Roma, 7 novembre: Giornata di studi dedicata a Mircea Eliade


Ioan Petru Culianu

La biblioteca dell’Accademia di Romania in Roma ospita giovedì 7 novembre, a partire dalle ore 17, una giornata di studi dedicata a Mircea Eliade (Bucarest, 1907 – Chicago, 1986). L’iniziativa, concepita come una tavola rotonda di dibattiti che prendono spunto dalla presentazione di tre novità editoriali riguardanti l’opera di Eliade, prevede la partecipazione di  studiosi ed editori dell’opera dello storico delle religioni romeno, il  più importante del Novecento insieme all’italiano Raffaele Pettazzoni, di cui fu allievo ideale.

I libri

Mircea Eliade. Le forme della Tradizione  e del Sacro, a cura di Giovanni Casadio e Pietro Mander, con una presentazione di Giancarlo Seri, Mediterranee, Roma, 2012.

Il volume rappresenta la pubblicazione degli atti del convegno dedicato a Mircea Eliade in occasione del centenario dalla nascita, svoltosi a Perugia nell’ottobre del 2007. Contiene contributi di Pietro Angelini (“Eliade, De Martino e il problema dei poteri magici”), Giovanni Casadio (“Mircea Eliade visto da Mircea Eliade”), Pietro Mander (“L’assiorologia di Pietro Mander”), Grazia Marchianò (“L’ordine sacro del cosmo. L’imperativo smarrito. Posizioni a confronto Eliade-Zolla-Culianu”), Enrico Montanari (“Eliade ed Evola: aspetti di un rapporto «sommerso»”), Carlo Prandi (“Tempo del mito e tempo del moderno in Mircea Eliade”), Guido Ravasi (“La struttura iniziatica dell’opus. Il simbolismo metallurgico-biologico nella considerazione eliadiana dell’alchimia”) e Roberto Scagno (“Eliade e il Giudeo-Cristianesimo”).

 Mircea EliadeSalazar e la rivoluzione in Portogallo, edizione italiana a cura di Horia Corneliu Cicortaş, postfazioni di Sorin Alexandrescu e Horia Corneliu Cicortaş, Bietti, Milano 2013.

Quella italiana è la seconda traduzione, dopo l’edizione portoghese pubblicata nel 2011, del saggio di storia politica del Portogallo moderno culminante nella figura del professore-primier (1932-1968) Oliveira Salazar, scritto da Mircea Eliade all’inizio del suo soggiorno portoghese e pubblicato nel 1942 a Bucarest. L’edizione italiana contiene, oltre al testo di Eliade, due saggi firmati da  S. Alexandrescu e H.C. Cicortaş.

 Lara SanjakdarIl tempo divoratore. Mircea Eliade, la Tradizione e i cicli cosmici, Ed. Il Cerchio, Rimini 2013.

Si tratta di un rielaborazione della tesi di laurea di una giovane studiosa italiana, che in questo lavoro affronta dettagliatamente il tema del Tempo negli scritti di Mircea Eliade.

Interventi di:

Mihai Bărbulescu
Pietro Angelini 
Giovanni Casadio 
Horia Corneliu Cicortaş 
Pietro Mander 
Lara Sanyakdar 
Roberto Scagno

Sarà presente Adolfo Morganti, console onorario di Romania a San Marino.

Allegati: Mircea Eliade_indice e capitolo Guido Ravasi Eliade

Ce se va întâmpla în Biserică după anunţarea demisiei lui Benedict al XVI-lea?


  prof. Giuseppe Dalla Torre ,  Magnifico Rettore della LUMSA

prof. Giuseppe Dalla Torre , Magnifico Rettore della LUMSA

Ştirea a făcut imediat înconjurul lumii. Agenţia SIR a intervievat pe un expert de drept canonic şi ecleziastic, profesorul Giuseppe Dalla Torre, rector la LUMSA (Libera Università Maria Santissima Assunta), considerat unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai materiei. Iată în continuare răspunsurile sale.

• Înainte de toate, ce senzaţie aţi avut la această ştire, din punct de vedere uman, spiritual şi religios?

