cum am putut citi din mărturiile prezentate în prima parte a studiului, după multe peregrinări prin ţară, părintele Matei se retrage la diferite adrese în București, unde însă, la 18 mai 1950, a fost arestat. Motivul urmăririi părintelui Matei a fost prezentat astfel: „În perioada 1946-1947 a facilitat evadarea din spitale a opt prizonieri germani și a oferit protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmă¬rită de orga¬nele represive comuniste. Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit să se refugieze în mai multe pa¬ro¬hii din Moldova, apoi la Craiova, în final încercând să-și piardă urma în furnicarul Bucureștiului. A fost depistat de Secu¬ri¬tate și arestat la 18 mai 1950, îm¬preună cu cele 8 persoane care l-au găz¬duit”. Iată ce declară părintele Dumitru Matei cu privire la acest eveniment: „În timpul când prizonierii germani erau în spitalele din Iași, subsemnatul am avut misiunea de a mă ocupa de dânșii din punct de vedere pastoral și, întrucât era posibil, și din punct de vedere material, adică ajutorarea lor. Misiunea aceasta o aveam de la episcopul meu, Preasfințitul Marcu Glaser, întrucât subsemnatul aveam în general misiunea de a mă ocupa de bolnavii din spitalele din Iași. În primăvara anului 1947, portarul Spitalului «Izolarea» din Iași m a întrebat într o zi dacă ar fi posibil să ajutăm evadarea câtorva prizonieri germani din Iași. Subsemnatul i am spus că e posibil, punându i într un transport de repatriați…”.
Cercetătorul Dănuț Doboș, pe baza mărturiilor cuprinse în declarațiile părintelui Dumitru Matei, a refăcut traseul urmăritului de organele de Securitate. Astfel, în noiembrie 1948, acesta este obligat să fugă din Iași la Parohia Catolică Gherăești, de unde se refugiază la Craiova și din nou în Moldova, la Parohia Văleni Bacău. După 5 ianuarie 1949 se afla la Mănăstirea Neamț și la București, în Pitar Moș, de unde revine la Gherăești, Butea, Răchiteni, Pralea, Pustiana și din nou la București, în iulie 1949. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în Moldova, iar faptul cel mai trist pentru părintele Matei B așa cum de altfel o afirma el singur B a fost că nu avea să mai poată activa niciodată ca preot, aflându se ascuns majoritatea timpului la diferite adrese din București, ultima fiind în str. Toamnei, nr. 109. Înainte de fuga din Iași, preotul Dumitru Matei i a cerut episcopului martir Anton Durcovici permisiunea, onorată de altfel, de a se refugia într o parohie sigură din Moldova, pentru a nu fi arestat de Securitate. Cei doi aveau să se mai revadă o singură dată în București, în ianuarie 1949. La 26 iunie 1949, episcopul dr. Anton Durcovici avea să fie arestat el însuși la Popești Leordeni. Din perioada cât a stat ascuns la București (iulie 1949 B 17 mai 1950), cunoaștem doar patru momente din activitatea părintelui Matei: o presupusă întâlnire cu un „om de legătură”, Dumitru Tujan; o a doua întâlnire cu studentul Mihai Gheorghiu, aflat în serviciul militar la Popești Leordeni; momentul din 13 mai 1950, când părintele Matei a luat decizia de a părăsi clandestin țara, cu destinația Palestina, apelând în acest sens la sora Agnes (Etla Clinger) de la Spitalul Burghelea B Panduri; în fine, întâlnirea din ziua de 18 mai 1950 dintre părintele Dumitru Matei și doctorul Ioan Gheorghiu. Imediat după despărțirea de doctorul Gheorghiu, părintele Dumitru Matei a fost arestat de Securitate și acuzat de înaltă trădare! Singura mare „crimă” dovedită de Securitate și recunoscută, de altfel, de preotul Dumitru Matei a fost sprijinirea evadării în 1946 a doi prizonieri germani, cărora în primăvara anului 1947 li s au mai adăugat alți șase prizonieri germani, în colaborare cu studenții Liviu Mărgineanu, Mihai Gheorghiu, Silviu Cernea și dr. Ioan Gheorghiu. Mai oferise, este adevărat, protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmărită și ea de Securitate.
La 23 octombrie 1950 a fost judecat și condamnat la moarte. A fost acuzat de „spionaj și de înaltă trădare”. În dosarul 10715 există o notă a ofițerilor care au instrumentat cazul, unde se recunoaște că inculpatul Dumitru Sandu Matei a fost obligat de anchetatori să declare și să semneze, „prin intimidări si tortură, tot ceea ce îi ceruseră torționarii”. La 21 iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: „Toate acestea Dumitru Matei le-a făcut datorită faptului că dorea fierbinte înlă¬turarea actualului regim, sub care el nu mai putea să-și continue în voie activitatea sa de rătăcire a minților populației, prin răspândirea misticismului religios, a superstițiilor, precum și influenței vârfurilor catolice din țara noastră, duș¬mani de moarte ai regimului democrat”. Pe lângă preo¬tul Dumitru Sandu Matei au mai fot arestați câțiva înalți funcționari de la Legația Franței, cu care luase le¬gătura, în intenția de a procura două aparate de emisie – recepție, necesare grupurilor înarmate anticomuniste din Munții Bucovinei.
Prin sentința dată de Tribunalul Mi¬li¬tar București, la 23 octombrie 1950, s-au împărțit cu ușurintă pedepse deo¬sebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Du¬mi¬tru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ion Cudalbu; muncă silnica pe viață lui Gheor¬ghe Brașoveanu, Toma Nițulescu și Dumitru Lambru, 20 de ani muncă silnica pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy și Louis Fontaine, 15 ani de tem¬nita grea pentru Elisabeta Perraudin și 12 ani de temniță grea pentru Celestine Gau¬chet. Astfel „Legația Franței” a fost desființtată. Dintr-un studiu al profesorului Dănuț Doboș am cules câteva date despre procesul „Legației Franței”: „Între 18 mai B 13 iunie 1950, în condiții neclare astăzi, Securitatea din București a arestat primii 11 luptători anticomuniști: preot Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Gheorghe Brașoveanu, Celestine Pauline Gauchet, Louis Fontaine, Dumitru Lambru, Lucien Bassy, Elisabeta Perraudin, Toma Petre Nițulescu, Ion Cudalbu și Alexandru Olteanu. După șase luni de cercetări, desfășurate în condiții dramatice (bătăi, schingiuiri ș.a.), cei 11 au fost obligați să ofere ofițerilor anchetatori zeci de interogatorii și declarații false, pe baza cărora procuratura militară i a trimis, la 11 octombrie 1950, în judecata Tribunalului Militar București. Acuzațiile care le au fost aduse celor 11 arestați B majoritatea inventate de Securitate B se refereau la: punerea în slujba spionajului francez, recte în subordinea atașatului militar francez Serge Parisot, tentativa de a organiza la Iași un «serviciu de spionaj» condus de Victor Grapan, organizarea de rețele de informații la Pașcani și Ungheni, tentativa de a organiza în Munții Bucovinei puncte de sprijin pentru grupurile înarmate anticomuniste, primirea de la spionajul francez a două aparate de radioemisie, predarea de informații economice și militare către atașatul militar francez Serge Parisot ș.a.”.
