La Chiesa Ortodossa di Moldavia, a 25 anni dall’indipendenza


chiesa-ortodossa-di-chisinau

Chiesa Ortodossa di Chisinau (foto: internet)

Un quadro sul ruolo della Chiesa ortodossa nella Repubblica di Moldova da parte di Vitalie Sprinceana, sociologo e giornalista per Platzforma.md

Il fenomeno religioso in Moldavia sembra essere pieno di contraddizioni: se prima dell’indipendenza il paese era ufficialmente ateo, poco dopo circa il 90% della popolazione si dichiarava di fede ortodossa. Le ultime ricerche rivelano invece una crescente disaffezione verso la Chiesa, eppure quest’ultima è capace di dare vita a poderose manifestazioni (come i cortei anti-LGBT). Il richiamo ai valori religiosi gioca un ruolo importante a livello politico, se prendiamo ad esempio il Partito Socialista. Abbiamo chiesto al giornalista e sociologo Vitalie Sprinceana come si spiegano tali contraddizioni e come si riflettono nella società moldava.

“Inizierei con una proposizione paradossale: affermare che prima dell’indipendenza la Moldavia fosse una nazione atea non significa dire che non fosse una nazione religiosa.

Da una parte infatti l’interpretazione del marxismo compiuta dall’Unione Sovietica aveva caratteristiche strutturali molto simili a quelle di una religione. Basti pensare al modo in cui il potere si autolegittimava e al modo in cui la sua ideologia spiegasse qualsiasi dinamica storica o sociale. Dall’altra parte, la religione vera e propria, intesa come insieme di pratiche e culti condivisi, è riuscita a conservarsi all’interno del corpo sociale anche sotto il periodo del dominio sovietico. In tal senso la ‘resilienza’ della campagna moldava ha giocato un ruolo fondamentale: il rito battesimale veniva praticato clandestinamente durante le ore notturne, a volte attraverso le frequenze di Radio Free Europe era possibile captare delle funzioni ortodosse dalla Francia, etc.

Ecco perché quello che è successo negli anni ’90, con la quasi totalità della popolazione che è tornata a proclamarsi ortodossa, non è così spettacolare come può sembrare a prima vista. Un senso di religiosità molto vivo e diffuso era ancora presente in Moldavia e si è semplicemente canalizzato nell’istituzione ecclesiastica, che in quel momento non era più bandita od ostacolata da parte dello stato. D’altronde, sempre negli anni ’90, si è verificata un’esplosione di spiritualità alternativa (addirittura sulle televisioni nazionali c’era un programma condotto da due sensitivi molto popolari all’epoca): ciò che i sociologi chiamano ‘desiderio di mistero’.

Tuttavia, se le continuità con il passato sono molte è altrettanto vero che con il crollo dell’Unione Sovietica la situazione è mutata, e non di poco. Innanzitutto, bisogna domandarsi se la Chiesa Ortodossa di oggi sia ancora la stessa istituzione che il comunismo ha combattuto negli anni ’50. Ora l’accento è molto più spostato sulla responsabilità e sulla religiosità individuali piuttosto che sul sentimento di collettività com’era un tempo. Gli stessi approcci al culto da parte dei cittadini sono di gran lunga più variegati e maggiormente spostati verso la sfera del privato che in passato. Poi, come accennavo, il fatto di essere stata perseguitata durante l’Unione Sovietica (cosa comunque parzialmente vera, poiché a un certo punto si è arrivati a un compromesso) ha permesso alla Chiesa di godere subito dopo l’indipendenza di forte legittimità e ampio prestigio presso la società.

In quel momento il senso di disorientamento della popolazione ha fatto sì che la Chiesa Ortodossa potesse diventare il punto di riferimento simbolico di molti valori (la solidarietà, la connessione con il passato e i propri antenati, una visione di comunità collettiva non nazionalistica…). In poche parole, la Chiesa è diventata sinonimo di tradizione e questo la rende all’oggi l’istituzione in cui il popolo moldavo ripone ancora la maggiore fiducia, ricavando da essa anche un senso e una promessa di stabilità che non può trovare altrove.

Ecco che allora – a mio modo di vedere – la religione in Moldavia è una sorta di ‘moneta di scambio simbolico’ molto potente, che fornisce legittimità a varie interazioni sociali. Se infatti andiamo ad analizzare più nel profondo, vediamo come questo paese si dichiara e sembra più religioso di altri nella stessa area, ma i numeri di chi frequenta effettivamente le funzioni sono invece simili alle regioni contigue. La religione in Moldavia, insomma, gioca un ruolo più grande della religione stessa.

Proprio per questo credo che non sia così influente a livello politico. Le relazioni con i partiti e con alcuni dei loro esponenti ci sono, chiaramente, ma sono magari dettati dal ‘timore’ piuttosto che dalla volontà di voler far approvare una particolare agenda. La Chiesa Ortodossa ha senz’altro partecipato a tutto il processo di redistribuzione di beni economici post-indipendenza ed è rimasta invischiata in casi di corruzione o illeciti. Per questo deve intrattenere buoni rapporti con il ceto dirigente per evitare episodi che possano minare la sua credibilità.”

Fonte: http://www.balcanicaucaso.org/aree/Moldavia/Abecedario-moldavo-C-come-CHIESA-ORTODOSSA-175984

TEATRO INDIA PRESENTA ELISABETTA DI WIED. SOTTO FALSO NOME


Roma – Sabato 3 dicembre, ore 18.00 e domenica 4 dicembre, ore 21.00, al Teatro India, la prima nazionale dello spettacolo “Sotto falso nome”, tradotto in italiano da Tatiana Ciobanu. Elisabetta di Wied (Germania 1843 – Romania 1916),  fu principessa di Romania e scrittrice sotto lo pseudonimo di Carmen Sylva.edw

Note di regia

Perché nel 2016 occuparsi di una regina?

Il DNA partecipa alla costruzione del carattere e della personalità di ognuno/a tale che Lui/lei diviene sensibile a mutamenti legati all’ambiente anche sociale, e costruisce eredità dell’individuo unico e inimitabile quale fu Elisabetta de Wied. Intelligente, sensibile, ribelle, volitiva, tentò di muoversi nella rigida struttura aristocratica con tutta la libertà che le fu possibile, come se ognuno di noi potesse dire in ogni situazione “io sono questo, questa”. Non aggiungete altro.

Nel testo ho immaginato che attraversasse epoche e giungesse fino a noi moderna com’era, anzi vicina alla gioventù e, forse, più capace di giocare con ironia, sorridendo alla vita pur nel dolore. Attraverso due frasi che ho scritto su di lei, tento di indirizzare lo sguardo del lettore/spettatore da quel ieri (moti del quarantotto) all’oggi vertiginoso: “ …l’annuncio dell’era che cambiava mi poneva nuove domande sull’umanità, Elena, la Romania, la Germania e l’assetto geo-politico dell’Europa … “ “ … ero come la folata che arriva improvvisa e ti lascia, non più com’eri. lo ero la gioventù …“. Elisabetta scriveva romanzi anche a due mani, poesie, aforismi… sotto lo pseudonimo di Carmen Sylva, mentre manteneva il suo nome per le traduzioni. Poliglotta, attenta al prossimo e alle diversità, ho immaginato che il suo desiderio di essere amata dai romeni e il ruolo di cui era investita, la portarono a privilegiare il romeno anche come lingua madre e creativa. Ironicamente in polemica con le femministe del tempo, si concesse però una fuga da Carol non condividendone alcune scelte, e venne in Italia. Viaggio di cui non vi è fin qui traccia e che, come autrice, ho collocato tra il Nord e il Sud d’Italia, tra città come Venezia e paesini come Ronciglione o Vieste. Il poliglottismo della scrittrice regina viene utilizzato in scena qui e lì a dirci che le lingue con cui dobbiamo convivere e che ci influenzano sono tante e non più pure. In anticipo sui tempi lei capì che dalla crisi della monarchia sarebbe nato un nuovo assetto politico-sociale che avrebbe attinto ai nascenti valori socialisti (1867: pubblicazione de Il Capitale). Sulla vita di Wied (nel 2012), tedesca e sposata a Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, trovai articoli di stampa internazionale e chiesi alla poeta moldava Tatiana Ciobanu di aiutarmi nel reperimento di testi della Sylva che Ciobanu mi tradusse simultaneamente. Nel prendere appunti mi sono formata l’idea che, del personaggio, offro nello spettacolo. La regia intreccia da sempre classico e contemporaneo, qui canto-vocalizzi (come sua voce interiore che copre circa due secoli) e movimenti tali da giungere ai giorni nostri (o raggiungerci) con provocazione.
Maria Inversi

 

Prima nazionale

Testo allestimento luci e regia
Maria Inversi

con Valeria Mafera
danzatrice attrice
Virginia Guidi
voce e chitarra
Maria Antonietta Trincucci
assistente alla regia

musiche
Bovio | Brahms| Holiday | Guck | Lauzi | Mozart | Rossini | Schubert | Schumann | Trenet

foto Carlo Christian Spano

ufficio stampa Renata Savo T. 3201915523 rensavo@gmail.com
info Tatiana Ciobanu T. 320213685 | Alfabeti Comuni T. 3389424143 info@alfabeticomuni.it | prenotazioni Teatro di Roma T. 06684000346 |

 

VALERIA MAFERA Diplomata alla “Silvio D’Amico”, successivamente ha frequentato vari seminari di interpretazione (Ivana Chubbuck e Nikolaj Karpo, Francesca De Sapio, Michele Monetta). Studia danza classica per poi specializzarsi nei linguaggi del contemporaneo a N ew York e in Italia con Giorgio Rossi (“Sosta Palmizi”), Sasha Ramos e altri. A teatro è diretta in ruoli primari e non (tra gli altri) da: Mauro Avogadro, Simone Carella, Armando Pugliese, Matteo Garrone, Marco Lucchesi, Renato Giordano, Vanessa Gasbarri e molti altri. Al Cinema e Tv: Togliani, Fineschi, Clemente, Ciccone, Canitano, Ponticelli, Elia e altri. E’ stata scelta per alcune campagne pubblicitarie, tra cui: Regione Lazio e Banca di Roma. Svolge volontariato per la Croce Rossa Italiana.