Giuseppe Dalla Torre: Am avut o emoţie profundă, care se naşte din perceperea, din constatare încă o dată a umilinţei acestei persoane foarte mari care este Benedict al XVI-lea. Ştim cât este de mare ca studios, ca om al Bisericii, ca om de cultură. Deci văd un gest de umilinţă foarte mare şi-l interpretez în această cheie tocmai pentru că, în măsura în care – îmi imaginez – a perceput scăderea propriilor forţe fizice împreună cu creşterea complexităţii “modernităţii”, această mare în care Biserica trebuie să navigheze, el, pentru cel mai mare bine al Bisericii, a luat această decizie cu seninătate.

• Un fulger din senin, a fost definit acest anunţ. Ce va însemna, în termeni concreţi, pentru practica canonică a convoca un Conclav ca urmare a unei astfel de decizii?

Giuseppe Dalla Torre: Până în ziua de 28 februarie, la orele 20.00, Papa va continua să exercite funcţiunile sale în plinătatea propriilor puteri şi prerogative. După acel moment, aşa cum este prevăzut de normele în vigoare ale dreptului canonic, conducerea Bisericii pentru chestiunile obişnuite va reveni Colegiului Cardinalilor. În acest moment, cardinalul Decan va trebui să convoace Conclavul. Toată materia a fost recent reglementată de constituţia Fericitului Ioan Paul al II-leaUniversi Dominici Gregis, dată în 1996.

• Cu ce poate fi comparată această decizie? Există în istoria pontifilor un caz asemănător?

Giuseppe Dalla Torre: Eu nu sunt un istoric al Bisericii, deci aceşti studioşi vor analiza care alte evenimente de această natură pot să fie comparate cu alegerea lui Benedict al XVI-lea. Desigur, în afară de cazul foarte vestit al lui Celestin al V-lea, proclamat sfânt, în momentele cele mai dificile pentru Biserică, în perioada medievală în care au fost evenimente foarte complexe cu prezenţa a Papi şi anti-Papi, au existat cazuri în care unii pontifi, pentru binele Bisericii, au asumat decizii oricum răsunătoare şi neobişnuite. Mi se pare că, în acest caz, criteriul fundamental, ca în altele pe care istoricii le vor analiza, este cel de a constata că deciziile au fost luate mereu în numele binelui suprem al Bisericii.

• Ce timpuri şi probleme vedeţi dumneavoastră pentru următoarele săptămâni în privinţa conducerii Bisericii universale?

Giuseppe Dalla Torre: Desigur, înainte de toate îmi imagine că Benedict al XVI-lea a cântărit consecinţele şi evenimentele care se vor produce după încetarea ministeriului său petrin. Luând în considerare personalitatea sa, discreţia şi sensibilitatea sa, precum şi inteligenţa sa, este inimaginabilă din partea sa o atitudine de mare dezlipire de tot ceea ce trebuie să se întâmple. Cu siguranţă va voi să-i lase pe cardinali în cea mai absolută libertate cu privire la viitoarele lor demisii. Şi, de altfel, înşişi cardinalii nu vor putea să scape – aceasta este o idee a mea personală – de problema de a găsi o persoană care să aibă nu numai capacităţi religioase, spirituale şi intelectuale potrivite să susţină Tronul lui Petru, ci să aibă şi factori importanţi cum ar fi carisma, forţa fizică, capacitatea de relaţie cu complexitatea, cerute astăzi de o funcţie ca aceea de conducător al Bisericii universale.

• Ce se poate spune despre diferenţa de atitudini între Ioan Paul al II-lea care a rămas până în ultima clipă, deşi era doborât de boală, şi Benedict al XVI-lea care în schimb, simţindu-se tot mai slăbit, a decis să “demisioneze”? Oare se prăbuşeşte “mitul” Papei?