La 14 noiembrie 1950, avocatul Mihail Mayo redacta în numele preotului Dumitru Sandu Matei recursul împotriva sentinței 989 din 23 octombrie 1950, recurs înaintat Curții Militare de Casare și Justiție. După 3 săptămâni, la 6 decembrie 1950, Curtea Militară de Casare și Justiție a respins ca neîntemeiate toate cele 11 recursuri, apreciind că pedepsele aplicate condamnaților erau `corecteA. Interesant este faptul că toți cei 22 de martori ai acuzării aveau să facă și ei, la rândul lor, obiectul unor noi anchete și procese (Ioan Gheorghiu, Mihai Gheorghiu, Arlette Coposu, Aurel urcanu ș.a.). Peste 200 de persoane au fost anchetate și arestate ulterior sub învinuirea de a fi întreținut „legături compromițătoare cu arestații” în procesul „Legației Franței”, inclusiv cele opt persoane care l au găzduit pe preotul Dumitru Sandu Matei. Pe măsura derulării anchetei în cazul grupului „Dumitru Matei”, ofițerii anchetatori au întocmit diferite note de control care rezumau principalele activități anticomuniste ale membrilor grupului. Pe baza acestor note și a referatelor ofițerilor anchetatori și au construit pledoariile lor procurorul și judecătorii militari. Exceptând surplusul de limbaj ideologic, ca și unele comentarii defavorabile din punct de vedere ideologic și politic la adresa acuzaților, aceste note și referate de control nu distorsionează declarațiile cuprinse în dosar. Totuși, în mod premeditat și tendențios, aceste note de control se transformă în adevărate scenarii ale unei acțiuni de spionaj a trioului Matei Druszcz Cudalbu. Chiar și reconstituirea efectuată la 29 august 1950 la București a fost centrată exclusiv pe prezumtivele întâlniri conspirative din casa Celestinei Pauline Vialard (Gauchet) ale principalilor protagoniști: Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Serge Parzsot și Grafeuille, ultimii doi fiind înlocuiți la reconstituire de Nicolae Smochină și Ion Enache. Astfel, volumul 3 din Dosarul 10715 este plin de fotografii efectuate cu prilejul reconstituirii din 29 august 1950.
Cei care au studiat îndeaproape vechea închisoare Jilava o prezintă ca fiind Fortul Nr. 13, construit în formă de potcoavă pe o pânză freatică aflată foarte aproape de suprafață. O poartă mică, străjuită de două contraforturi, deschide o lume care era asimilată iadului. La regimul aprig de detenție se adăuga apa, o apă limpede, dar foarte rece, care pătrunde prin betonul și cărămida construcției. Accesul spre celule se făcea peste mici podețe de lemn, cufundate aproape 10 cm în apă. Specificul acestui penitenciar, aflat la câțiva km de Bucuresti, l-au constituit execuțiile deținutilor politici sau de drept comun. Cele mai cunoscute sunt cele din noaptea de 26 noiembrie 1940, când garda legionară a penitenciarului a executat 64 de deținuți. Noaptea aceea a rămas cunoscută ca varianta legionară a „nopții cuțitelor lungi”. Tot aici, la 1 iunie 1946, mareșalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist. Jilava a reprezentat calvarul deținuților politici anticomuniști, în anii 1950-1960
La Jilava, execuțiile aveau loc în aer liber, pe latura din dreapta a închisorii, lângă locul în care era groapa de gunoi a penitenciarului. Pe toata durata așteptării execuției, condamnatul la moarte era legat la picioare cu cătușe nituite, iar la mâini cu cătușe normale. Celor mai periculoși li se punea faimoasa bilă, pe care atunci când mergeau o agățau de brâu. Numai lanțul cătușelor de la picioare cântarea aproape 10 kilograme și avea zalele mai groase decât degetul mare al mâinii. Odată sentința fiind dată, se putea face o cerere de grațiere și din momentul în care aceasta era respinsă nu treceau mai mult de câteva zile până la punerea ei în aplicare.
Locul de execuție de la Jilava era lângă groapa de gunoi a penitenciarului, la aproximativ 100 metri de închisoare, pe latura din dreapta. Mulți dintre cei care își așteptau sfârșitul în fața plutonului de execuție erau deja resemnați și se comportau firesc, dar au existat și unii care nu realizau cu adevărat că vor muri decât în drum spre execuție și atunci deveneau agitați: unii zbierau și plângeau, alții nu stăteau liniștiți la stâlpul execuției. Apoi cadavrele erau aruncate în gropi comune în cimitirul închisorii. Acesta se întindea la capătul comunei pe o pantă unde exista o parcelă anume pentru cei aduși de la Penitenciarul Jilava.
EXECUȚIA prin împușcare a condamnaților la moarte Dumitru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ioan Cudalbu a avut loc în ziua de 21 februarie 1951, ora 6.30 dimineața, la Penitenciarul Jilava. Procesul verbal al execuției acestor „condamnați la moarte” este elocvent și suficient pentru a surprinde modul în care au trăit ultimele clipe de viață: „Astăzi, 21 februarie 1951. Noi, căpitan din justiție Sorescu Iulian și Ceaco Eduard, procuror militar pe lângă Tribunalul Militar București, însoțit de grefierul șef Craioveanu tefan, de la Tribunalul Militar București, Secția I, în executarea Sentinței nr. 989/1950, a Secției a II a și nr. 1379/1950 a Secției I, rămase definitive și devenite executorii, ne am transportat la Penitenciarul Jilava în vederea executării pedepsei cu moartea a condamnaților. 1. Dumitru Matei (…) 2. Druszcz Romuald (…) Ne am transportat în comuna Jilava unde se află Penitenciarul Jilava și unde condamnații de mai sus sunt deținuți, unde a fost ales locul de execuție, dată prin Sentința nr. 989/1950 a Tribunalului Militar București, Secția a II a (…). Astăzi, 21 februarie 1951, ora 6, am sosit la Penitenciarul Jilava, unde am găsit prezent pe locotenentul major Vintilă Romeo, din partea Administrațiilor, precum și pe tov. director Borundel Cornel. La ora 6.30 fiind fixată execuția, însoțiți fiind de grefierul Tribunalului Militar București, Craioveanu tefan și din partea Penitenciarului Jilava, tov. căpitan Moromete Nicolae, am mers la celula unde se aflau condamnații Dumitru Matei, Druszcz Romuald (…) și i am încunoștiințat că a sosit timpul să și expieze faptele săvârșite și au fost întrebați fiecare condamnat, dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorință B și au declarat că nu mai au nimic de mărturisit, ultima dorință fiindu le aceea de a li se da câte o țigară B lucru ce s a petrecut. La ora 6.30, după ce s a primit raportul comandantului grupului de execuție, tov. căpitan de Miliție Ciacanica Dumitru, s a dispus să se citească oamenilor din grupa de execuție de către grefierul Instanței, dispozitivul sentinței de condamnare și expunerea faptelor săvârșite de condamnați. După aceasta s a ordonat aducerea condamnaților Dumitru Matei, Druszcz Romuald, Cudalbu Ion (…), care au fost aduși sub escortă, fiecare însoțit de 4 gardieni ai Penitenciarului Jilava, care au însoțit pe condamnați până la stâlpii de execuție, fiind însoțiți și de directorul Penitenciarului. Condamnații au fost legați la ochi și apoi la stâlpii de execuție, cu spatele spre grupa de execuție. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului executarea. Comandantul grupei, luând comanda, a pregătit armele, ochirea și focul. Condamnții fiind executați, medicul Penitenciarului Jilava a constatat moartea celor de mai sus. După constatarea morții de către medicul Penitenciarului Jilava, după o oră de la execuție, cadavrele s au dat în primirea directorului Penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, în 5 exemplare din care două se vor înainta Tribunalului Militar București, Secția I, Secția a II a, al treilea se va preda Direcției Penitenciarului Jilava pentru a l trimite ofițerului Stării Civile împreună cu datele necesare înscrierii morții în registrele de stare civilă, iar ultimele două exemplare se vor înainta Parchetului Tribunalului Militar (…)”.