VIRGINIA GUIDI Diplomata in Canto Lirico, Musica Vocale da Camera presso il Conservatorio S. Cecilia e con lode in una tesi sperimentale in musica elettroacustica; ha maturato studie esperienza nella musica contemporanea e sperimentale. Ha collaborato con: ETI e Accademia Nazionale d’Arte Drammatica S.D’Amico. Si è esibita in Italia e all’estero: Washington, Pechino,New York e inoltre a Roma: Camera dei Deputati, Accademia Filarmonica Romana, Auditorium Parco della Musica, Tecnopolo, GNAM, Macro e MAXXI; Napoli – Arena Flegrea; Catania – Teatro Metropolitan. Ha partecipato a spettacoli musicali su reti televisive nazionali e private e anche in diretta radio. Presente in molti festival tra cui: EMUfest, ArteScienza, Biennale Arte di Venezia 2015. Dal 2013 è direttrice artistica del Festival di Musica Classica Note tra i Calanchi di Bagnoregio (VT).

Fonte: http://www.teatrodiroma.net/doc/4706/elisabetta-di-wied-sotto-falso-nome/

Teatro India

Lungotevere Vittorio Gassman (già lungotevere dei Papareschi)
00146 – Roma
Tel. 06 87752210

Visualizza la mappa

Ingresso di servizio per gli artisti e i disabili: via Luigi Pierantoni, 6

Poco distante dal Teatro è situata la fermata di autobus delle linee
170 (transita per la Stazione Metro B Marconi e fa capolinea alla piazza Venezia)
766 (transita per la Stazione Metro B Basilica San Paolo e fa capolinea alla Stazione di Trastevere)
780 (raggiunge piazza Venezia passando per Viale Trastevere)
781 (arriva dal quartiere Magliana e raggiunge piazza Venezia percorrendo la stessa tratta del 170 da viale Marconi).

Romania, vent’anni di presenza salesiana


(ANS – Costanza, Romania) – Spirito di vero oratorio salesiano, riconoscenza dalla Chiesa locale, dalla società e dalla popolazione, insieme a piccoli segni di un carisma che si va radicando: sono stati questi i tratti salienti della presenza salesiana in Romania e Moldavia, che il Rettor Maggiore, Don Ángel Fernández Artime, ha potuto conoscere nella sua visita a Costanza, a motivo dei 20 anni dell’opera.romania

di Gian Francesco Romano

Don Á.F. Artime è giunto a Costanza nella serata di venerdì 30 settembre, in contemporanea con l’inizio del fine-settimana di celebrazioni organizzato dai ragazzi del locale Movimento Giovanile Salesiano; appena giunto ha ricevuto un caloroso saluto dai giovani rumeni, alcuni dei quali vestiti in abiti tradizionali, e anche da una piccola delegazione di ragazzi ungheresi, accompagnati da una Figlia di Maria Ausiliatrice, giunti appositamente per incontrare il X Successore di Don Bosco. Dopo il primo benvenuto, la serata è terminata con il pensiero della “buona notte”, offerto da don Silvio Zanchetta, Delegato di Pastorale Giovanile dell’Ispettoria Italia-Nord Est – da cui dipendono le presenze in Romania e Moldavia.

Al mattino di sabato, accompagnato dal suo Segretario, don Horacio López, il Rettor Maggiore ha potuto conoscere la realtà della presenza salesiana a Costanza: un’opera autenticamente salesiana, senza parrocchia, senza una scuola, ma con un oratorio-centro-giovanile in cui Salesiani e ragazzi giocano insieme, un centro diurno che offre sostegno scolastico ai ragazzi, una casa famiglia che si occupa dei minori più bisognosi, dei laboratori professionali e informatici che danno agli allievi opportunità per il futuro.

Successivamente ha avuto luogo un momento celebrativo per l’anniversario, intitolato “Don Bosco ieri e oggi in Romania”: attraverso video e testimonianze è stato ripercorso il cammino compiuto nei 20 anni; i ragazzi del centro di Bacau si sono esibiti in spettacoli artistici ispirati al Vangelo e trasposti nella realtà odierna; e il Nunzio Apostolico in Romania e Moldavia, mons. Miguel Maury Buendía, e vari funzionari dell’amministrazione locale impegnati nei contesti giovanili, hanno ringraziato pubblicamente i Salesiani per il loro operato.

Nel pomeriggio, dopo aver incontrato i Salesiani delle 3 presenze in Romania e Moldavia, ha avuto luogo l’eucaristia presieduta dal neo-sacerdote salesiano rumeno Bogdan Baies. Don Á.F. Artime ha predicato l’omelia e, sull’esempio di santa Teresa del Bambino Gesù, di cui ricorreva la festa, ha invitato tutti i fedeli ad essere sempre radicati in Cristo.

Nella mattinata di domenica 2 ottobre, dapprima il Rettor Maggiore ha incontrato il personale e i collaboratori delle tre presenze salesiane, incoraggiandoli e ringraziandoli; quindi ha concelebrato l’Eucaristia presieduta da mons. Ioan Robu, arcivescovo di Bucarest – colui che richiese 20 anni fa la presenza dei Salesiani a Costanza. Il presule nell’occasione ha sottolineato con forza la sua riconoscenza verso i Figli di Don Bosco, per aver donato tutto, senza chiedere nulla.

Fonte: ANS

Milano, românii prezentați într-un volum monografic


Volumul a dedicat și câteva pagini cu rețete specifice fiecărei comunități străine, pentru bucătăria românească autorii menționând o rețetă descrisă de Simona Cecilia Crociani Baglioni Farcaș de la asociația Italia-Romania Futuro Insieme de la Roma.

milano-multietnicaPentru prima oară prezența românească din Milano și Lombardia este consemnată într-un important volum monografic cu titlul: “Milano Multietnica. Scorci e memorie” recent aparut în această vară la editura Meraviglie 206 p., lucrare îngrijităde doi cunoscuți jurnaliști italieni Donatella Ferrario și Fabrizio Pasoli. Milano este deja cunoscut ca un oraș multietnic în care locuiesc cca. 250 000 de străini, originari din 160 de țări, capitala lombardă fiind o metropolă care se înscrie într-o evoluție firească în rândul marilor orașe europene și occidentale. Zi după zi, în opinia celor doi autori, orașul se îmbogațește cu sunetul unor noi limbi, unor noi culturi, unor noi mentalități. Noua realitate căruia nu îi lipsesc multe aspecte problematice, aduce cu sine un enorm potențial din punct de vedere cultural, fără a mai vorbi de o experiență fascinantă pe care o poate avea oricine care vrea sa descopere mapamondul printr-un simplu tur al cartierelor milaneze, care echivalează cu turul lumii într-un singur oraș. Volumul este un mic pas spre a cunoaște și înțelege pe celalalat, pentru aceasta este însănecesar sa faci cunoscut acest fapt, afirmă cei doi jurnaliștiLucrarea monografică este rodul a mai mult de doi ani de muncă a autorilor, care însumează rezultatul a zeci si zeci de întalniri cu persoane aparținând nationalităților prezentate în volum, fiecare povestind experiența lor legată de Milano, reprezentanți de asociații, exponenți ai religiilor, mediatori culturali, cercetători, limitându-se în prezentarea naționalităților mai numeroase de pe teritoriul orașului Milano, careprovin din: Filipine, Egipt, China, Peru, SRI Lanka, România, Ecuador, Ucraina, Maroc, Bangladesh, Armenia, Senegal, Eritrea, etc.

Cu un număr de cca. 15 000 de rezidenți, românii se situează pe locul șase între comunitățile de străini din Milano, în schimb pe teritoriul Lombardiei sunt prezenți 159 626, comunitatea noastră situându-se între grupurile mari deemigranți din regiune.Autorii consideră că românii se integrează foarte repede în Italia datorită afinităților lingvistice, fiind mult predispuși la forme de asociaționism ca o referință principală înspre a păstra rădăcinile culturaleși lingvistice. Comunitatea românească caracterizându-se în acest sens printr-o existență transnațională în care patria de origine coexistă cu noul context social.

Italia este considerată sora mai mare pentru România, afirmă cei doi autori, o caracterizare care în virtutea factorului latinității, face ca românii să se simtă foarte apropiați de această țară. Emigrația românească în Italia are rădăcini vechi încă după primul război mondial, dar despre o emigrație masivă se poate vorbi abia după căderea zidului Berlinului începând cu anul 1990. Dacă în anii 1980 se înregistrau 363 rezidenți români în orașul Milano, în 1995 erau stabiliți 541 ca apoi în 2015 numărul lor să crească la 5 536, iar în 2015 să fie înregistrați cca. 14 798 de romani. Autorii prezintă si o scurtă incursiune istorică a României, marile momente de la 1848 (rolul și influența lui Guseppe Mazzini în Țările Române, prietenia româno-italiană, schimburile culturale care au avut loc în decursul timpului între principatele Romane și Italia), perioada interbelică caracterizată de marile inițiative culturale atât dinspre partea Italiană: deschiderea Institutului Italian de Cultură la București, prezența lui Ramiro Ortiz, catedra de limba română cât și extraordinara strategie diplomaticăculturală venită dinpre partea Statului român în Italia, rolul personalităților Nicolae Iorga si Vasile Pârvan, fondatori ai douămari instituții de cultură cu un rol fundamental atunci și acum în promovarea culturală și artistică românească în Italia. Sunt prezentate personalități italiene precum Luigi Cazzavillan, Giovanale Vegezzi Ruscalla, Ramiro Ortiz care au contribuit la dezvoltarea raporturilor culturale între România și Italia.