Giuseppe Dalla Torre: Trebuie să spun că e vorba de două personalităţi foarte diferite, aşa cum ştim cu toţii. Eu cred că Benedict al XVI-lea, tocmai datorită persoanei sensibile care este, a evaluat propria condiţie în manieră diferită faţă de evaluarea pe care a făcut-o predecesorul său. Nu cred că există riscul de a vedea diminuată imaginea papalităţii. Trebuie gândit că, în special între secolele XVIII-XIX, Papa a fost foarte mitizat datorită faptului că au existat Papi foarte chinuiţi şi constrânşi la decizii dificile şi dureroase din parte evenimentelor istorice. Îi citez numai pe Pius al V-lea, Pius al VII-lea, Pius al IX-lea, dar sunt mulţi alţii. Apoi, Ioan Paul al II-lea ne-a dus din nou în umanitatea deplină cu boala sa, înfruntată cu forţă interioară exemplară, nerenunţând la activitatea proprie a funcţiei sale. Făcând astfel, a arăta lumii şi omenitatea sa deplină, doborâtă de suferinţă dar nu învinsă. Alegerea lui Benedict al XVI-lea este, în schimb, de a face să prevaleze binele Bisericii, lăsând spaţiu unui Papă mai tânăr şi sănătos, care s-o poată conduce în această epocă aşa de dificilă şi complexă. Lecţia pe care o tragem din aceste două exemple eminente este că Papa, oricum ar fi, este un om care poartă povara foarte mare a Bisericii. Unii îl interpretează într-un mod, alţii în altul, dar simţim că aceşti doi Papi ca ‘vicari ai lui Cristos’ au iubit Biserica până la capăt. Şi, de altfel, creştinismul vesteşte că Dumnezeu s-a făcut om, că iubeşte omenirea aşa cum este ea.

(După Agenţia SIR, luni, 11 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 Sursa: ercis.ro

BenedettoXVI

 

VIOREL BOLDIS: FĂRĂ POLEMICĂ, DAR APĂSAT


eminescu_1

de Viorel Boldis – Sincer, mi-e și silă să răspund la toate tâmpeniile scrise in acest “editorial” (ghilimelele nu sunt întâmplătoare) http://actualitatea.it/editorial/459-cine-isi-bate-joc-de-comunitatea-romaneasca.html Dar trebuie sa o fac, deoarece (și din păcate) cei care citesc, atâția puțini câti sunt, pot să dea crezare aberațiilor scrise aici. Un articol care apare într-o publicație, cu atât mai mult un editorial, trebuie să răspundă câtorva întrebări bazilare: ce? cine? când? cum? de ce?  Acestea fac parte efectiv din alfabetul oricărui jurnalist. Alina Harja nu răspunde clar la nici una dintre întrebările de mai sus, iar atunci când o face, minte. Nu știu dacă minte deoarece nu se documentează, sau minte cu bună știință (sau cu “rea voință” – vorba ei!).

Ceea ce am facut până acuma, nu a fost altceva decăt să traducem  o lege italiană și să o punem în discuție.  Este vorba despre Legea nr. 286 din 23 octombrie 2003, care cuprinde Norme metodologice referitoare la activitatea Comitetelor italienilor în străinătate. Am luat ca model această lege a italienilor pentru diaspora lor, deoarece am considerat că, bineînțeles cu modificările de rigoare ar putea fi pozitivă și pentru comunitatea noastră. Deci, repet, este o lege italiană pe care am propus-o pentru dezbatere. Exact asta s-a făcut în coada manifestarilor care au avut loc pentru comemorarea lui Mihai Eminescu. Motivul pentru care am hotarât să dezbatem această lege în la comemorarea lui Eminescu l-am mai spus, dar îl mai spun o dată: pur și simplu am profitat de această ocazie si de a avea împreună cat mai mulți români! Ce e rău în asta? Dar nu a fost nimic ascuns, cum jalnic și fals stă scris în acest “editorial”, deoarece chiar în titlul manifestării se spune clar: Eminescu – poet și patriot § Prima dezbatere publică a Proiectului de lege pentru românii din străinătate https://www.facebook.com/events/567917703222389/