Trupul sfârtecat de gloanțe al părintelui Matei, ca și al celorlalţi executaţi sau decedaţi în închisoarea de la Jilava, a fost aruncat într-o groapă comună, despre care am notat mai sus.
Acesta a fost modul barbar în care a fost martirizat preotul Dumitru Sandu Matei. Mulți ani nu s-a știut nimic despre moartea acestuia în închisorile comuniste. Abia după cinci ani, în anul 1956, familiarii săi din Sărata au aflat despre moartea lui și au pus o cruce în cimitirul satului, pe care au trecut acea cifră „1956”, care a rămas peste decenii o mărturiei că abia atunci au aflat despre decesul consăteanului lor.
Treptat, treptat…, mai ales din mărturiile acelora care au supraviețuit în urma procesului „Legația Franței”, preoți și laici din Dieceza de Iași au aflat câte ceva despre suferințele îndurate de părintele Dumitru Matei și despre executarea acestuia prin împușcare. Dar cine avea cunoștințe și putea scrie ceva până în anul 1990?!
Primul care a scris și publicat în revista „Lumina creștinului”, din februarie 1991 a fost părintele Anton Despinescu, în articolul „Părintele Matei”, din care prezint câteva citate: „Părintele Matei a avut parte de ele din plin, asemenea lui Cristos. Se știe prin ce prefaceri politico sociale a trecut și țara noastră după terminarea Războiului. Impunerea regimului comunist de către sovietici a fost însoțită de nenumărate nedreptăți și crime. Biserica a fost și ea o țintă în «program», cea ca¬tolică mai ales. În conferințe de partid, în ziare, la radio, năimiți gălăgioși, la comanda Moscovei, se luau la întrecere în a defăima Vaticanul cu invective abominabile. Nunțiul papal a fost silit să plece. Episcopii, nefiind de acord, așa cum li se cerea, de a forma o biserică națională ruptă de Roma au fost încarcerați. Totodată s a pornit o vânătoare a preoților. În fruntea listei figura, desigur, «popa Matei», «agent periculos al imperialismului ameri¬can», «dușman al poporului»! Câtă ignoranță, răutate și aberație! Părintele săracilor, al bolnavilor, răniților și prizonierilor e acuzat ca fiind dușman al poporului! S a organizat o rețea foarte amplă pentru a fi prins. Isteț cum era, le a dat destul de furcă urmăritorilor. L am văzut ultima dată, pe la începutul lunii august 1949 în Dărmănești B ¬Bacău. Era fugar. Cu umorul care îl caracteriza, mi a spus: «Nu vreau să cad ca musca n zăr»! În cele din urmă a fost prins, supus unei parade judiciare, încadrat la «înaltă trădare» și condamnat la pedeapsa capitală, comutată ulterior în temniță grea. În felul acesta, la Aiud, s a consumat victima carității față de semeni, părintele Matei! La avut parte de o viață și activitate relativ scurtă, de zece ani. În acești ani însă, a săvârșit fapte mari. Avea stofă de erou. În reflexiile și rugăciunile sale pline de credință și iubire a întrezărit vocația de martir. Mi am dat seama de aceasta citindu i articolul «Sfântul Ignațiu de Loyola» din Volumul festiv (pa¬ginile 90 91), alcătuit cu ocazia hirotonirii promoției sale din 1939. Aici elogiază personalitatea fondatorului Ordinului Iezuit de care e strâns legată înființarea Seminarului Diecezan din Iași, precum și formarea multor generații de preoți: «De patru secole ostașii tăi îți urmează comanda. Uragane uriași s au năpustit asupra lor. Au voit să i spulbere. dușmani puternici îi lovesc din toate părțile cu înverșunare. i într un timp se păru că au învins. Dar ei nu se tem. Mor muncind. Mor luptând. Mor martiri! Îți urmează comanda. fii mândru, Căpitane!» Așa îți spun și eu: Cinste ție, părinte Matei! Ferice de tine, preot exemplar, preot militar cu gradul de căpitan! Ferice de tine, preot martir! Bucură te, în ceata strălucită a apostolilor și mar¬tirilor!”
Deși cunoștea foarte multe din povestirile celor care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Matei, autorul articolului nu a beneficiat nici măcar de informația locului și anului în care a murit preotul martir.
În septembrie același an, Preasfințitul Petru Gherghel scria: „Astăzi, toți cei care au suferit și care iubesc adevărul, strigă: «Niciodată nu mai trebuie să existe pe pământ vreun sistem, sau un partid, care l neagă vehement pe Creator, și care i ia omului demnitatea de adevărat fiu al lui Dumnezeu. (…) Pentru Adevăr și pentru om, Isus s a dăruit pe sine însuși la moarte, și prin propriul sânge a putut aduce oamenilor mântuirea și iubirea. Pentru Adevăr au mers la moarte toți episcopii Bisericii Catolice, din toată Europa Răsăriteană și din Rusia. Pentru drepturile legitime ale omului s au jertfit vrednicii păstori ai Bisericii Greco Catolice din România. Pentru acest adevăr și pentru marea dragoste de oameni, s a jertfit marele nostru episcop Anton Durcovici, vrednicul nostru preot, Matei, toți păstorii noștri sufletești, care au opus rezistență cu propria lor viață, răspândirii tot mai acerbe a comunismului, B comunism ateu, peste sufletul atât de blajin și de bun al poporul român. (…) Este ora Adevărului și a Dreptății, iar victoria finală va depinde de iubirea și de credința noastră”.
Poate nu este întâmplătoare ziua de 21 februarie, când a murit părintele Matei, dar a fost numit administrator al Diecezei de Iași Mons. Petru Gherghel! Preocupat de a face cât mai multă lumină în cazul „Matei”, ca dealtfel în toate acțiunile în care au fost implicați preoții catolici care au activat pe teritoriul Diecezei de Iași, Preasfințitul Petru Gherghel a căutat diferite persoane care puteau avea accces în Arhivele Securității și reușeau să aflte informații despre urmărirea, persecuția, procesele și condamnarea acestora.
Cel care a fost ales să fie pioner în această muncă titanică a fost domnul Dănuț Doboș, care activa la Arhivele Statului din Iași. Cum a mărturisit de mai multe ori, „în octombrie 1996, cu binecuvântarea episcopului de Iași, Petru Gherghel, am inițiat o amplă cercetare arhivistică și documentară cu privire la episcopul Anton Durcovici și preotul Dumitru Sandu Matei”. În demersurile sale a fost susținut de domnul senator Petru P. Caraman, care a trecut la cele veșnice în urmă cu câteva zile, la 8 februarie, în vârstă de 91 de ani. După numeroase intervenții și insistențe, multe din dosarele „martirilor” Bisericii noastre au fost copiate și studiate, iar roadele cercetării istoricilor au fost publicate în numeroase cărți, studii și articole.
Fiind deja aprinsă candela eroismului și jertfei „preotului martir Matei”, în ziua de 8 septembrie 2000, cu ocazia administrării Sfântului Mir în Parohia Sărata, Preasfințitul Petru Gherghel a amintit de moartea părintelui Dumitru Sandu Matei: „Să urmaţi exemplul bunicilor dumneavoastră, căci avem aici în comunitatea dumneavoastră eroi ai credinţei catolice, aşa cum a fost părintele Sandu Matei, care pentru Biserică a fost un erou al credinţei, căci nu a voit să se supună tiraniei comuniste; mai bine a voit să moară chinuit de comunişti şi nu a fost de acord cu ei, ci şi-a dat viaţa pentru Cristos”.