În prezent, realitatea culturală românească la Milano este definită în opinia autorilor de fondarea la Milano a unui Centru Cultural italo-român si a primei edituri românești in Peninsulă – Rediviva, care au reușit să valorizeze cultura românească în teritoriu prin dialogul deschis atât cu comunitatea românească, societatea italiană cât și dialogul intercultural dezvoltat cu reprezentanțiiasociațiilor de străini din teritoriu. Un interviu mai lung intitulat Misionarismul cultural între România și Italia este realizat de jurnalista Donatella Ferrario cu Violeta Popescu, interviu care aduce în atenție eforturile și imaginea din punct de vedere cultural pe care o prezintă România și comunitatea de români din Milano, interesul acesteia de a se integra în contextul cultural al orașului, fiind enumerate inițiativele din cadrul bibliotecilor italiene, universități, școli, diferite instituții, fundații și asociații italiene, prezența în cadrul Bookcity Milano, Festivalul de Literatură, Festivalul de Poezie, Zile Interculturale, s.a.

Prezența românilor în Milano, incluzând toate categoriile profesionale (muncitori, ingineri, medici, asistente, îngrijitoare, angajați ai unor diferite firme și companii, până la o importantă elită culturală si artistică (profesori, cercetători, artiști, pictori, muzicieni, balerini etc.) alături de alte comunități de străini, reprezintă o bogăție si o resursă importantă în istoria orașului.

În realizarea și prezentarea României în cadrul acestui volum, a comunității de români din Milano, jurnaliștii italieni Donatella Ferrario și Fabrizio Pesoli, mulțumesc tuturor celor care din comunitatea românească au oferit sprijin informațional, suport, bibliografie, fiind amintit Consulatul General al României la Milano preecum si numele consulului general George Bologan (actual ambasador al României la Roma) căruia autorii îi mulțumesc în mod special pentru suportul acordat,  Centrului Cultural Italo Român și tuturor celor intervievați în decursul întocmirii cărții.

Autorii fac referință în prezentarea tuturor comunităilor, la o listă bibliografică cuprinzând studii, articole, volume apărute atât în limba română cât și în cea italiană. La finalul volumului sunt dedicate câteva pagini cu rețete specifice fiecărei comunități străine, pentru bucătăria românească autorii menționând o rețetă descrisă de Simona Cecilia Crociani Baglioni Farcas de la asociația Italia-Romania Futuro Insieme de la Roma.

Violeta Popescu

Violeta Popescu

Pentru fotografiile publicate în cadrul volumului, autorii mulțumesc Feliciei Chi, videoreporter. Începând din luna septembrie, în mai multe orașe din Italia vor avea loc lansări ale volumului, considerat în urma recenziilor apărute (Corriere della Sera etc.) ca fiind un instrument de referință pentru cine dorește să cunoască dincolo de obișnuitele prezentări, istoria, locul de unde vin, tradițiile acestor comunități.

Sursa:  Cultura Romena, Milano – www.culturaromena.it

7 septembrie 2016

Prof. Nicolae Crețu, Despre valoarea timpului în filmul ”Fata cu ochii verzi”


“Aceasta este problema eternă a omului: Ce faci cu viața ta?!”

  Realizat după un roman al tinereții (”Gaudeamus”, partea a doua a”Romanului adolescentului miop”), filmul ”Fata cu ochii verzi”, în regia lui Mihai Mihăescu, este o alegere excepțională, în care apare de fapt tinerețea autorului Mircea Eliade.

Prof. Nicolae Crețu

Prof. Nicolae Crețu

Ea apare ficționalizată, transferată în imaginar, este tinerețea autorului și a generației lui, o generație cu ambiții mari și personalități mari. O generație, care dacă nu ar fi venit întunericul comunismului, ar fi ridicat România, rămânând în țară și nu plecând în exil, la un nivel competitiv cu orice altă mare cultuă europeană, sau de pe mapamond. Acestea se observă și la lectură și în film, pentru că selecția de text pentru film s-a făcut după mine foarte inteligent. Eu am ”controlat-o”, comparând ce s-a reținut în dialogurile din film și ce este în textul integral al romanului. S-a reținut exact esențialul. Ceea ce mergea pe confruntarea de viziune asupra a ceea ce face fiecare individ cu timpul lui. Aceasta este problema eternă a omului: Ce faci cu viața ta?!

Tatiana Grigore

Tatiana Grigore

            Filmul nu încearcă să transmită spectatorilor vreo teza, vrea morală, ci îi transmite mai ales tensiunea unor întrebări: Cum trăiesc, ce fac, cu cine mă întâlnesc, cu cine stau de vorbă?! Nu merită să te oprești lângă oricine! Realmente e o chestie de timp și de valoarea timpului! El, timpul, nu există decât pentru om, omul a inventat măsurătoarea timpului, pentru că e singura ființă vie, care știe că va muri! Și nu vrea să treacă fără să lase o urmă în lume! Asta apare în film. În primul rând, ceea ce i se întâmplă personajului Mircea, protagonistul al cărui model este categoric tinerețea lui Mircea Eliade, e situarea lui între două iubiri. Cele două fete din film sunt două ipostaze ale feminității complementare și nu în tensiune, sunt cei doi versanți ai feminității! Cu una dintre ele apare într-o secvență de sex, filmată destul de dur, după reacția mea de spectator, dar filmată în spiritul romanului, care reflectă inclusiv duritatea acestor scene. Și aici aș vrea să remarc, că Mircea Eliade a fost unul dintre autorii români, care s-a luptat ca literatura să evite pudibonderia și să aibă curaj să reflecte inclusiv dimensiunea aceasta a sexualității, a erosului carnal! S-a luptat pentru asta și a avut și de suferit, s-a încercat să i se facă un proces, au sărit în apărarea lui scriitorii în frunte cu Sadoveanu de pildă, l-au apărat pentru că literatura trebuie să aibă acces la tot ce este în viață, inclusiv sexul și sexualitatea. Dar ceea ce e interesant ca sens al filmului și al romanului, este că fata pe care acest Mircea din film o iubește, Nișka, și pe care el o iubește cu o iubire mai mare decât dorința erotică, este că ea, la rândul ei, trăiește o tristețe adâncă pentru că nu e ”iubită” de protagonist.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

De fapt, pe de o parte, Mircea evită o plafonare a propriei sale existențe, însă nu e numai acest egoism, el are un fel de anticipare a ceea ce ar putea face în viață, nu vrea să-și îngrădească existența de pe acum și mai ales într-un mariaj. Aici transpare dimensiunea de sens în film, care e foarte clară în dialogurile personajelor în general. Cele feminine sunt cu gândul la măritiș, la profesorat, dar nu sunt prea mulțumite de perspectiva aceasta, îi invidiază pe bărbați. E imaginea statutului diferit al femeii și al bărbatului în acest film pentru epoca aceea. Femeia era în general acasă: căminul, copiii… iar bărbatul în lume… Ulise pe mări, Penelopa acasă la războiul de țesut! E frumos însă reversul sugerat de film și de carte: iubirea mare este pentru ea! Dar iubirea aceasta mare nu vrea să fie tratată de către Mircea așa, ca o aventură trecătoare! Tocmai pentru că o iubește, nu vrea să fie ceva carnal între ei!

            Aș vrea să scot în evidență unele procedee, care țin strict de arta filmului. Sugerate de textul romanului, dar care, prin imagine, se realizează fără să fie o transcriere fidelă a textului. Secvențele numeroase cu oglinda: Sunt foarte importante, pentru că oglinda este o metaforă simbolică a acestei nevoi de cunoaștere de sine, care e mai puternică la finalul adolescenței și în zorii primei tinereți. E o răscruce decisivă în viață! De asemenea secvențele care apar în natură: cu frunzele, cu zăpada. Este disponibilitatea aceasta, frăgezimea, prospețimea acestei vârste a tinereții! Un film foarte frumos despre tinerețe, fără să fie cenzurat pudibond – sexul și ce ține de asta – dar în același timp cu o pondere foarte mare intelectuală în dialoguri! Politicul, socialul, credința! Secvențe cum sunt cele filmate în Grădina Botanică, fântâna cu cumpănă… Păi cumpăna aceea este de fapt o săgeată spre cer! Este ceva absolut important pentru dimensiunea metafizică a reflexiei acestei generații! Generație care și-a pus probleme legate de credință, de religie, fără să fie toți înclinați spre istoria religiei, filozofia religiei, ca Mircea Eliade!

            Filmul, între altele, poate trezi în spectatorii tineri de astăzi o mare invidie pentru nivelul spiritualității tineretului de atunci! Astăzi sunt rari cei care au rămas pe o linie de continuitate cu spiritul lui Mircea Eliade! S-au schimbat multe în lume: tehnologiile, superficialitatea, cultura de mase… Sigur, sporește cantitatea, dar scade calitatea!

                        Prof. Nicolae Crețu, critic și istoric literar

afis

Nicolae Creţu (20 aprilie 1941, Bârlad, judeţul Vaslui) este un critic şi istoric literar. Este fiul Eufrosinei (născută Gociu) şi al lui Neculai Creţu, subofiţer. Urmează cursurile Şcolii generale „Al. I. Cuza” (1948-1955) şi ale Liceului „Gheorghe Roşea Codreanu” (1955-1959) din oraşul natal. În 1964, la încheierea studiilor la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, este numit aici asistent la Catedra de literatură română. Specializat în literatura română a secolului al XX-lea şi în teoria literaturii, a cultivat, didactic şi publicistic, abordarea interdisciplinară şi fundamentarea teoretică a discursului critic.

A ţinut cursuri de limbă, literatură şi civilizaţie română la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, Franţa (1976-1979), unde a iniţiat editarea revistei de studii româneşti „Dialogue”, şi la University of Washington din Seattle, Statele Unite, în cadrul Programului Fulbright de schimburi academice internaţionale (1983-1985). Şi-a susţinut doctoratul în 1978, cu teza Construcţie şi semnificaţie în romanul românesc.

În „Iaşul literar”, „Cronica”, „România literară”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Arlechin”, „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»”, „Dialogue” (Montpellier), „Dacia literară”, „Anuar de lingvis­tică şi istorie literară” (Iaşi) şi „Timpul” a publicat numeroase eseuri, articole, cronici şi studii.