Viorel Boldis

Viorel Boldis

Dacă Alina Harja s-ar fi documentat cât de puțin și ar fi citit această lege (italiană), probabil nu ar mai fi scris atâtea falsități și mizerii. Probabil! Dar de tipa asta eu  nu mă mai mir, toate “editoarialele” ei sunt scrise în același “stil”, mă mir însă de unii pe care îi cunosc și știu că au capacitatea de a face diferența între idioțiile scrise de o frustrată și adevar. Mulți dintre aceștia sunt ferm convins că nu au citit la rândul lor legea în cauză și nici măcar nu s-au întrebat care sunt motivele reale ale acestei propuneri. Mulți dintre ei resping din start această propunere pentru simplul motiv că între promotorii ei se află Robert Răducescu, iar simpaticul Robert a reușit performanța de a se lua la harță cu o bună parte a jurnaliștilor români din peninsulă! Sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar acesta este un motiv mai mult decât tâmpit. Dacă propunerea ar fi venit din altă parte, ce știu eu, să zicem de la Pir sau de la Gazeta Romănească (nu spun de la ziarul marii “editorialiste”, c-aș pretinde prea mult!) altele ar fi fost reacțiile, nu sunteți de acord?  Cine are răbdarea să citească și să se documenteze, observa că motivele care stau la baza acestei propuneri de lege au fost  împartașite de multe ori în trecut chiar de cei care acuma tună și fulgeră împotriva acestei propuneri. Singurii care ar avea motiv să se preocupe de o astfel de lege ar trebui să fie cei care până acuma au profitat de finanțările dubioase ale DRP – ului. Cred că este clar pentru toată lumea, pentru toate asociațiile din străinătate, pentru jurnaliști etc. că activitatea de până acuma a DRP – ului (Departamentul românilor de pretutindeni)  a fost nu  numai lamentabilă, dar și dubioasă, acesta finanțând de multe ori “asociații” și evenimente, sau reviste și posturi de radio de care nimeni nu a auzit niciodată. Nu stau să analizez aici criteriile după care DRP -ul finanța aceste activități, dar cu siguranță nu erau prea “ortodoxe”. Legea pe care o au italienii în acest domeniu, mie cel puțin mi se pare  o lege bună. Ce ar trebui să schimbe o astfel de lege? Ce spune ea de fapt? Iată în câteva cuvinte despre ce este vorba: – Înființarea unor “comitete” (comitete le-au numit italienii, dar noi le-am putea numi altfel, dar asta are mai puțină importanță) acolo unde numărul românilor este semnificativ. – Membrii acestor  “comitete”  vor fi aleși direct de către români și nu de către consulate sau guvern sau mai știu eu ce instituții statale. Legea italiană prevede ca italienii care votează (în cazul nostru românii) să fie înscriși în listele de pe lângă consulate; eu aș propune ca orice român care poate demonstra că este rezident în  circumscripția respectivă să poată vota. Dar acestea sunt detalii care pot fi si trebuie dezbătute de către noi toți.- Rolul acestor “comitete” alese direct de către membrii comunității, ar fi acela de a se ocupa “în prima persoană” de nevoile și cerințele românilor din Diaspora și de a gestiona fondurile pe care statul român le alocă în fiecare an Diasporei, fonduri care până acuma erau dirijate și manipulate de la București prin intermediul DRP – ului, sau ICR – ului, sau mai știu căror instituții care habar nu aveau de realitațile cu care ne confruntăm noi aici în străinătate. Gestionarea acestor fonduri s-ar face de către noi, în mod clar și controlat. Dar vă rog să citiți legea italiană pentru a vă face o idee și să nu judecați înainte de a vă documenta.Toate tâmpeniile scrise în acest “editorial” nu au nici o acoperire, nu știu de unde le-a luat.  Aveam intenția să scot fragmente din “editorialul” ei și să le pun alături de ceea ce spune legea respectivă și deci ceea ce s-a dezbătut efectiv, dar mi-am dat seama că îmi pierd timpul de pomană: întregul “editorial” este plin de invective și ineczactități, este de ajuns să dați o privire legii despre care s-a vorbit și pe care o s-o adaog aici mai jos. Dar, repet, nu există nici o propunere concretă deocamdată, aceasta va fi facută doar în urma dezbaterilor pe care le vom mai organiza, atat în Italia cât și în celelalte țări unde viețuiesc români. Asociațiiile care până acuma au fost de acord să dezbată pe seama acestei legi sunt numeroase și și-au declarat deschis participarea la dezabateri, iar faptul că Harja le numește “mafia constituită de unele asociații românești”  nici nu știu cum să-l comentez. Eu nu am facut campanie electorală pentru nimeni, mi-am spus întotdeauna punctul de vedere fară să tin cont de culoarea politică a unuia sau altuia. Dacă acuma m-am hotărât să susțin această inițiativă, este pentru că o consider pozitivă și benefică pentru Diaspora română, dar mai ales necesară. Nu am pretenția să susțin că ceea ce cred eu este fără îndoială bun și corect pentru toți, și atunci când mi se demonstrează contrariul nu am nici o problemă să recunosc. Dar felul în care este contestată această inițiativă mi se pare aberant și lipsit de minima obiectivitate. Iată legea italiană despre care vorbeam:

LEGEA NR. 286 din 23 octombrie 2003

Norme metodologice referitoare la activitatea Comitetelor italienilor în străinătate. 