În anul 2001, la împlinirea unei jumătăţi de secol de la moartea sa eroică s au celebrat Liturghii de pomenire, la 18 februarie în catedrala catolică din Iași, iar la 21 februarie în biserica din Sărata, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioși. Cu acea ocazie am realizat înregistrările consemnate în prima parte a studiului și am dedicat mai multe studii în numărul 2 al publicației Departamentului de Cercetare Științifică de pe lângă Episcopia Romano-Catolică de Iași „Buletin istoric”, în care am scris:
„Suntem încredinţaţi că aniversarul a 50 de ani de la moartea eroică a preotului Dumitru Sandu Matei va fi reţinut cu aprecierea cuvenită de cititorii acestui număr, mândri de faptul că dintr o comunitate catolică din Moldova s a ridicat un astfel de fiu, care a înfruntat cu tot curajul vitregiile abătute asupra noastră în anii de grea cumpănă”.
„Suntem convinși că atotputernicia dumnezeiască îl va ridica de oriunde s ar afla în ţărâna pământească, la gloria cerească, în văzul tuturor, chiar și al acelora care mânaţi de prejudecăţi sau pur și simplu la comanda cotropitorilor, l au răpus mișelește. Rămânem ferm convinși că preotul Dumitru Sandu Matei, asemenea multora din acei ani eroici ai neamului românesc, s a jertfit pentru o cauză dreaptă, aceea a neacceptării unui regim nedrept, ateu, nefiresc adevăraţilor și bunilor români. În veci pomenirea lui!”
Concluziile părintelui Anton Despinescu din articolul publicat în anul 1991, constatările mele și ale domnului Dănuț Doboș după ce am parcurs mii de file din dosarele „Matei”, mărturiile celor care l-au cunoscut și au vorbit despre dânsul în anul 2001, ne-au determinat să credem și să scriem că PĂRINTELE DUMITRU MATEI ESTE UN EROU AL CREDINȚEI MANIFESTATĂ PRIN FAPTE DE IUBIRE, ESTE UN MARTIR AL DIECEZEI DE IAȘI…, ESTE UN SFÂNT AL BISERICII CATOLICE.
În ziua de 12 martie 2021, răspunzând solicitărilor multiple primite din partea membrilor Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” din cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, care au realizat deja mai multe investigații în Arhivele Securității Române, au adunat câteva mărturii verbale și au redactat mai multe studii, publicate în revista diecezană de istorie „Buletin istoric”…, Preasfințitul Iosif Păuleț m-a ales și m-a numit în misiunea de „responsabil diecezan pentru adunarea mărturiilor cu privire la viața de credință a părintelui DUMITRU MATEI, în vederea pregătirii documentației necesare pentru recunoașterea și declararea lui ca fericit și sfânt”.
După ce s-a întocmit un dosar către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor și a fost analizată cererea Episcopiei de Iași, joi, 16 decembrie 2021, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al aceste Congregații romane a autorizat iniţierea unei cercetări minuţioase cu privire la „viaţa, martiriul, faima martiriului şi a puterii de mijlocire ale Slujitorului lui Dumnezeu Dumitru Matei, preot diecezan despre care se afirmă că a fost ucis in odium fidei”.
Încurajați fiind pentru parcurgerea acestui demers, la nivelul Episcopiei Romano-Catolice de Iași s-a constituit Comisia diecezană pentru cercetarea vieții și a martiriului preotului Dumitru Matei, care a avut o primă întâlnire organizatorică în ziua de vineri, 21 ianuarie 2022, iar după câteva zile – duminică, 30 gerar – a avut loc loc investirea oficială, înmânarea numirilor din partea Preasfințitului Iosif Păuleț și depunerea jurămintelor pentru respectarea adevărului istoric.
La finalul acestor rânduri, solicităm ca, dacă implorați mijlocirea acestui erou al carității creștine și primiți din partea lui Dumnezeu haruri trupești sau sufletești, să ne comunicați la telefon 0721.566577 sau să ne scrieți la adresa istorie@ercis.ro.
Pr. Alois Moraru – vice-postulator al Cauzei „Dumitru Matei”
ROMA-BUCUREȘTI, Asociația IRFI „Italia România un Viitor Împreună”, FACE APEL CĂTRE STATUL ROMÂN PENTRU JUSTIȚIE: „DEMOLAȚI CLĂDIREA CONSTRUITĂ ILEGAL! PUNE ÎN PERICOL CATEDRALA ROMANO-CATOLICĂ SFÂNTUL IOSIF, MONUMENT ISTORIC, RELIGIOS ȘI ARHITECTURAL DE O VALOARE INESTIMABILĂ”.
ROMA-BUCAREST, L’Associazione IRFI – Italia Romania Futuro Insieme FA UN APPELLO ACCORATO DI GIUSTIZIA ALLA ROMANIA, CHIEDENDO LA DEMOLIZIONE DELL’EDIFICIO COSTRUITO ILLEGALMENTE A RIDOSSO DELLA CATTEDRALE ROMANO-CATTOLICA “SAN GIUSEPPE” DI BUCAREST, MONUMENTO DI ALTO VALORE STORICO, RELIGIOSO E ARCHITETTONICO.
Il Joint Diploma in Ecologia Integrale è un evento permanente. Un’iniziativa congiunta delle Università e degli Atenei Pontifici di Roma per diffondere la visione e la missione della Laudato si’. Il Joint Diploma si svolge nel corso di un anno accademico (la prima edizione è iniziata nell’autunno 2017) ed è diviso in sei moduli, corrispondenti ai sei capitoli della Laudato si’.
Il Dicastero per il Servizio dello Sviluppo Umano Integrale partecipa attivamente al progetto del Joint Diploma con il Comitato Consultivo presieduto dal Cardinale Peter Turkson e alcuni funzionari insegnano anche alcuni dei moduli.
L’Associazione IRFI Italia Romania Futuro Insieme di Roma, invita caldamente gli amici e tutte le persone sensibili al cambiamento climatico desiderosi di iscriversi al Joint Diploma in Ecologia Integrale per partecipare attivamente nella testimonianza e nell’impegno a favore della nostra Casa comune.
Maria Ionela di Gesù Eucaristico Insanguinato e del Cuore Immacolato, Fondatrice della Congregazione del Cuore Immacolato. Maria Cotoi, questo il suo nome al secolo, nasce a Băița, nel Distretto di Mures il 18 Aprile del 1926. Educata cristianamente e Timorata di Dio fin da fanciulla sente nitida la chiamata ad essere Sposa di Gesù. Nonostante la sulfurea tempesta del comunismo realizzò in pienezza la sua Vocazione.
In sincera obbedienza ai Pastori riuscì non solo a Consacrarsi ma, come detto, fondò anche un Istituto: la Congregazione del Cuore Immacolato il cui carisma originario, derivante da precise ispirazioni Celesti, è la Adorazione Eucaristica.
În septembrie 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti s-a desfăşurat procesul diplomaţilor italieni şi a colaboratorilor români ai acestora. Pentru a-i „încolţi“ pe clericii catolici subordonaţi Legaţiei Italiei, anchetatorii au pretins că aceştia aveau legături cu o călugăriţă cu probleme mentale, care susţinea că Maica Domnului îi transmitea mesaje anticomuniste.
Al doilea personaj important din lot, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, s-a trezit într-o situaţie pe care nimeni nu putea s-o prevadă. O parte din banii pe care-i distribuise greco-catolicilor din Transilvania ajunsese la călugăriţa Maria Ionela Cotoi şi la călugărul Gavrilă Sălăjan, persoane considerate recalcitrante, care creau probleme destul de stânjenitoare regimului comunist, dar despre care parohul nu avea cunoştinţă. şi completul de judecată îl acuza că ar fi finanţat tentative de rebeliune printre clericii şi mirenii legaţi de catolicism. Chestiune extrem de gravă, la care Clemente Gatti nici măcar nu putea riposta, deoarece, efectiv, nu ştia despre ce era…
L’Ambasciatore di Romania presso la Santa Sede e il Sovrano Ordine di Malta S.E. Liviu-Petru Zăpîrțan, si pregia di invitarci al Concerto Straordinario di Natale con canti natalizi romeni della Transilvania del Gruppo di musica tradizionale romena “Icone”, diretto dal maestro Ioan Bocșa.