Apărută în 1982, Constructori ai romanului, carte consacrată lui Liviu Rebreanu, Hortensiei Papadat-Bengescu şi lui Camil Petrescu, rămâne un titlu de referinţă ca lucrare de sinteză asupra artei romanului, studiată din perspectiva naratologiei moderne. Ca director al Editurii Junimea (1990-1994), a sprijinit debutul unor autori tineri. Spirit cu o reală disponibilitate pentru dialog, a conceput şi realizat, la Universitatea ieşeană, cicluri de dezbateri pe teme teoretice şi interdisciplinare şi, sub egida Centrului Cultural Francez din Iaşi, alte manifestări, consacrate unor personalităţi româneşti din exil.

Propunându-şi, în Constructori ai romanului, să studieze manifestările şi importanţa „rolului construcţiei în existenţa estetică a operei”, Creţu analizează resorturile tensiunilor drama­tice şi tragice (Ion, Răscoala),implicaţiile interogaţiei interioare (Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), „anatomia caracterelor” şi „sintaxa imaginarului” (ciclul Hallipilor), poetica „dosarului de existenţe” (Patul lui Procust).

„Construcţia”, concept central, e văzută ca un câmp al solicitărilor (şi tensiunilor) estetice. Figurile de construcţie („amânarea” şi circulari ta tea la Rebreanu, capcanele „analizei” ironice în ciclul Hallipilor, discontinuul şi montajul de joc al perspectivelor la Camil Petrescu) deschid căi de acces spre spiritul operelor: arta rebreniană a denudării esenţelor de sub crusta cenuşiului, „poetica suspiciunii” şi a grotescului ori cea a analizei (şi autoanalizei) intelectualizate şi ardente, la ceilalţi doi autori. Mobilitatea interpretativă, argumentaţia strânsă şi sinteza de reflecţie teoretică se stimulează şi se aprofundează reciproc în Constructori ai romanului.

Opera

Melanges a la memoire de Louis Michel (în colaborare), Montpellier, 1979;
Textes litteraires roumains (în colaborare), Mont­pellier, 1979;
Cunoaştere. Creativitate. Comunicare (în colaborare), Iaşi, 1981;
Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982;
Relaţii româno-polone (în colaborare), Iaşi, 1995;
Actes. Journees de la francophonie (în colaborare), I-II, Iaşi, 1996-1998;
O întâlnire astrală. Centenar Lucian Blaga – Ion Barbu (în colaborare), Iaşi, 1997;
Studia antiqua et archaeologica, Iaşi, 1998;
Auteurs europeens du premier XX-e siecle (în colabo­rare), Bruxelles, 2002;
Studii de slavistică (în colaborare), Iaşi, 2002;
Limba şi literatura română în spaţiul etno-cultural daco-românesc şi în diaspora (în colaborare), Iaşi, 2003.

Sursă: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Cretu

ÎN PREMIERĂ, “FATA CU OCHII VERZI” LA ROMA

“Gaudeamus” di Mircea Eliade, in libreria

Mircea Eliade, «Gaudeamus»: una poetica dell’«esperienza vissuta»

ITALIA-ROMANIA. RAI1: UNA VOCE PER PADRE PIO


Conduce Alessandro Greco con la partecipazione di Gigi D’Alessio. RomaniaPadre Victor Tudor, in origine di fede ortodossa, che dopo il miracolo di guarigione subìto da sua madre, si è convertito al cattolicesimo.una voce padre pio

23/07/2016 – 20:35 – Sabato 23 luglio andrà in onda l’edizione numero 17 di “Una voce per Padre Pio” su Rai1 alle 20.35, dalla Piazza SS. Annunziata di Pietrelcina, in provincia di Benevento, Terra Natale di Padre Pio e culla della Spiritualità. Condotto da Alessandro Greco con la partecipazione straordinaria di Gigi D’Alessio, “Una Voce per Padre Pio”, nato nel 2000 da un’idea di Enzo Palumbo, racconta storie di vita e di fede, esperienze di devozione ma anche solidarietà, fratellanza e, su tutto, la vita e le opere del grande Santo di Pietrelcina. “Una Voce Per Padre Pio” riunisce, per l’occasione, i grandi nomi della musica e dello spettacolo: Anna Tatangelo, Fausto Leali, Stadio, Attilio Fontana, Clizia Fornasier, Dear Jack, Dolcenera, Sal Da Vinci, Giulia Luzi, Francesco Gabbani, Chiara Grispo, Piero Mazzocchetti, Cesare Bocci, Michele Placido, Lina Sastri. Oltre alla musica, ci sarà spazio per momenti di approfondimento sulla figura di Padre Pio: da Monsignor Orazio Piazza, vescovo di Sessa Aurunca che parlerà delle similitudini tra Padre Pio e Papa Francesco a Padre Enzo, sui luoghi “sacri” di Pietrelcina, culla di spiritualità. Da Padre Marciano Morra, amico di Padre Pio e confratello del Convento dei Cappuccini di San Giovanni Rotondo, a Padre Victor Tudor, in origine di fede ortodossa, che dopo il miracolo di guarigione subìto da sua madre, si è convertito al cattolicesimo. Ad arricchire il programma non mancheranno le testimonianze di Orazio Pennelli, pronipote di Padre Pio e di alcuni miracolati, ma ci saranno anche tanti contributi da parte di artisti del calibro di Lino Banfi. Enzo Palumbo racconterà i progetti realizzati in Costa D’Avorio nell’arco dei questi anni, a partire dagli ultimi: una casa famiglia, due villaggi per bambini diversamente abili, un orfanotrofio. Anche l’edizione 2016 sarà legata ad una Campagna di Raccolta Fondi a sostegno dei progetti che l’Associazione “Una Voce Per Padre Pio Onlus”, da anni, porta avanti con grande determinazione. Quest’anno gli impegni sono su tre fronti: a favore della costruzione di un Ospedale dei Poveri; per il mantenimento di un orfanotrofio e di un villaggio per bambini diversamente abili “Les Anges de Padre Pio”, appena inaugurato, e per l’edificazione di una casa famiglia per l’assistenza ai bimbi HIV positivi, “Maison le paradis de Padre Pio” – nell’ambito del progetto “Padre Pio pour l’Afrique”.

Sul palco, la grande Orchestra “I Suoni del Sud” diretta dal Maestro Alterisio Paoletti. Le coreografie sono Angelo Parisi. Autori del programma sono Gianluca Guida, Ivano Balduini e Cristina Serra. La regia della trasmissione sarà curata da Fabrizio Guttuso Alaimo.

Fonte: http://www.ufficiostampa.rai.it/

ANCORA UN MIRACOLO DI S. PIO

Padre Victor: “Il tumore è sparito senza operazione”

La commovente storia di un’intera parrocchia ortodossa convertitasi al cattolicesimo dopo la prodigiosa guarigione della madre del prete locale

padre_victor_il_tumore_e_sparito_senza_operazione_Guarita dal tumore senza alcun intervento medico. L’incredibile storia di Lucrezia Tudor inizia nel 2002 a Pesceana, Contea di Vâlcea, nella Romania centro-meridionale. La settantunenne signora rumena, madre di due figli, uno sacerdote ortodosso, l’altro affermato pittore, da tempo avvertiva continui dolori al petto, aveva la febbre alta e violenti colpi di tosse con fiotti di sangue. I molti dottori che aveva l’avevano visitata non erano stati in grado di formulare una diagnosi precisa, sino a che, dopo aver girato un numero imprecisato di ospedali, una TAC svelò l’arcano. La diagnosi fu spaventosa: tumore al polmone sinistro. A quel punto la famiglia al completo si riunì per cercare di capire cosa si potesse fare; decisero di interpellare i migliori specialisti della Romania, ma questi non poterono che confermare la diagnosi. “Anzi, scoprirono che oramai l’80% del polmone era compromesso; ci dissero che qualsiasi intervento chirurgico sarebbe stato inutile”, raccontano i familiari.

Il figlio prete, Victor, disperato, decise allora di interpellare il fratello Mariano, che vive in Italia e che vanta amicizie altolocate, compreso un notissimo oncologo medico personale di Bill Gates. “Faccia arrivare sua madre a Roma e tenterò di tutto per salvarla”, rispose il professore. Ma anche il luminare non poté che con fermare la diagnosi dei colleghi rumeni; non solo, nel frattempo le condizioni dell’anziana signora erano peggiorate: la febbre aveva raggiunto i 40 gradi e la donna non riusciva a reggersi in piedi. In aereo fu costretta a viaggiare su una barella. “Quando il medico la visitò, si spaventò delle sue condizioni critiche”, ricordano i figli; “e, dopo gli opportuni esami, il dottore affermò che qualsiasi operazione era fuori discussione. Qualsiasi intervento sarebbe stato inutile, le metastasi erano troppo numerose”. A quel punto il medico si limitò a prescrivere degli antidolorifici, per sedare i dolori che sarebbero stati lancinanti soprattutto in punto di morte. “Nostra madre però era serena”, ha raccontato padre Victor; “sapeva tutto ed accettò il suo triste destino. Con Mariano decidemmo che sarebbe rimasta a Roma, per essere più vicina all’ospedale”. E fu in quel momento che accadde l’incredibile.

Spiega padre Victor: “Mio fratello si occupa di arte sacra e stava lavorando per una chiesa vicino l’aeroporto di Guidonia; un giorno noi lo accompagnammo e mentre mia madre girava per l’edificio sacro, rimase affascinata davanti ad una statua di Padre Pio; da quel giorno fece amicizia con lui.Conversava per ore con la statua del Santo, come se fosse una persona viva, confidandogli tutto della sua vita, della sua famiglia e della sua malattia”. Quale non fu la meraviglia dei figli e dei medici quindici giorni dopo quando, dopo una nuova TAC, scoprirono che la massa tumorale era miracolosamente scomparsa! La donna, che era di religione ortodossa, aveva chiesto a Padre Pio un aiuto ed il santo l’aveva ascoltata.