Continua a leggere

ROMANIA, LA FINE DI CEAUSESCU: MORIRE AMMAZZATI COME BESTIE SELVATICHE


“Il presente volume è la storia del colpo si Stato trasformato in Rivoluzione e la storia della Rivoluzione trasformata in colpo di Stato” (Alex Mihai Stoenescu, storico).

LA FINE DI CEAUSESCU
SA MORI IMPUSCAT CA UN ANIMAL SALBATIC

La fine di Ceausescu - Esposto al salone del Libro di Torino, maggio 2012

La fine di Ceausescu – Esposto al salone del Libro di Torino, maggio 2012

AUTORE: CARTIANU GRIGORE CRISTIAN
EDITORE: ALIBERTI
LINGUA: ITA
ISBN: 9788874248704
Tutto il mondo ha seguito, attraverso televisioni e giornali, i fatti accaduti in Romania nel dicembre 1989. A oltre vent’anni da questi episodi l’autore svela finalmente menzogne e reticenze su quello che non fu né rivoluzione di popolo, né naturale decorrere degli eventi.

La fine di Ceausescu

La fine di Ceausescu

ALIBERTI EDITORE

Via dei Cappuccini, 27
187 – ROMA (RM )
Phone Number  +39 0522 272494
Fax  +39 0522 272250
Editore eclettico, Aliberti propone saggi, inchieste, narrativa, satira, graphic novels, romanzi storici e fantasy tradotti dall’estero. Gli autori a catalogo spaziano da Don Dossetti, Ezio Raimondi, Gianni Vattimo, Umberto Galimberti, a Don Andrea Gallo, Milo Manara, Sergio Pent, Luca Bottura e i curatori del blog Spinoza.it.

Eclectic publisher, Aliberti offers essays, report investigations, fiction, satire, graphic novels, fantasy and historical novels translated from abroad. Besides being very attentive to the ideas generated on the Web, Aliberti includes, in his catalog, philosophers, commentators, journalists as well as personalities from the entertainment world and best Italian satire.

 

COLPO DI STATO E FINE DI CEAUSESCU IN ROMANIA

da Wikipedia

Colpo di stato 

 

Il regime di Ceausescu crollò dopo che le forze militari regolari e la Securitate spararono sui dimostranti nella città di Timisoara, il 17 dicembre 1989. Le dimostrazioni furono provocate dal tentativo patrocinato dal governo di espellere Laszlo Tokes, un popolare sacerdote ungherese, accusato di incitare all’odio etnico. La sua congregazione lo circondò in segnale di appoggio. Molti studenti rumeni di passaggio, non conoscendo i dettagli ed essendogli stato detto dai sostenitori che si trattava di un’azione dello stato contro la religione, decisero spontaneamente di unirsi nella manifestazione. All’evento venne data ampia diffusione da radio Voice of America e dagli studenti di Timisoara che ritornavano a casa per le feste di Natale.

Un gruppo di generali cospiratori della Securitate colse l’opportunità per lanciare un colpo di stato a Bucarest. Il colpo di stato, preparato fin dal 1982, fu progettato originalmente per le feste di Capodanno, ma venne spontaneamente ripianificato per approfittare del clima politico. I capi del complotto, i generali Stanculescu e Neagoe, erano tra i consiglieri di sicurezza più vicini a Ceausescu, e lo convinsero a tenere un raduno di massa in una piazza in cui erano state posizionate delle armi automatiche comandate a distanza. Durante il discorso di Ceausescu, le armi vennero azionate e si misero a sparare casualmente sulla folla, mentre agitatori si misero a gridare con dei megafoni contro Ceausescu. Impaurite, le persone tentarono inizialmente di fuggire. Essendogli stato detto con i megafoni che la repressiva Securitate di Ceausescu avrebbe sparato su loro e che una “rivoluzione” era in atto, le persone furono convinte ad unirsi alla “rivoluzione”. Il raduno si trasformò in una dimostrazione di protesta.