Giovedì, 12 dicembre 2019, ore 18.30
Chiesa di San Luigi dei Francesi
Piazza di S. Luigi de’ Francesi, Roma
Ingresso su prenotazione: ambrovatican@gmail.com
Il gruppo “Icone” dell’Accademia di Musica „Gheorghe Dima” di Cluj-Napoca, diretto dal maestro prof. Ioan Bocșa conserva un repertorio tradizionale ideale per gli amanti del mondo arcaico delle canzoni natalizie. Intrisi di reminiscenze mitologiche, i canti natalizi del gruppo “Icone” rispecchiano diversi aspetti della vita umana. Nella tradizione romena il Natale è santo: ispirato a tradizioni antiche. L’idea centrale è la famiglia e il messaggio cristiano della Natività di Betlemme.
745 de ani de la nașterea la Cer a Doctorului Angelic.
SFÂNTUL TOMA D’AQUINO
(1226-1274)
“Atotputernice, veşnice Dumnezeule, iată, mă apropii de sacramentul Fiului tău unul-născut, Domnul nostru Isus Cristos: mă apropii ca un bolnav de medicul său, care îi redă viaţa, ca un păcătos de izvorul milostivirii, ca un orb de lumina splendorii veşnice, ca un sărac şi un nevoiaş de Domnul cerului şi al pământului”[1].
Cu această rugăciune, Toma de Aquino îşi începea pregătirea pentru celebrarea euharistică, profund conştient de propria-i nimicnicie şi pe deplin abandonat iubirii Tatălui. Probabil că măreţia sa este proporţională cu umilinţa sa.
S-a născut în castelul din Roccasecca, aproape de Caserta, în sudul Italiei, în 1225 sau 1226, din familia nobilă Aquino. Tatăl, Landolfo, era de origine longobardă şi mama, Teodora, era o napolitană de origine normandă. În casa sa văzuseră lumina alţi trei fraţi şi cinci surori, fără să fie număraţi şi cei trei fraţi născuţi dintr-o căsătorie precedentă din partea tatălui.
Destinat carierei bisericeşti
Toma, fiind cel mai tânăr dintre băieţi, părinţii se gândeau la viitorul său oferindu-l ca oblat, la vârsta de 5 ani, la abaţia din Montecassino. Oblatura – aşa cum se obişnuia a se spune – nu comporta faptul că copilul, ajuns la maturitate, ar fi trebuit în mod necesar să depună voturile monahale; era doar o pregătire ce făcea candidaţii potriviţi pentru o asemenea alegere.
Toma s-a simţit foarte bine în mănăstire şi a întreţinut mereu raporturi bune cu maeştrii săi. Abatele îl preţuia foarte mult, fie pentru darurile sale intelectuale, fie pentru dragostea pe care o arăta pentru disciplina monastică, chiar dacă Toma, înaintând în vârstă, nu se gândea să devină călugăr.
Bogata abaţie din Montecassino, în acea perioadă, era motiv de dispută între papa şi împăratul Frederic al II-lea. Acesta, în 1239, a ocupat-o prin intervenţie armată şi a trimis acasă toţi călugării care nu se născuseră în teritoriul ce era sub jurisdicţia sa. Rămăseseră numai opt. Era imposibil, în aceste condiţii, să menţii o şcoală pentru oblaţi. Abatele l-a însoţit personal pe Toma la părinţii săi şi le-a recomandat să-l ducă, pentru continuarea studiilor, la Napoli, chiar dacă acea universitate nu era a papei, ci a împăratului.
La Napoli, Toma a făcut cursul de arte liberale şi a avut norocul să cunoască traducerea unor scrieri ale lui Aristotel. Operele filozofului grec, aşa de utilizate atunci de maeştrii musulmani pentru a combate credinţa creştină, erau interzise în facultăţile ecleziastice. Toma, însă, a intuit încă de pe atunci marea lor valoare.
A preferat carisma lui Dominic
La Napoli, însă, s-a petrecut un lucru foarte important. Toma i-a cunoscut pe fraţii predicatori din conventul sfântului Dominic, ori ascultându-le predicile, ori pentru faptul că erau tovarăşi de studii, şi a rămas fascinat de stilul lor de viaţă.
El cunoştea viaţa lumii şi a Bisericii. În anii pe care i-a petrecut la Montecassino, descoperise frumuseţea creştinismului, dar văzuse, de asemenea, cum călugării erau implicaţi în interese lumeşti din cauza bogăţiei lor. În familia sa experimentase iubirea adevărată a părinţilor şi a fraţilor, dar a văzut, de asemenea, atâtea uneltiri politice, pentru el de neînţeles. Înainte de toate, nu accepta ca oamenii Bisericii să se amestece în afacerile temporale şi să concureze pentru a obţine cu orice mijloc avantaje economice.
În această situaţie, atât de puţin evanghelică, Toma vrea să dea un răspuns foarte concret prin viaţa sa şi a ales să se facă mendicant dominican. Avea circa 20 de ani şi decizia sa i-a lăsat cu gura căscată pe părinţi, în special pe mama, rămasă văduvă, care conta pe el pentru a putea duce înainte gestionarea tuturor afacerilor casei. Bucurându-se, de fapt, de favoarea împăratului, pentru urmarea căruia militau fiii săi, ar fi avut posibilitatea să-l facă să devină foarte curând abate la Montecassino, conform unei dorinţe mai vechi a tatălui.
Când castelana din Roccasecca a aflat că Toma se afla deja în călătorie spre Paris, a cerut fiilor săi să-l aducă înapoi acasă, folosind, dacă era necesar, chiar şi forţa. Aceştia au obţinut un corp de armată din partea împăratului, care se afla în Toscana pentru a lupta împotriva cetăţilor fidele papei, l-au arestat pe Toma şi s-au îndreptat spre casă, oprindu-se la castelul din San Giovanni, proprietatea lor.
Răbdarea îşi are limitele sale…
În celula în care Toma era ţinut prizonier, a fost introdusă o foarte frumoasă tânără, cu motivul de a-i servi, dar, în realitate, pentru a-l ispiti în ceea ce priveşte castitatea. Toma, care în mod normal era foarte paşnic, după o zi plină de evenimente şi zbuciumată, şi-a pierdut răbdarea şi, cu un cărbune aprins, a ameninţat-o pe tânără, constrângând-o să fugă. Episodul poate să pară legendar, dar în afara biografilor timpului, chiar şi istoricii moderni îl consideră autentic.
Iubirea lui Toma pentru castitate era, într-adevăr, proverbială; nu în van era numit doctor angelic. Nu este vorba despre o castitate miraculoasă, ci despre un dar cucerit printr-o luptă zilnică, cum dă mărturie această rugăciune a sa:
“O, bunul meu Isus, ştiu bine că orice dar perfect, şi mai mult decât oricare altul cel al castităţii, depinde de puternica lucrare a providenţei tale, şi că, fără tine, omul nu poate face nimic. Pentru aceasta, te rog să-mi aperi prin harul tău castitatea şi curăţia inimii mele şi a trupului meu. Şi dacă a trebuit să primesc o impresie oarecare a simţului, care ar fi putut să-mi păteze castitatea şi curăţia, tu, care eşti Domn peste toate puterile, şterge-o, ca să pot, cu inima imaculată, să înaintez în iubirea şi în slujirea ta, oferindu-mă cast, în toate zilele vieţii mele, pe altarul divinităţii tale”[2].