“La guarigione prodigiosa di mia madre, compiuta da Padre Pio a favore di una donna ortodossa, mi colpì molto”, racconta padre Victor; “cominciai a leggere la vita del santo italiano. Raccontai ai miei parrocchiani quanto era accaduto. Tutti conoscevano mia madre e tutti sapevano che era andata in Italia per tentare un intervento chirurgico ma che era poi tornata a casa guarita senza che nessun medico l’avesse operata. Fu così che, nella mia parrocchia, si cominciò a conoscere e ad amare Padre Pio. Leggevamo tutto quello che potevamo trovare su di lui. La sua santità ci conquistava. Intanto, anche altri ammalati della mia parrocchia ricevettero grazie straordinarie da padre Pio. Tra la mia gente si diffuse un grande entusiasmo e, a poco a poco, decidemmo di diventare cattolici per essere più vicini al Padre”.

Il passaggio dalla Chiesa ortodossa a quella cattolica ha richiesto una lunga trafila giuridica. Ma padre Victor e i suoi parrocchiani non si sono scoraggiati. Anzi, hanno persino raccolto i soldi per la costruzione di una chiesa dedicata a S. Pio; alla posa della prima pietra erano presenti l’arcivescovo Metropolita di Fagaras, Lucian Muresan, e Alba Julia dei Romeni, cioè la massima autorità della Chiesa greco-cattolica in Romena. “Al termine della cerimonia”, racconta padre Victor, “il metropolita ha voluto conoscere mia madre, miracolata da S.Pio, e ha posato per una foto con lei”.

Fonte: qui.

Il miracolo di Padre Pio su una donna rumena

La protagonista è la madre di don Victor, un sacerdote rumeno, il quale ha raccontato la straordinaria esperienza.

La signora Lucrezia Tudor aveva un tumore maligno, con svariate metastasi su tutto il corpo. I dottori erano ovviamente poco fiduciosi e le avevano dato poche settimane di vita. La forza della preghiera l’ha salvata. Il giornalista Francesco Dora, della nota rivista settimanale Grand Hotel, ci porta a conoscenza di un evento straordinario verificatosi in Romania. Don Victor Tudor è un sacerdote, in origine di fede ortodossa, che dopo il miracolo di guarigione subìto da sua madre, si è convertito al cattolicesimo. Addirittura, il prete in questione ha fatto costruire nella cittadina di Pesceana (contea di Valcea) la primissima chiesa rumena dedicata al Santo Padre Pio da Pietrelcina. Questa storia ha del surreale e dell’incredibile, sembra davvero uscita da un romanzo fantasy.

Una storia straordinaria, con un bellissimo lieto fine

A raccontarcela pazientemente è lo stesso don Victor il quale ha esordito: “Tutto iniziò 13 anni fa, mia madre all’epoca aveva 71 anni e stava molto male. I medici non riuscivano a formulare una diagnosi precisa e quindi dovette passare diversi ospedali prima di comprendere la sua reale malattia. Poco dopo, mia madre iniziò a tossire sangue ed a provare forti dolori, con tanto di febbre alta. Tornammo in ospedale, le fecero un’ulteriore tac ed il risultato fu sconcertante, un tumore al polmone sinistro”. A questo punto la famiglia di don Victor si riunì tutta, per decidere sul da farsi, furono interpellati i migliori specialisti rumeni, i quali non poterono fare altro che confermare la diagnosi. I medici inoltre affermarono che la situazione era più grave di quanto si fosse previsto: l’80 percento del polmone già compromesso e l’esclusione di qualsiasi intervento chirurgico per l’anziana signora. Il povero Victor, disperato, decise di affidarsi all’aiuto di suo fratello Mariano. Mariano è un artista e vive e lavora a Roma, è solito frequentare amicizie famose, tra queste un importante oncologo, medico peraltro di Bill Gates.

Lui accettò di visitare la donna e fu fissato un appuntamento. Purtroppo le condizioni erano intanto peggiorate, la madre di Victor e di Mariano aveva la febbre a 40 gradi e non riusciva a reggersi in piedi. In aereo fu costretta a viaggiare su una barella. Quando il medico in questione iniziò a visitarla, si spaventò delle condizioni critiche di Lucrezia. Dopo gli opportuni esami, il dottore affermò che qualsiasi operazione era fuori discussione. “Qualsiasi intervento sarebbe stato inutile-ha raccontato Victor-le metastasi erano troppo numerose”. L’unica soluzione era un palliativo, degli antidolorifici, giusto per alleviare i dolori prima della morte. Nonostante tutto, la signora Lucrezia era serena, sapeva tutto ed accettò stoicamente il suo triste destino. Alla fine Victor e Mariano decisero, che la loro amata mamma sarebbe rimasta a Roma, per essere più vicina all’ospedale per le terapie. Fu proprio in Italia che Lucrezia conobbe il Frate di Pietrelcina. A spiegarcelo è sempre lo stesso don Victor: “Mio fratello si occupa di arte sacra e stava lavorando per una chiesa vicino l’aeroporto di Guidonia, un giorno noi lo accompagnammo e mentre mia madre girava per l’edificio sacro, rimase affascinata davanti ad una statua di Padre Pio, da quel giorno fece amicizia con lui”. La signora Lucrezia conversava per ore con la stua del Santo, confidandogli tutto, della sua vita, della sua famiglia e della sua malattia. Dopo la nuova tac, l’evento miracoloso: la massa tumorale era scomparsa!
Fonte: qui.

George Bologan: “Milano, ponte economico e culturale tra Italia e Romania”


Intervista al console di Milano Bologan nominato nuovo ambasciatore di Romania in Italia
George Gabriel Bologan, neo-ambasciatore di Romania in Italia

S.E. George Gabriel Bologan, neo-ambasciatore di Romania in Italia

George Gabriel Bologan, già console generale a Milano, è  il nuovo ambasciatore della Romania. Un incarico nel quale rappresenta non solo il suo paese, ma anche gli oltre un milione e centotrentamila romeni che vivono in Italia e che costituiscono la più importante e numerosa comunità straniera. Il neo-ambasciatore ha studiato a Roma, dove ha anche lavorato come vaticanista. Quindi è entrato al Ministero degli Affari Esteri come addetto culturale presso l’Ambasciata di Romania, contribuendo alla realizzazione della mostra “Ori antichi della Romania. Prima e dopo Traiano”, allestita presso i Mercati Traianei, occasione nella quale sono stati portati da Bucarest preziosi artefatti del Tesoro Nazionale romeno.

Segue il primo incarico istituzionale come console generale a Milano nel giugno 2012. Da allora un periodo intenso, nel quale ha sostenuto iniziative e progetti per rafforzare l’identità culturale e linguistica romena e per far conoscere più da vicino il suo paese e il ruolo che svolge in Europa. E’ grazie al suo interessamento che Milano ha potuto ospitare eventi culturali di grande livello, come la mostra documentaria “I Romeni e la Grande Guerra” a Palazzo Cusani nel 2014, e numerose serate concertistiche, tra tutte ricordiamo quella dedicata a  George Enescu ’60 che ha sancito l’epilogo della partecipazione della Romania ad Expo. Importante anche il suo sostegno alle iniziative letterarie, in partenariato con l’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, il Centro Culturale Italo- Romeno ed Edizioni Rediviva.

Ho intervistato George Gabriel Bologan prima della sua partenza per Roma, quasi in concomitanza con la visita ufficiale del Presidente della Repubblica Mattarella il 13 e 14 giugno a Bucarest.

Partiamo da Milano. Può fare un bilancio della sua esperienza di console?

«Sono stato console generale in un periodo molto significativo per la città che ha ospitato le riunioni informali della Presidenza italiana all’UE, il summit Asia-Europa, l’EXPO e, da ultimo, la finale di Champions League. È stato impegnativo, ma certamente stimolante per me poter partecipare a questi grandi eventi. Durante il mio mandato la Romania è stata scelta come membro nel Comitato di Presidenza del Corpo Consolare di Milano, il più numeroso al mondo».

E i rapporti con le istituzioni milanesi?

«Posso dire che c’è stato un buon gioco di squadra. L’ho constatato personalmente in occasione del mio saluto alla città, lo scorso 30 maggio, quando il prefetto di Milano, Alessandro Marangoni, ha annunciato la mia prossima carica di ambasciatore di Romania a Roma. Ho sempre creduto che gli stati membri dell’Unione Europea e le nostre comunità abbiano bisogno di pragmatismo e che le istituzioni debbano, per prime, dare un buon esempio di comunicazione tra di loro. E questo a Milano è accaduto. Vorrei anche ricordare i rapporti con la comunità romena di Milano e  il sostegno alle molte iniziative culturali ed economiche».

Come giudica i rapporti a livello politico tra Italia e Romania?

«La Romania e l’Italia sono partner strategici, e già questo dice molto sui nostri rapporti politici e diplomatici. L’Italia è il secondo partner commerciale della Romania. I nostri contingenti sono fianco a fianco in varie operazioni per la difesa dei valori comuni e di coloro che sono più indifesi. Poi, sono molto importanti i rapporti di affinità culturale e storica tra i nostri paesi. Pochi sanno che a Roma si sono messe le basi della Scuola Latinista dalla Transilvania, che ridestò la coscienza civile e la dignità romena, o conoscono la ricca corrispondenza tra i patrioti risorgimentali italiani e la classe politica romena o i romeni garibaldini, o, infine, i tanti italiani che dal secolo XIX° hanno lavorato nel nostro paese perché erano meglio retribuiti e avevano possibilità di sviluppo. Oggi la comunità italiana dalla Romania ha un posto di deputato nel Parlamento. E, dall’altra parte, la comunità romena in Italia contribuisce non solo al PIL italiano ma anche all’interscambio culturale e alla ricerca».

L’attività imprenditoriale italiana in Romania è tra le più rilevanti. Come giudica questa presenza?