Il 22 dicembre l’esercito era senza una guida, infatti Ceausescu (il capo ufficiale dell’esercito) era scomparso, essendo stato spedito dal suo consigliere cospiratore (Stanculescu) in campagna, e il ministro della difesa Vasile Milea era morto (inizialmente i leader della “rivoluzione” sostennero che Milea era stato assassinato da Ceausescu, ma avrebe potuto essere stato ucciso dai cospiratori, facendo apparire il tutto come un suicidio, perché avrebbe potuto rifiutarsi di unirsi a loro). Confusi, gli ufficiali dell’esercito decisero di evitare conflitti dichiarando che avrebbero fraternizzato coi dimostranti (almeno questi furono gli ordini e le spiegazioni che diedero ai soldati nei luoghi degli eventi principali di Bucarest). Maggiori dettagli nell’articolo: Rivoluzione rumena del 1989.

Scontri violenti avvennero all’Aeroporto internazionale Henri Coanda di Bucarest-Otopeni, tra truppe spedite uno contro l’altra con il pretesto che avrebbero dovuto affrontare dei terroristi. In un caso discusso alla televisione rumena nel 1989, una guarnigione di soldati affiliati alla Securitate (i cui coscritti prestavano 18 mesi di servizio di leva) affermò che loro ricevettero ordini per andare e difendere la città dai terroristi di Ceausescu (che all’epoca si riteneva fossero una fazione disobbediente della Securitate, in quanto questa fraternizzò apertamente con la rivoluzione), mentre in città fu annunciato che i soldati della Securitate stavano venendo ad attaccare la guarnigione regolare. Centinaiq di persone di disposero volontariamente a lottare contro le truppe in arrivo. In quel particolare caso, il capo della guarnigione della Securitate avvertì che qualche cosa non andava e rifiutò di entrare in città. Secondo il libro del Colonnello Dumitru Burlan, i generali che facevano parte della cospirazione (condotti dal generale Victor Stanculescu) tentarono di creare questi terroristi fittizzi per ispirare paura e mettere l’esercito a margine del complotto.

La motivazione del colpo di stato, come può essere desunto dai fatti, sembra complessa. La prima legge abolta (senza alcun referendum o legalità) dalla nuova leadership fu l’articolo della costituzione che impediva alla nazione di contrarre debiti. In quel momento i debiti erano stati tutti ripianati, il che rende più complesso rintracciare i beneficiari di questi nuovi e desiderati debiti: persone, statisti corrotti, o banche internazionali. Anche gli interessi personali vennero serviti, come avvenne anche per il [[KGB] in Unione Sovietica. Vale a dire che le persone della Securitate nel colpo di stato si spartirono tra loro la maggior parte dell’industria rumena (300 persone, molte delle quali personaggi della “rivoluzione” e leader politici, ora possiedono una ricchezza paragonabile all’intero Prodotto Interno Lordo della nazione). Alcuni dei partecipanti (probabilmente la citazione si riferisce ad Iliescu) erano semplicemente invidiosi della fama di Ceausescu.

La Fine di Ceausescu

Nello stesso giorno Ceausescu e sua moglie Elena Ceausescu abbandonarono il palazzo presidenziale in elicottero – un aiutante tenne una pistola puntata alla testa del pilota. Il pilota atterrò nei pressi di una fattoria, dopo aver sostenuto falsamente che l’elicottero era stato preso di mira da un radar della contraerea. La coppia presidenziale continuò a fuggire attraverso la campagna più o meno senza meta. La fuga comprese episodi grotteschi: un inseguimento in macchina per sfuggire a dei cittadini che tentarono di arrestarli, l’abbandono dei loro aiutanti, un breve soggiorno in una scuola. I Ceausescu vennero infine tenuti in una macchina della polizia per molte ore, mentre i poliziotti ascoltavano la radio, presumibilmente per capire quale fazione politica si stava aggiudicando la vittoria. La polizia alla fine consegnò la coppia presidenziale all’esercito. I due furono condannati a morte il 25 dicembre, da un “tribunale volante” militare, con una serie di accuse che comprendevano anche il genocidio, la sentenza venne eseguita da un plotone d’esecuzione a Târgoviste. Prima di morire la coppia cominciò a cantare l’Internazionale, secondo il Col. Dumitru Burlan, il fuoco venne aperto dopo che cantarono la quarta parola.