În ziua următoare, a fost condus la Roccasecca şi încredinţat mamei sale, care îl iubea foarte mult, deşi nu reuşea să accepte ca unul dintre fiii săi să devină mendicant. A încercat să-l convingă folosind toate argumentele, dar inutil. A încercat acest lucru chiar şi sora sa, Marotta, dar a sfârşit prin a trece de partea lui, alegând chiar şi ea să renunţe la lume. A devenit, deci, călugăriţă şi apoi stareţă la “Santa Maria di Capua”.
Mamei nu-i rămânea decât să se predea. A început prin a le permite dominicanilor din Napoli să-l viziteze pe fiul ei şi, după un an, l-a lăsat să plece cu binecuvântarea ei. Între timp, nobila castelană normandă vedea surpându-se toate planurile sale umane, deoarece împăratul, după mai multe acţiuni nefericite, se îndrepta spre sfârşit.
În această confuzie a luptelor dintre papă şi împărat, între puterea temporală şi cea spirituală, Toma îşi exprimă cu claritate propriul gând într-una dintre scrierile sale[3]. Aşa îl rezumă J.A. Weisheipl, biograful său actual cel mai autorizat: “Toma afirmă că papa, în puterea oficiului său canonic, este capul spiritual al Bisericii şi nimic altceva; orice atribut politic sau mundan care se suprapune acestei autorităţi, esenţial spirituale, este un element accidental, a cărui prezenţă sau absenţă nu modifică în nici un fel natura spirituală intrinsecă în Biserică”[4].
Impresionează luciditatea acestei viziuni, dacă ne gândim că, în acel timp, cea mai mare parte a clericilor gândeau în mod diferit. Dar Toma, înaintea unei luări de poziţie teoretică, a refuzat, cum spune Weisheipl, “orice poziţie în Biserică, ce ar fi putut să-l implice în afacerile temporale”.
Întors în convent, putea, în sfârşit, să se pregătească pentru a face profesiunea în Ordinul Predicatorilor. Superiorul general, Giovanni Teutonicul, şi de această dată a crezut oportun să-l oprească în străinătate pentru a evita ulterioare răzgândiri şi complicaţiile care ar putea proveni din partea familiei.
Între Köln şi Paris
Nu se ştie cu siguranţă dacă Toma a fost trei ani la Paris, mai înainte de a merge la Köln, dar cu siguranţă că a trecut toţi aceşti trei ani sub conducerea marelui Albert, om de cultură enciclopedică şi cunoscător al gândirii lui Aristotel. Împreună cu el, Toma se afla în largul său, şi viceversa. Această convieţuire rodnică între două genii ale culturii a durat din 1248 până în 1252.
Era la începutul acestei perioade, după moartea abatelui Ştefan al II-lea, când papa Inocenţiu al IV-lea i-a oferit lui Toma misiunea de abate la Montecassino şi, aflând despre refuzul său de a lăsa Ordinul Dominican, îi dădea privilegiu de a păstra haina şi apartenenţa. Dar tânărul dominican a refuzat într-o manieră foarte hotărâtă.
La Köln se spune că s-a petrecut această celebră întâmplare. Tovarăşii glumeau despre atitudinea foarte tăcută a lui Toma şi despre moliciunea sa fizică, şi atunci l-au numit boul mut al Siciliei. Şi se spune că Albert ar fi făcut acest scurt comentariu: “Noi îl numim bou mut, dar el, prin doctrina sa, va scoate un muget care va răsuna în toată lumea”.
Nu ştim dacă lucrurile s-au petrecut tocmai aşa, dar sigur preţuirea lui Albert pentru elevul său era atât de mare, încât, atunci când superiorul general i-a cerut să-i indice pe cineva ca să-l trimită la Paris pentru a se pregăti în vederea acoperirii catedrei de doctorat al ordinului, Albert l-a indicat imediat pe Toma. Superiorul a rămas puţin surprins, probabil pentru faptul că Toma era încă prea tânăr, dar în favoarea sa intervine cardinalul şi legatul pontifical Ugo di San Caro, din acelaşi ordin, şi propunerea lui Albert a fost acceptată.
Toma, de puţin timp hirotonit, având abia vârsta de 26 de ani, se afla din nou la Paris, pentru a învăţa, în vederea bacalaureatului, în Sfânta Scriptură, cu maestrul Elia Brunet, şi să se pregătească pentru doctorat. Fiecare ordin călugăresc avea dreptul la două catedre, una pentru elevii din provincia franceză, şi alta pentru cei din alte provincii. Toma era destinat să fie maestru pentru străini.
Dar climatul academic nu era uşor, deoarece exista un braţ de fier între maeştrii clerului secular şi cei din clerul regular, mai ales al mendicanţilor. Maeştrii seculari au avut până în acel moment totul în mâinile lor şi-i vedeau pe mendicanţi ca intruşi nu numai din cauza împărţirii puterii universitare, dar şi pentru că aceştia erau purtătorii unui stil de viaţă contrar tradiţiei din lumea studenţească pariziană. Nu trebuie să uităm că maeştri eminenţi trecuseră în acea perioadă de la clerul secular la cel călugăresc, atraşi de viaţa evanghelică a mendicanţilor franciscani şi dominicani. Au fost necesare repetate intervenţii papale, pentru a face acceptată ca normală prezenţa călugărilor în corpul docenţilor facultăţilor pariziene.
În aprilie 1256, Toma devine doctor în teologie. Avea 31 de ani, pe când vârsta minimă cerută era de 35 de ani, dar pentru el papa a voit să facă o excepţie. În octombrie, aceluiaşi an, Toma, scriind în apărarea călugărilor atacaţi de maestrul Guglielmo di Saint-Amour, a căutat să prezinte, pe înţelesul tuturor, noutatea carismei mendicanţilor, noutate ce nu putea fi cuprinsă în categoriile monastice, împiedicându-i pe fraţi să studieze, să predice şi să spovedească.
Deja mai înainte, în comentariul asupra Sentinţelor lui Petru Lombardul, îşi câştigase favoarea elevilor săi. Biograful său, Bernardo Gui, afirma că “studenţii au început să sufere influenţa sa într-un mod extraordinar. Deoarece totul părea aşa de nou: nou modul de organizare al argumentului, noi metodele de examinare, noi argumentele potrivite pentru atingerea concluziilor”. Toma era un spirit deschis şi liber, fidel faţă de doctrina Bisericii şi inovator în acelaşi timp. Deja de pe atunci, el împărţea învăţătura sa după o schemă fundamentală ce contempla întreaga creaţie care, ieşită din mâinile lui Dumnezeu, se întorcea acum pentru a se cufunda din nou în iubirea sa.
Noul rol al lui Toma, ca doctor, era acela de a preda teologia şi consta în esenţă în a transmite elevilor înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, titlul care era dat profesorului nu era acela de “doctor în Teologia Sacră”, care este mult mai târziu, ci acela de “Maestru în Pagina Sfântă”, adică profesor în Sfânta Scriptură.
Toma a rămas la această catedră timp de trei ani şi a comentat Cartea lui Isaia şi Evanghelia după Matei. Se povesteşte că, într-o zi, pe când contempla, plin de admiraţie, oraşul Paris, unul dintre studenţii săi l-a întrebat dacă n-ar vrea să fie proprietatea sa. Şi atunci, Toma a spus că ar fi preferat să “posede Omiliile asupra Evangheliei după Matei ale sfântului Ioan Gură de Aur”. Toma nu cunoştea bine greaca şi a căutat să-şi procure cele mai bune traduceri ale sfinţilor părinţi greci, ale lui Aristotel şi ale altor filozofi.