«La Romania è un mercato attraente per l’imprenditoria italiana, e non è, la mia, un’affermazione di forma, lo dimostrano le statistiche e i tanti casi di successo. Nel 2015, secondo l’Istituto Nazionale di Statistica, l’intercambio commerciale tra la Romania e l’Italia è stato di 13,64 miliardi di euro, con una crescita di 8,55% rispetto il 2014. All’inizio di quest’anno in Romania erano registrate più di 41.700 società con capitale italiano. Se guardiamo alla crescita economica del nostro paese, vediamo che è da diversi anni tra le più alte nei paesi dell’Unione: la Commissione Europea prevede un incremento del 3,9% del PIL romeno nel 2016, dopo quello di 3,6% nel 2015. Da quest’anno è anche prevista la riduzione dell’IVA dal 24 al 20%, mentre l’aliquota unica è del 16%, tra le più basse e attraenti nell’UE. Agli imprenditori più intraprendenti ricordo la possibilità di partecipare ai fondi strutturali per l’esercizio finanziario 2014-2020. Sono consapevole che serve coraggio, ma ci sono opportunità che passano e non tornano più: settori come quello agricolo, del turismo e dell’informatica e delle tecnologie innovative offrono oggi molte opportunità irripetibili per chi è interessato a volerle cogliere».

Fonte: lettera43.it

Immagine

Poziţia Bisericii Ortodoxe Tradiţionale faţă de Marele Sinod al Ecumeniștilor


COMUNICAT AL BISERICII ORTODOXE TRADIȚIONALE AUTOCEFALE (BISERICA ORTODOXĂ AȘEZATĂ LA DREAPTA PASCALIE DUPĂ SFANTUL CALENDAR IULIAN)*

MihailMESAJ  de trezvie și credincioșie  în <<Dreapta mărturisire de credință>>  a Adevăratelor Biserici Ortodoxe
† Duminica Samarinencei, 16/29 mai 2016

Învățătura sănătoasă a Sfinților Apostoli,   a Sfinților Părinți și a Sinoadelor  și așa numitul Mare Sinod al Ecumeniștilor

Adevărata Ortodoxie în fața ereziei Ecumenismului sincretist

A. Introducere: Poziția critică și pregătirea

Iubiți frați și împreună slujitori în Hristos,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,

 1. Noi, care ne-am învrednicit, din mila și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să slujim mica turmă a Adevăratei Biserici, ne rugăm din adâncul inimii noastre pentru întărirea voastră în „Învățătura sănătoasă” a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade, și vă îmbrățișăm în lumina Învierii și a curatei noastre Credințe.
2. Pe parcursul acestor zile, cu Harul lui Dumnezeu și ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, păstori din Grecia, Rusia și România și reprezentanți ai Adevăraților Creștini Ortodocși din toată lumea, ne-am adunat împreună pentru a participa la evenimentul cu adevărat special, al includerii, în mod oficial, în Calendarul Sfinților Ortodocși a Mărturisitorului Ierarh Hrisostom de Florina (Kavuridis, +1955) și, cu această ocazie, a consfătuirii noastre, să vă adresăm câteva cuvinte de pace, mângâiere, întărire și înștiințare.
3. Considerăm acest lucru necesar, pentru că peste trei săptămâni este anunțată convocarea, de către ecumeniști, adică a așa-numitelor Biserici oficiale, a „Sfântului și Marelui Sinod” (numit de ei), pregătit de peste zeci de ani, a cărui autoritate este deja contestată foarte puternic chiar și de teologii inovatori, specialiști, clerici și laici, care au conștientizat pe deplin că ecumenismul constituie o pan-erezie eclesiologică atât în faptă, cât și în teorie.
4. Desigur, înainte de convocarea acestui „Sinod” al ecumeniștilor și înainte de hotărârile lui finale, nu putem să exprimăm niciun cuvânt definitiv și decisiv. Cu toate acestea, putem menține o atitudine critică față de acest „Sinod” și să ne pregătim pentru ceea ce va urma, atât timp cât sunt bine cunoscute și bine întemeiate atât începutul, evoluția, etapele și transformările lui, bazele și elementele lui structurale, precum și persoanele care au lucrat sistematic mai mult de un secol în vederea realizării acestui „Sinod”, însă fără respectarea condițiilor lăsate de Sfinții Părinți și de Sfintele Sinoade ale adevăratei Ortodoxii.

* * *

ROMENI IN ITALIA. I VECCHI CREDENTI

* * *

B. Formă și esență: nu „Sfântul și Mare Sinod”

Iubiți frați și împreună slujitori în Hristos,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,

1. În primul rând, acest „Sinod” al ecumeniștilor nu poate fi numit și considerat „Sfânt”, pentru că nu există nicio perspectivă de a ratifica Sinoadele Ecumenice și Pan-Ortodoxe precedente, ci a programat să stabilească legi împotriva acestora, atât timp cât – după cum este bine cunoscut – diverse recursuri pentru ca acesta să recunoască Sfinții de la al VIII-lea și al IX-le Sinod Ecumenic au fost respinse, pentru a nu nemulțumi pe heterodocșii de Apus și, în acest fel, ecumeniștii neagă în faptă continuarea Sfintei Tradiții și „canonul de aur”, după cuvintele Sfântului Benedict de Lerin: „Id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est”, adică: „aceasta ținem, ceea ce pretutindeni, ceea ce dintotdeauna, ceea ce de toți a fost crezut”
2. Mai mult, pe baza tematicii și a textelor pentru aprobarea finală de către acest „Sinod” al ecumeniștilor rătăciți, se evidențiază că acest așa-numit Mare Sinod nu va fi și nu este posibil să fie considerat Mare nici după formă, nici după esență; dimpotrivă va fi mic și nesemnificativ, după cuvintele Mântuitorului nostru (Mat. V, 19) și cu siguranță se va abate de la hotarele adevăratei conștiințe ortodoxe.
3. Din punct de vedere formal, acest Sinod nu va fi Mare, în ceea ce privește numărul de reprezentanți, pentru că – pe baza regulamentului – acesta va constitui în cele din urmă o Reuniune largă a primaților, bazată pe un principiu de reprezentare potrivit căruia fiecare Biserică locală va avea doar un singur vot, lucru de neconceput pentru un adevărat Sinod Bisericesc al Sfintei noastre Tradiții.
4. În acest fel, acest Sinod al ecumeniștilor inovatori nu îndeplinește condițiile unui Sinod cu adevărat tradițional, pentru că duhul autentic sinodal al Ortodoxiei, care exprimă esența Ortodoxiei, cere totalitatea episcopilor, în numele credincioșilor creștini din fiecare eparhie, să dea mărturie despre experiența Bisericii, încât – după eclesiologia Ortodoxă – episcopul reprezintă la un Sinod Biserica locală de sub el, iar autoritatea acestei slujiri întreite (slujirea Tainelor, a învățăturii și a administrării), constituie și adeverește credința nezdruncinată atât a acestuia (episcopului), cât și a clerului și credincioșilor săi în Adevărul Evanghelic, adică în Ortodoxia adevărului și a vieții.
5. Acest sistem reprezintativ este în esență un sistem anti-sinodal, pentru că exclude participare la Sinod a acelor episcopi care ar fi exprimat dezacordul lor față de teoria și practica ecumenismului luptător împotriva Bisericii, și în același timp, în mod evident, urmărește evidențierea părerii unui număr foarte mic de reprezentanți preselectați, ca și cum ar fi o exprimarea a unui acord pan-ortodox.
6. În esență, acest Sinod de pseudo-învățători ecumeniști nu va fi Mare, din moment ce subiectele cu care se va ocupa nu sunt nici mari, nici principale, nici mântuitoare, ci mai degrabă mici și nesemnificative, neesențiale și fără îndoială, cu o perspectivă lumească. Acesta nu relevă, pe de o parte, nicidecum o Biserică vie, care își urmează calea în mijlocul diferitelor provocări ale vieții contemporane, iar pe de altă parte o lume lovită mortal de iubirea de slavă, iubirea de bani și iubirea de plăcere, adâncită din ce în ce mai mult în confuzie și în lipsa de sens a vieții.
7. Un adevărat Mare și Sfânt Sinod al Adevăratei Ortodoxii ar fi trebuit astăzi să se ocupe cu atenție nu cu teme care se înțeleg de la sine și s-au soluționat deja îndeajuns și complet de Tradiția Evanghelică și Canonică (nunta, postul, pacea și împăcarea popoarelor etc.), ci cu teme foarte serioase și actuale de credință – dogmă și viață – morală, în legătură cu periculoasele eresuri contemporane, diferitele rătăciri și influențe ideologice, care erodează în mod treptat, constant și de multe ori pe nesimțite societatea creștină în mod special, astfel încât acestea:
să anuleze Evanghelia mântuirii (erezia varintului ecumenism inter-creștin și inter-religios, relativizarea adevărului, atotcuprinderea eclesiologică – comprehensivness – laicizarea, mișcăr sincretiste de tip New Age);
să combată duhul evanghelic (bioetica, denaturarea antropologică, teorii social-economice) și, în sfârșit,
să propovăduiască „altă evanghelie, decât aceea care ni s-a vestit și am primit-o”, (o teologie academică, scolastică, filozofică și ecumenică ș.a.).
8. Acest „Sinod” este mic și nesemnificativ pentru că trădează nădejdea lumii și așteptarea căutătorilor bine intenționați ai adevărului și vieții, prin intermediul învățăturii ei anti-ortodoxe despre Biserică, conform căreia multe și variate comunități religioase eretice de Răsărit și Apus, care au falsificat în diferite moduri vestea Evangheliei, se presupune că sunt incluse în limitele canonice și harismatice ale Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici, și în cele din urmă pune clădirea zidită de Dumnezeu a Uneia și Singurei Biserici în locul și în legătură de egalitate și în paralelă cu așa-numitele religii ale lumii, desființând în acest fel chemare misiunii evanghelice adresată heterodocșilor și celor de altă credință la pocăință, întoarcerea și integrarea lor în Unul și Singurul ei Trup.
9. Alte dovezi ale absenței Duhului Sfânt de la pregătire așa-numitului Mare Sinod al diverșilor ecumeniști abătuți este faptul că textele care sunt promovate pentru a fi aprobate, nu sunt pătrunse de suflarea vie și dătătoare de viață a cuvântului evanghelic și patristic, și nici nu sunt inspirate de mărturia în Hristos, purtătoare de nădejde și reînnoioare a Duhului Sfânt, Mângâietorului.
10. Temele și textele acestui Sinod nu introduc numi concepții noi și eretice, ci introduc, de asemene, un mod nou și fără temei, literalmente secularist și la cel mai scăzut nivel, adresându-se lumii conform canoanelor unui limbaj birocratic, ideologic, profesionist, rece și rigid, și desigur, într-un climat de introversiune nesănătos.
Oare acest lucru ar fi așteptat ca Glas al Dumnezeului cel Viu, omul contemporan dezorientat, care se sufocă și suferă de depresie și de moarte spirituală într-o civilizație neo-păgână?