Il plotone d’esecuzione non era ben preparato per l’esecuzione. In effetti un soldato sparò sul piede di Ceauşescu prima del colpo fatale.

Una delle accuse principali contro di loro era che avrebbero accumulato ricchezza in modo illegale. Come prova di questo, gli accusatori mostrarono in seguito alla televisione una borsa di cuoio trovata in casa loro, ed una Volkswagen (quando il resto delle persone aveva delle Dacia).

La Romania fu l’unico paese del Blocco Sovietico che rovesciò violentemente il suo regime comunista.

Dopo la fine di Ceausescu, Ion Iliescu vinse le elezioni presidenziali del 1990.

Varie

I Ceauşescu avevano adottato un figlio, Valentin Ceausescu (venne adottato per dare un esempio personale di come la gente avrebbe dovuto prendersi cura degli orfani, un grande problema della Romania), e avevano avuto una figlia, Zoia Ceausescu (nata nel 1950) e un figlio, Nicu Ceausescu (1951).

Lo stipendio annuo ufficiale di Ceausescu era di 18.000 lei (equivalenti a 3.000 dollari statunitensi al cambio ufficiale, ma incredibile rispetto al tenore cittadino). Di questi, circa 500 lei al mese venivano depositati in banca per i suoi figli. Ciononostante riceveva regali (ad esempio, una maniglia di porta placcata in oro) da paesi ed organizzazioni che stava visitando, l’appropriazione indebita dei quali, fu una delle accuse mosse contro al processo. Mentre lui tentò di tenere conto delle sue finanze, suo figlio Nicu fu molto meno parsimonioso e abbondarono dicerie secondo le quali pagò un debito di gioco d’azzardo contratto a Las Vegas con un armento di cavalli che appartenevano al Partito comunista e altre storie.

La guardia di Ceausescu era relativamente piccola rispetto a quella dell’attuale governo rumeno, contava solamente 40 persone per le sue residenze e per l’intera famiglia. Il capo di questa guardia era il Colonnelo Dumitru Burlan che sostiene che i suoi uomini avevano in dotazione solamente 2 pistole (insufficienti per qualisasi difesa seria). Il Col. Burlan afferma che Ceausescu era troppo fiducioso del fatto che il popolo rumeno lo amasse, e credeva di non aver bisogno di difesa. Questo spiega molto della facilità con la quale Ceausescu fu catturato e deposto.

Bibliografia

  • Stevens W. Sowards, “Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age of Nationalism)”, 1996 URL [httpL//www.lib.msu.edu/sowards/balkan/lec24.htm]

  • Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot Bite

  • John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceauşescu

  • Dumitru Burlan, “The replacement of Ceauşescu confeses”, (rom. “Sosia lui Ceauşescu se destăinuie”). Ed. Ergorom. July 31, 2003,

  • Viorel Patrichi, “I was the replacement of Nicolae Ceauşescu” (rom. Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu), in World Magazin 

  • Marian Oprea “After 15 years — the conspiracy of Securitate” (rom. Au trecut 15 ani — Conspiraţia Securităţii), in World Magazin

  • Victor Stănculescu “Do not have mercy, they own 33 milion dollars” (rom. “Nu vă fie milă, au 2 miliarde de lei in cont”) in National Journal (rom. Jurnalul National) Nov 22, 2004 