La Paris, la îndemnul sfântului Raymund de Penyafort, deja general al Ordinului Predicatorilor, Toma a început să scrie un tratat teologic, intitulat Summa contra Gentiles, pentru a veni în ajutorul misionarilor ce se pregăteau să predice în ambiente în care era foarte puternică prezenţa şi influenţa culturală a evreilor şi musulmanilor[5].
În serviciul Bisericii Universale
După trei ani de predare la Paris, Toma a fost chemat din nou în provincia romană, unde a dus la bun sfârşit această operă. În Italia, a rămas timp de zece ani, mai înainte de a merge la Napoli, în conventul unde îşi descoperise vocaţia, apoi la Orvieto, unde papa îşi stabilise propria rezidenţă.
Permanentele mutări la care Toma era supus şi implicările sale în studiu puteau să-i aducă o serie de dificultăţi în a trăi carisma sfântului Dominic, deoarece îl împiedicau în trăirea vieţii comunitare. De aceea, superiorii i-au încredinţat ca însoţitor un frate de mare valoare, fratele Reginaldo da Piperno, lector în teologie şi preot. Acesta “trebuia să-şi petreacă o bună parte din viaţă în serviciul lui Toma, urmându-l pretutindeni, servindu-i la Liturghie, spovedindu-l şi asistându-l în toate modurile”[6]. În felul acesta, i-a fost asigurată viaţa de comuniune alături de un frate cu care se putea confrunta zi de zi.
În timp ce se afla la Orvieto, la chemarea papei Urban al IV-lea, Toma a scris două tratate: unul despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, şi un comentariu continuu al celor patru Evanghelii. Această ultimă operă a fost foarte apreciată şi a fost numită Catena aurea. În secolul al XIX-lea, un grup de profesori de la Oxford au făcut o traducere foarte îngrijită în limba engleză şi în prefaţă au scris: “Este imposibil să citeşti Catena sfântului Toma, fără să fii impresionat de magistrala capacitate arhitectonică cu care a fost construită. O cultură de o foarte înaltă calitate, nu numai o simplă cunoaştere din cărţi”. În prezentarea cărţii, însuşi Toma scrisese: “Intenţia mea în această operă este de a expune sensul literal al textului, dar şi cel mistic; şi uneori, chiar şi acela de a corecta erorile şi a confirma adevărata doctrină catolică. Aceasta pare în mod special necesar, deoarece, dincolo de evanghelie, noi trasăm normele credinţei catolice şi regulile întregii vieţi creştine”.
Se pare că în această perioadă Toma a descoperit şi aprofundat cunoaşterea teologiei greceşti şi a făcut totul pentru a continua şi a-şi procura traducerile părinţilor greci.
Tot în această perioadă orvietană, Toma a scris, din ordinul papei, liturgia sărbătorii Corpus Domini, care este pătrunsă de suflul său poetic şi mistic de autentic cântăreţ al Euharistiei.
În 1265, este trimis la Roma pentru a inaugura un studiu teologic pentru provincia romană. În timpul acestei şederi, ţinând cont că nu toţi elevii erau pregătiţi pentru un curs teologic prea solicitant, a început să scrie pentru ei o Summa teologica pentru “a prezenta lucrurile ce priveau religia creştină într-un mod care să fie mai adaptat instrucţiei începătorilor”.
Reluând o schemă de acum foarte dragă lui, a împărţit lucrarea în trei părţi. Prima tratează despre Dumnezeu unul şi întreit şi despre “purcederea tuturor lucrurilor din el”; a doua vorbeşte despre “mişcarea tuturor creaturilor raţionale spre Dumnezeu”; a treia îl prezintă pe Isus “ca om şi cale prin care cu toţii ne întoarcem la Dumnezeu”. Opera a fost începută la Roma şi continuată timp de mai bine de şapte ani: a fost întreruptă pe neaşteptate, pe data de 6 decembrie 1273, la Napoli.
Între papa Clement al IV-lea şi Toma era o sinceră prietenie şi, pontiful, în semn de gratitudine pentru serviciile inestimabile aduse Bisericii, i-a trimis numirea de arhiepiscop de Napoli. Toma a refuzat, rugându-l pe prietenul său “să nu-l mai promoveze la asemenea lucruri”.
Între timp, la Universitatea din Paris s-a reaprins disputa contra mendicanţilor. Superiorii au decis să-l trimită din nou pe Toma care, strângându-şi lucrurile, şi-a început pe jos lunga călătorie, însoţit de nedespărţitul Reginaldo da Piperno şi de unul sau doi alţi fraţi. Au ajuns la destinaţie la începutul anului 1269.
În scrierile din această a treia şi ultima perioadă pariziană, Toma şi-a îmblânzit foarte mult intelectualismul, după unii, datorită unei experienţe mistice pe care ar fi avut-o, după alţii, pentru a putea veni în ajutorul studenţilor, dar este foarte posibil că din amândouă motivele. Dintre scrierile din această perioadă, amintim lectura asupra Evangheliei după Ioan, mai presus de toate, comentariul asupra testamentului lui Isus, adevărată capodoperă care, în mare parte, rezistă încă uzurii timpului.
După ce lupta împotriva mendicanţilor a cunoscut o nouă întrerupere, Toma a fost chemat din nou în patrie, pentru a întemeia un nou studiu la Napoli. Călătorind spre cetatea napolitană împreună cu Reginaldo, a voit să se oprească la castelul din Molara, aproape de Rocca di Papa, pentru a-l vizita pe bunul său prieten, cardinalul Annibaldo Annibaldi, fost elev şi succesor la Paris. Aici, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi Reginaldo a fost pe punctul de a muri. O dată depăşit pericolul, au continuat călătoria, cu scurte opriri la castelul din Ceccano, aproape de Frosinone, pentru a-şi vizita o nepoată, Francesca, şi apoi, e posibil, la Roccasecca şi la Montecassino.
Şcoala teologică
La Napoli a început imediat munca, organizând şcoala teologică şi dedicându-se, de asemenea, predicării în mijlocul poporului care îl asculta cu multă veneraţie, deoarece cuvântul său era simplu şi profund, îi satisfăcea pe doctori şi, în acelaşi timp, era înţeles de analfabeţi.
Toma întotdeauna s-a bucurat de o sănătate bună şi de o capacitate de muncă excepţională. Se trezea dimineaţa foarte devreme şi îşi mărturisea lipsurile lui Reginaldo, înainte de a celebra sfânta Liturghie, apoi îi slujea lui Reginaldo la Liturghie. Pe la şase, ţinea lecţia, apoi se retrăgea pentru a studia sau pentru a dicta mai multor secretari simultan, până la ora prânzului.
După masa de prânz, se reculegea în rugăciune, pentru ca apoi să-şi reia studiul sau dictarea până la cină. În cursul nopţii, continua să studieze, şi apoi, înainte de ivirea zorilor, se ducea în biserică pentru a se ruga, având grijă să se întoarcă în pat, puţin înainte de ora de deşteptare, pentru a nu fi sesizat de confraţi.
Marea încercare
Pe data de 6 decembrie 1273, s-a întâmplat însă un fapt ciudat. În timp ce celebra Euharistia, ceva l-a atins în mod profund, deoarece, din acel moment, Toma şi-a schimbat ritmul de viaţă şi nu a mai scris şi nu a mai dictat nimic. Reginaldo l-a întrebat: “Părinte, de ce ai lăsat la o parte o muncă aşa de măreaţă pe care ai început-o pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pentru a instrui lumea?” Şi Toma i-a răspuns: “Reginaldo, nu pot”. Ceva mai târziu, i-a propus să-şi reia munca într-un ritm ceva mai lent, dar răspunsul negativ a fost însoţit de o motivaţie: “Reginaldo, nu pot, pentru că tot ceea ce au am scris sunt pentru mine ca nişte paie”.