* * *

 C. Retrospectivă istorică: Calea apostaziei

Iubiți frați și împreună slujitori în Hristos,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,

1. Ar trebui însă să se sublinieze faptul că poziția critică de dinainte și în cele din urmă respingerea din partea Adevăratei Ortodoxii a așa-numitului Sfânt și Mare Sinod al ecumeniștilor decăzuți și caracterizarea lui ca mic și nesemnificativ și desigur ca un pseudo-sinod, nu se datorează numai pe principiul reprezintativ, precum și pe tematologia și textele lui, ci în primul rând și în mod, ci în primul rând și în mod fundamenal pe persoanele și decursul ei istoric, care datează de la începuturile sec. XX, și întotdeauna în legătură cu preistoria atât a Sincretismului, cât și cu nașterea și desfășurarea contemporanei pan-erezii a Ecumenismului, a cărei începuturi își au/caută urmele în gnosticismul sincretist, care a fost condamnat sinodal de către Biserică.
2. Este bine cunoscut faptul că așa-numită Mișcare Ecumenică, în sensul colaborării dintre diverse confesiuni creștine, sub pretextul de a sluji lumea împreună, având ca scop final unirea acestora, a apărut pentru prima dată pe la mijlocul sec. al XX-lea în lumea protestantă a Occidentului, pregătind astfel terenul în diferite moduri pentru cooperarea ecumenică a tuturor creștinilor. Ea (ME) a fost exprimată în mod instituțional prin formarea unei Organizații pan-creștine, membrii căreia nu vor vorbi adevărul în dragostea Credinței Ortodoxe, dar vor lucra în mod sincretitst în contextul unei iubiri și slujiri lumești.
3. Exact în acest moment critic intră în modul cel mai oficial în evenimentele ecumenice Patriarhia de Constantinopol și ia inițiative care constituie cu adevărat o inovație și anulează complet canoanele exacte și termenul exact al învățăturii credinței, al „formei de dreptar” apostolic (Rom. VI, 17).
4. La începutul sec. al XX-lea, când un climat inovator era deja răspândit în Biserica din Constantinopol, Patriarhul Ioachim al III-lea a trimis celorlalte Biserici Ortodoxe Locale două Enciclici Sinodale (1902 și 1904), prin intermediul cărora a pus problema relațiilor, precum și a unirii Bisericilor Ortodoxe <<în prezent și în viitor>>, <<cu cele două mari ramuri ale creștinismului, adică cu Biserica de Apus (Occidentală) și Biserica Protestanților>>. De asemenea, se propun moduri de netezire a căii spre unirea creștină universală, și în cele din urmă face un îndemn de a se grăbi unirea în special cu vechii catolici și anglicanii, pe care îi caracterizează ca „disidenți” (non-conformiști în limbajul anglican), și nu ca creștini rupți de la Una și Singura Vie; prin urmare căzuți, dar ca stând în credință, chiar dacă pentru moment nu sunt în comuniune cu Ortodoxia.
5. În aceste două Enciclici se reflecă în mod clar teoria anglicană a ramurilor și în acestea se găsesc rădăcinile și cele dintâi roade atât ale implicării Ortodocșilor, în practică și în teorie, în Mișcarea Ecumenică protestantă, cât și în așteptatul Mare Sinod al preudo-învățătorilor ecumeniști.
6. În luna ianuarie 1920, în Constantinopol, prin intermediul Proclamației Patriarhale, a „întemeierii hărții mișcărilor ecumenice contemporane”, se declară deja în mod oficial și într-un mod fără precedent, deschis și cu „capul descoperit”, pan-erezia ecumenismului, deoarece recunoaște în principal diferitele erezii nu „ca eretice și străine de adevăr, ci ca rudenii și casnice în Hristos și împreună moștenitoare ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos”. De asemenea, propune, în presupusul folos „al întregului trup al Bisericii”, în cadrul căruia se înțeleg ortodocșii și heterodocșii, întemeierea unei „Comuniuni a Bisericilor”, care s-a realizat în cele din urmă, după cum bine este cunoscut, în 1948, odată cu formarea așa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor.
7. La bazele Confederației inter-creștine propusă de Proclamația din 1920 se află cele trei concepții eretice principale ale ecumenismului: teologia baptismală, sincretismul dogmatic și perspectiva secularistă. Aceste concepții eretice se găsesc de atunci în centrul Mișcării Ecumeniste și, prin intermediul acestora, ortodocșii ecumeniști au sentimentul că aparțin unei noi fraternități ecumenice și dobândesc o nouă auto-conștiință eclesiologică.
8. O consecință directă a Proclamației Patriarhale din 1920 a fost schimbarea calendarului în 1924, deoarece Proclamația ecumenică a propus, printre altele, acceptarea „unui Calendar comun pentru sărbătorirea în același timp a marilor sărbători creștine de toate Bisericile”. Această schimbare a fost precedă de așa-numitul Congres Pan-Ortodox din Constantinopol (10.5 – 8.6.1923), participanții căruia, sub inovatorul-modernistul-francmasonul patriarh Meletie Metaxakis, aveau conștiința că constituiau „membrii frăției pan-creștine” și urmăreau schimbarea calendarului, încât să se realizeze „apropierea celor două lumi creștine de Răsărit și Apus”. Este cunoscut faptul că în numele acestei apropieri, în cele din urmă s-a rupt lunga și sfințita unitate sărbătorească liturgică a Ortodocșilor.
9. Enciclicile din 1902 și 1904, Enciclica din 1920 și Congresul Pan-Ortodox din 1923, precum și Comisia preliminară din 1930 (Sfânta Mănăstire Vatoped, Sfântul Munte), sunt considerate unitare, cu o perspectivă ecumenistă și referindu-se la Marele Sinod. Ele constituie „manifestări ale unei politici bisericești pe un interval lung de timp” ale Patriarhiei de Constantinopol, iar tematologia lor este axa principală a unui plan, care a fost descris în mod concret la Conferința Pan-Ortodoxă din Rodos (1961 – Prima Conferință, 1963 – A doua Conferință, 1964 – A treia conferință) și în Geneva (1968 – A patra Conferință).
10. Nu trebuie să se uite faptul că Marele Sinod al Ecumeniștilor inovatori, care a fost pregătit de mult timp, are în mod incontestabil ca bază Enciclica din 1920. Acest lucru s-a hotărât și a fost declarat în tematologia primei conferințe (Rodos – 1961): „Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică: a. Prezența și participarea Bisericii Ortodoxe la Mișcarea Ecumenică în duhul Enciclicii din 1920”. Această Enciclică anti-ortodoxă constituie, după cum s-a subliniat, „o epistolă a Patriarhului Meletie Metaxakis”.
11. Recunoașterea programată a eclesiologității Comunităților eretice de Apus și de Răsărit de așa-numitul Mare Sinod nu este scopul urmărit de ecumeniști, în lupta lor împotriva Bisericii, pentru că aceasta a fost deja declarată, acceptată la un nivel colectiv și pan-ortodox, trăită netulburat și în mod intenționat de aproape un secol, iar acum pur și simplu va fi legiferată sinodal. În acest fel, erezia polimorfistă a Ecumenismului va fi dogmatizată într-un mod foarte concret, după cum prevede litera și duhul Enciclicii din 1920: „Bisericile lui Hristos de pretutindeni care constituie împreună Noua Frăție Ecumenică nu se privesc una pe alta ca fiind necunoscute și străine, ci ca rude, alcătuind zidirea lui Hristos și fiind împreună moștenitoare, unanime și părtașe la făgăduința lui Dumnezeu în Hristos”.

* * *

D. Epilog: Persistența în ceea ce ni s-a propovăduit și am primit

Iubiți frați în Hristos și fii iubiți în Domnul,

1. Ne rugăm ca Acoperământul de neînvins al Maicii Domnului să nu îngăduiască o astfel de decădere a așa-numitelor Biserici oficiale, și toți ecumeniștii rătăciți și căzuți, să se întoarcă cu umilință și pocăință la cale Sfinților noștri Părinți și să nu participe la un Sinod prost conceput, sau mai bine și mai exact la un Congres Ecumenic, în duhul Sinodului II de Vatican al Catolicismului pan-eretic (1962-1965).
2. Frații noștri bine intenționați, clerici și laici, care încă se găsesc în comuniune cu păstorii lor inovatori, cu toate că au o cunoștință clară despre abaterile dogmatice și canonice ale pan-ereticului Ecumenism, mai ales monahii aghioriți (din Sfântul Munte), este timpul să părăsească întunericul și minciuna eresurilor și să intre în lumina și adevărul curatei Ortodoxii, pentru că „dacă spun că au împărtășire cu Dumnezeu și umblă în întuneric, mințesc și nu săvârșesc adevărul” (I Ioan 1,6).
3. Clerul și poprul Adevăratelor noastre Biserici Ortodoxe din diferite țări, insuflețiți de mucenici și mărturisitori, au fost întâistătători de la începutul apariției Ecumenismului anti-bisericesc, luptând „lupta cea bună”. Au păstrat Credința nevătămată și adevărată a Sfinților noștri Părinți, suferind arșița și gerul prigoanelor. Astăzi, având în vedere punctul culminant al apostaziei sincretiste, simt nevoia să mulțumească Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că i-a învrednicit să rămână fermi și neclintiți în „Învățătura sănătoasă” a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade, adică în „Mărturisire dreaptă a credinței” și să o mărturisească în cuvânt și în faptă.
4. Fiii Adevăratei Ortodoxii rămân statornici fără de nicio înclinația în Tradiția insuflată de Dumnezeu a Bisericii și transmit continuu „strălucitul și cuviinciosul nostru Canon al Tradiției noastre”, după cuvintele Sfântului Clement al Romei și sunt gata, când timpul o cere, să repete în mod colectiv, într-un Sinod Autentic și Anti-Ecumenist, ceea ce au făcut în trecut, în Sinoadele Locale, adică cuvintele apostolice:

„Chiar dacă un înger din cer vă va vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!…Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ceea ce ați primit, să fie anatema!” (Gal. I, 9-10)

SEMNEAZĂ
MITROPOLITUL PRIMAT (LOCȚIITOR DE PATRIARH) MIHAIL AVACUM

FIȚI TARI ÎN CREDINȚĂ!