Ceva timp după aceea, Toma, pentru a ieşi din ambientul său, care îi amintea continuu de studii şi cărţi – o viaţă întreagă pentru a produce paie – şi-a exprimat dorinţa de a o vizita pe una dintre surorile sale, pe contesa Teodora di San Severino. Reginaldo l-a însoţit cu bucurie. Întâlnirea cu sora sa a fost tulburătoare, deoarece el “aproape că nu a reuşit să-i spună un cuvânt”, aşa încât contesa s-a gândit că fratele ei şi-a pierdut capul. Trei zile a rămas alături de ea, înconjurat de o grijă plină de afecţiune.
Reginaldo s-a întors din nou la muncă. Poate că datorită ambientului mai destins sau chiar nevoii de a-şi deschide inima aceluia care, printre altele, îi era şi confesor, Toma a cedat: “Promite-mi – i-a spus lui Reginaldo – în numele lui Dumnezeu cel viu şi atotputernic şi a fidelităţii impuse de ordinul nostru, şi a iubirii pe care o ai pentru mine, că nu vei descoperi niciodată, cât voi fi viu, ceea ce îţi voi spune. Tot ceea ce eu am scris este pentru mine ca şi paiele în comparaţie cu ceea ce mi-a fost revelat acum”. Şi a adăugat: “Singurul lucru pe care îl doresc acum este ca Dumnezeu, după ce a pus capăt lucrării mele de scriitor, să pună capăt şi vieţii mele”[7].
Ceea ce se întâmplase în timpul acelei celebrări euharistice din 6 decembrie, rănise atât de profund chiar fizicul lui Toma, dacă, din acel moment, nu numai că a încetat să scrie, dar nu mai reuşea decât să se roage şi să împlinească activităţile fizice cele mai elementare. Dar nu putea fi vorba doar de un simplu fenomen fizic: ceva mai profund se petrecuse în inima sa.
Primii săi biografi[8] povestesc că, cu puţin timp mai înainte, într-unul dintre colocviile nocturne în faţa Celui Răstignit, acesta i-a spus: “Toma, tu ai scris bine despre mine. Ce recompensă doreşti?” Toma a răspuns atunci: “Nimic altceva, Doamne, decât pe tine”. În acea dimineaţă de 6 decembrie, Domnul răstignit i-a luat cuvântul, asimilându-l sieşi. Aşa cum Isus, Înţelepciunea divină, pe cruce, se simţise redus la ignoranţă, şi boul mut din Sicilia, care până în acea zi a uluit lumea cu mugetul inteligenţei sale, acum se regăsea ca ultimul dintre oameni, un slujitor inutil ce şi-a petrecut viaţa punând laolaltă firele de paie. Toma, devenit tabula rasa înaintea lui Dumnezeu, s-a simţit ca ultimul dintre fraţi, capabil totuşi, tot datorită harului, să implore gemând milostivirea divină.
Dar papa Grigore al X-lea nu era la curent cu toate acestea când din Franţa a primit invitaţia de a participa la Conciliul din Lyon. Toma, deşi conştient de incapacitatea sa, dar întotdeauna sensibil faţă de ascultare, s-a pus imediat la drum. Reginaldo îl însoţea cu un grup de fraţi, cu încrederea ascunsă că maestrul va reveni la ceea ce a fost odinioară.
Toma, însă, trăia deja într-o altă dimensiune, şi Reginaldo, în tentativa de a-i trezi din nou interesul pentru această lume, i-a spus că papa avea să-l facă, la Lyon, cardinal. Toma a răspuns simplu: “Pot să slujesc ordinul mai bine aşa cum sunt” şi, ca şi cum Reginaldo dădea acest lucru ca sigur, el a replicat: “Reginaldo, poţi să fii sigur că voi merge înainte exact aşa cum sunt acum”.
Ca să complice şi mai mult starea sănătăţii sale în timpul călătoriei, a apărut şi un incident. Probabil din neatenţie, Toma s-a lovit la cap de creanga unui copac aflat de-a lungul drumului. Sosiţi aproape de castelul din Maenza, unde se afla nepoata sa, Francesca, Toma a cerut să se oprească pentru a-şi reface forţele. Toate îngrijirile au fost inutile. El, văzând apropiindu-se moartea, a voit să fie dus în apropiata abaţie din Fossanova, unde a fost primit cu delicată ospitalitate.
Cu trei zile înainte de a muri, Toma a primit ultimele sacramente: şi-a făcut spovada generală în faţa lui Reginaldo şi, când a sosit abatele Teobald pentru a-i aduce sfânta Împărtăşanie, văzându-se înconjurat de toţi călugării şi de numeroşi prieteni veniţi de prin împrejurimi, părea că prinde puteri când le-a spus “lucruri frumoase” despre credinţa în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, încheind cu aceste cuvinte: “Am scris şi am învăţat mult despre acest trup preasfânt şi despre alte sacramente, după credinţa mea în Cristos şi în sfânta Biserică Romană, întru a cărei judecată supun toată doctrina mea”[9].
În ziua următoare a primit, în deplină luciditate mintală, Ungerea Bolnavilor, răspunzând cu devoţiune la toate rugăciunile. În dimineaţa următoare, 7 martie, el părăsea această lume. Avea 49 de ani şi scrisese mai mult de patruzeci de volume. Ultima parte din Summa teologica, rămasă incompletă, a fost terminată sub îndrumarea lui Reginaldo, prin sistemul taie şi lipeşte, luând adică argumente din alte scrieri ale lui Toma şi însemnări luate din timpul lecţiilor sale.
În 1323, este canonizat cu mare solemnitate, la Avignon, de papa Ioan al XXII-lea, şi în secolul al XV-lea a primit titlul de învăţător al Bisericii, prin care se pune în evidenţă strălucirea doctrinei sale.
Cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi
Toma nu a fost numai un mare gânditor, dar şi un om al rugăciunii. De aceea, se spune despre el că este “cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi” şi că influenţa gândirii sale asupra Bisericii din Occident a fost determinantă şi, de-a lungul secolelor, profund benefică.
Astăzi, el poate să ne fie de ajutor, între altele, chiar în dialogul ecumenic. “Nimeni nu a anunţat într-o manieră mai clară decât cum a făcut-o el doctrina religioasă fundamentală a creştinismului, conform căreia tot ceea ce ne este necesar pentru mântuire vine prin har. Această doctrină se află deja în celebrul pasaj din Rom 3,28, căruia Luther, în textul din traducerea sa, i-a adăugat mai târziu cuvântul numai. În minunata rugăciune de mulţumire de după Liturghie (Gratias tibi ago), se descoperă pe deplin mărturisirea catolico-evanghelică a lui peccator simul et justus, care nu lasă nimic îndreptăţirii provenite din fapte şi din voinţa proprie, prin împlinirea legii”[10]. În ea, de fapt, sfântul spune: “Îţi mulţumesc, Doamne,
Părinte sfânt, Dumnezeu atotputernic şi veşnic, care pe mine, păcătosul şi nevrednicul slujitor al tău, fără nici un merit din partea mea, ci numai din bunăvoinţa îndurării tale, ai binevoit să mă îndestulezi cu preţiosul trup şi sânge al Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos”[11].
[1] Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman, la pregătirea pentru sfânta Liturghie.
Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun invită credincioșii români la Te Deum-ul pentru România, prezidat de Preasfințitul Părinte Claudiu Lucian Pop, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, delegat din partea Preafericitului Părinte Cardinal Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, care va avea loc duminică, 11 noiembrie 2018, orele 09.30, la Biserica San Vitale din Roma.
Manifestarea are loc în contextul celebrărilor dedicate Centenarului Marii Uniri a României și vizitei ”ad limina Apostolorum” a Conferinței Episcopilor din România.
Futuro Insieme 