Textul aparţine autorului semnatar, care îşi asumă şi responsabilitatea paternităţii lui. Proprietarul sitului nu îşi asumă nici o responsabilitate pentru textele semnate de către alţi autori în site. 

Roma, 25 de ani de relații diplomatice dintre România și Ordinul Suveran de Malta


25-ani-malta-1

Fra’  Matthew Festing, Principe și Mare Maestru al Ordinului Suveran Militar de Malta.

Relaţiile diplomatice dintre România și Ordinul Suveran Militar de Malta au fost stabilite la 13 decembrie 1932, la nivel de legaţie, primul reprezentant diplomatic al Ordinului, contele Michel de Pierredon, prezentându-și scrisorile de acreditare la 27 ianuarie 1933. Relațiile diplomatice dintre România și Ordinul Suveran de Malta au fost întrerupte începând cu anul 1948, fiind restabilite la 24 mai 1991, când au fost ridicate la nivel de ambasadă.

La 24 mai 2016, la Villa Magistrale din Roma, unul din cele două sedii instituționale ale Ordinului Suveran Militar de Malta, a avut loc evenimentul de diplomație publică consacrat aniversării împlinirii unui sfert de secol de la restabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Ordinul Suveran de Malta.

Ceremonia a fost onorată de prezența Principelui și Marelui Maestru al Ordinului, Fra’ Matthew Festing, și a delegației oficiale române fomate din prof. Sergiu Nistor, consilier prezidențial, Victor Micula, secretar de stat, Radu Boroianu, președinte al Institutului Cultural Român, Miheia Blebea, director adjunct DEOEC.25-ani-cartea

Prefațată de o cordială întâlnire cu Principele și Marele Maestru al Ordinului Suveran Militar de Malta, care a apreciat în mod deosebit participarea delegației române, manifestarea a continuat în biserica Sfânta Maria a Prioratului, de pe colina Aventin, singura biserică proiectată de Piranesi, aflată în incinta Vilei Magistrale, cu prezentarea mesajelor de către Marele Maestru Fra’ Matthew Festing, Consilierul prezidențial Sergiu Nistor și ambasadorul României pe lângă Ordinul de Malta, Bogdan Tătaru-Cazaban, intervenții care au evidențiat semnificația momentului aniversar, îndeosebi foarte bunele relații de colaborare consolidate pe parcursul ultimului sfert de secol.

Ambasadorul României pe lângă Ordinul de Malta, E.S. Bogdan Tătaru-Cazaban

Ambasadorul României pe lângă Ordinul de Malta, E.S. Bogdan Tătaru-Cazaban

Cu prilejul evenimentului a fost prezentat volumul aniversar “Romania e il Sovrano Ordine di Malta. 25 anni dal ripristino dei rapporti diplomatici (1991-2016)“, cu prefața Principelui și Marelui Maestru, publicat de Ambasadă la editura italiană Palombi. Evenimentul aniversar a beneficiat de participarea binecunoscutului Cvartet ConTempo, recent distins cu titlul de “Doctor Honoris Causa” al Universității Naționale a Irlandei, care a susținut un deosebit de apreciat concert de muzică clasică, îndelung aplaudat de asistență. Ambele momente culturale ale manifestării au fost realizate cu sprijinul Institutului Cultural Român.25-ani-malta-2

La eveniment au luat parte reprezentanți ai conducerii centrale a Ordinului Suveran de Malta (între care Fra’ John E. Critien, membru al Consiliului Suveran, ambasadorul Alberto Leoncini Bartoli, Consilier Diplomatic al Marelui Cancelar, Fra’ Giacomo Dalla Torre del Tempio di Sanguinetto, Mare Prior de Roma, principele Don Alessandrojacopo Dragone Boncompagni Ludovisi Altemps, prim consilier la Ambasada Ordinului de Malta pe lângă Sfântul Scaun, Isabella Salburg-Falkenstein, Șef de Cabinet al Marelui Cancelar, A. S. principele Mariano Ugo Windisch-Graetz şi A.S. principesa Sophie von Habsburg etc.), ambasadorul Ordinului de Malta în România, ambasadori și alți membri ai corpului diplomatic acreditat pe lângă Ordinul Suveran de Malta, diplomați ai Ambasadei României în Italia (D.na Ambasador Dana Manuela ConstantinescuDan Pineta, ministru plenipotenţiar, Dl. Ovidiu Pufu, responsabil comunicare), reprezentanți ai mediului academic, cultural şi religios de la Roma (între care contele Prof. Fernando Crociani Baglioni Cavaler de Graţie şi Devoţiune al Ordinului Suveran Militar de Malta, P. Prof. Gabriel Buboi, Rector al Colegiului Pontifical “Pio Romeno”, Pr. Dr. Isidor Iacovici, parohul comunităţii românilor catolici de la Roma). Participanții au adresat felicitări conducerii misiunii României pentru înalta calitate a momentelor prezentate.

În încheiere a fost oferit un moment protocolar în grădinile Vilei Magistrale.

Vezi şi http://vatican.mae.ro/

 

concert de muzică clasică susţinut de Cvartetul ConTempo

Concert de muzică clasică susţinut de Cvartetul ConTempo.

La Romania e il Sovrano Ordine di Malta. 25 anni dal ripristino dei rapporti diplomatici (1991-2016)


25-ani-malta-1

Fra’ Matthew Festing, Principe e Gran Maestro del Sovrano Militare Ordine di Malta

Nel periodo immediatamente successivo alla caduta del comunismo in Romania il Sovrano Militare Ordine di Malta ha creato un corpo di volontari per dare aiuto alla popolazione romena: il Serviciul de Ajutor Maltez în România (SAMR). Attualmente conta oltre mille volontari e 70 dipendenti ed è presente nel paese in 26 centri diversi. Assistenza medica, sostegno ai disabili, ai bambini e ai giovani in difficoltà, ai senzatetto e agli anziani, sono alcune delle principali attività dell’Ordine, che è impegnato inoltre, in programmi per il soccorso alle popolazioni colpite da catastrofi naturali.

“[…] Il 24 maggio 1991 la Romania ed il Sovrano Ordine di Malta, tenendo conto dell’importanza dei legami storici esistenti, ristabilirono le relazioni diplomatiche, formalmente allacciate nel 1932. […]

Più di quattro decenni di regime totalitario in Romania si erano conclusi nella violenza, con la perdita di numerose vite, nei giorni turbolenti del dicembre 1989. Tali avvenimenti ebbero tuttavia l’effetto di aprire il paese alla democrazia, alla libertà e ai valori Cristiani. Durante quel mese così caotico arrivarono in Romania i primi camion carichi di aiuti dell’Ordine di Malta.

Con umiltà e gratitudine desidero esprimere riconoscenza per il grande cuore dei Romeni, che in quei giorni difficili accolsero membri e volontari dell’Ordine di Malta invitandoli a stare nelle loro modeste abitazioni, a sedersi alle loro tavole, condividendo il poco che avevano e aiutando ad assistere chi era perfino più in difficoltà di loro. Fu una straordinaria lezione in un momento cruciale per i nostri membri e volontari che videro un popolo che conserva in sé profondi e vivi valori Cristiani, malgrado fosse oppresso da così tanti anni.

Da allora, l’organizzazione di soccorso dell’Ordine di Malta in Romania è cresciuta fino a divenire il terzo organismo dell’Ordine più grande dell’Europa centrale ed orientale, contando attualmente su 70 dipendenti e più di 1.000 volontari.

Ambasadorul României pe lângă Ordinul de Malta, E.S. Bogdan Tătaru-Cazaban

S.E. Bogdan Tătaru-Cazaban, Ambasciatore di Romania presso l’Ordine di Malta

A nome dell’Ordine di Malta desidero esprimere i miei più sinceri ringraziamenti a tutti  – membri, dipendenti e volontari romeni – che hanno contribuito con incredibile dedizione all’opera dell’Ordine in Romania. Pur appartenendo alle comunità di etnia romena, ungherese ed altre ancora e pur essendo di fede ortodossa, cattolico-romana, greco-cattolica e protestante, essi collaborano sotto la croce ottagona dell’Ordine di Malta con spirito di amore fraterno.

Desidero anche ringraziare le centinaia di beneficiari delle nostre attività – emarginati, disabili, malati, poveri, senza-famiglia – che assistiamo mettendo in pratica la nostra missione: tuitio fidei ed obsequium pauperum. […]

Dal 1991 le relazioni diplomatiche tra la Romania ed il Sovrano Ordine di Malta costituiscono le solide fondamenta di un’eccellente collaborazione a tutti i livelli e nei diversi campi di attività dell’Ordine in Romania. Nel celebrare questo 25° anniversario, esprimo riconoscenza per il sostegno offerto all’Ordine dalle autorità romene, ad esempio finanziando un ospizio o mettendo a disposizione i locali per una sezione del nostro organismo di soccorso o ancora gestendo in partenariato con noi un rifugio per senzatetto. […]

Possa questa straordinaria collaborazione nel rendere vitali i comuni valori Cristiani, essere in futuro ulteriormente approfondita e ampliata a beneficio dei bisognosi della Romania.”

25-ani-carteaFra’ Matthew Festing, 79° Principe e Gran Maestro del Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta, nella Prefazione al volume “La Romania e il Sovrano Ordine di Malta. 25 anni dal ripristino dei rapporti diplomatici – 1991-2016, pubblicato a cura dell’Ambasciata di Romania presso il Sovrano Ordine di Malta.