  • Nelu Bala

ROMANIA, VISITA DEL PRINCIPE NICOLA DI GRECIA


IL PRINCIPE NICOLA DI GRECIA VISITA LA ROMANIA, INVITATO DAI REALI

Il Principe Nicola di Grecia con la moglie TatianaTra il 23 e il 25 aprile 2012, S.A.R. il Principe Nicola di Grecia farà una visita in Romania rispondendo all’invito della Principessa Ereditaria Margherita di Romania e del Principe Radu. Il Principe Nicola di Grecia è figlio di S.M. il Re Costantino II degli Elleni e di S.M. la Regina Anna Maria (nata Principessa di Danimarca). Durante la visita in Romania il Principe greco visiterà il Castello Peles e il Castello Pelisor di Sinaia oltre al centro storico di Bucarest e al museo del Villaggio. Il Principe Nicola sarà anche ospite della scuola “Principessa Margherita” della Capitale romena. Nella serata del 23 aprile, alle ore 21.00, il Principe parteciperà assieme alla Principessa ereditaria Margherita di Romania e al Principe Radu alla ventesima edizione del galà Uniter, evento in cui vengono premiati i migliori attori e le rappresentazioni teatrali dell’anno. In questa occasione il Principe Nicola di Grecia consegnerà, a nome della Real Casa di Romania, il premio per il miglior spettacolo teatrale dell’anno. L’evento verrà trasmesso in diretta dalla televisione romena. Nella serata di martedì 24 aprile la Principessa ereditaria Margherita e il Principe Radu di Romania daranno un ricevimento in onore del Principe Nicola di Grecia a Palazzo Elisabetta di Bucarest.
Il Principe Nicola di Grecia è cugino di secondo grado della Principessa ereditaria Margherita di Romania e del Principe ereditario Aimone di Savoia; tutti e tre sono i pronipoti del Re Costantino I degli Elleni e della Regina Sofia degli Elleni, nata Principessa di Prussia e sorella dell’ultimo Kaiser.

Fonte: www.monarchia.it/da www.princeradublog.ro/

Nella foto il Principe Nicola di Grecia con la moglie Tatiana.

Antonio Momoc lansează volumul „Capcanele politice ale sociologiei interbelice – Şcoala gustiană între carlism şi legionarism”


Vineri, 20 ianuarie 2012, la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București (Bd. Schitu Măgureanu, nr. 9), în Sala de Consiliu, începând cu ora 16:00, va avea loc lansarea cărții prof. Antonio Momoc “Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism”. Lansarea va avea loc în prezența autorului şi va fi moderată de prof. univ. dr. Zoltán Rostás; vor lua cuvântul Doina Jela din partea editorului Curtea Veche Publishing,  criticul  Paul Cernat, politologul Cristian Pîrvulescu și sociologul Dumitru Sandu.

“Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism”

“Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism”

“Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism”, prima carte de autor a lui Antonio Momoc,  este considerată  o primă încercare  de inventariere sistematică a orientărilor politice individuale și/sau de grup ale membrilor tineri ai Școlii Sociologice de la București. Importanța volumului constă, conform antropologului Zoltán Rostás, în analiza lipsită de mitizare a dimensiunii politice a vieții unui grup intelectual. Specifice demersului sunt detașarea de modelul cultural actual și contribuția la identificarea erorilor preluării modelului interbelic în perioada postdecembristă. Astfel, lucrarea se evidențiază prin obiectivitatea investigației și poate constitui un punct de plecare pentru studiul politologic al altor forme de manifestare culturală din perioada interbelică.

Volumul va fi dezbătut și marti, 24 ianuarie 2012, de la ora 18, la Muzeul Țăranului Român în prezența autorului și a editorului. Vor participa: Iulia Popovici de la “Observator cultural”, Șerban Anghelescu – etnolog, Zoltán Rostás – sociolog, Laurențiu Ștefan – politolog.

Antonio Momoc

Antonio Momoc

Antonio Momoc  este lector dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, moderator al Serilor FJSC, având o dublă formare academică  și  experiență, atât în media, cât și în comunicarea politică. Autorul a mai publicat la editura Curtea Veche lucrarea “Activiștii mărunți – Istorii de viaţă”, alături de Zoltán Rostás, în 2007.

Mai multe detalii pe http://www.antoniomomoc.ro/about/ .

1 DECEMBRIE, ZIUA MARII UNIRI: LA MULTI ANI ROMANI DE PRETUTINDENI!


Din suma idealurilor unioniste a generaţii de români şi jertfa armatelor române, a rezultat în urmă cu 93 de ani, Marea Unire.

(EUROITALIA – FIRENZE, 27 NOIEMBRIE 2011, de Radu Popa) – Era sfârşitul lui noiembrie 1918 şi, după doi ani de participare activă la luptele Primului Război Mondial,  Armata  Română  pierduse pe câmpurile de luptă 350.000 de ostaşi.  Războiul se sfârşise iar din cenuşa şi rănile deschise pe care acesta le lăsase pe teritoriul României, renăştea dorinţa unei Mari Uniri. Un vis păstrat viu timp de secole ȋn conştiinţa poporului vorbitor de aceeaşi limbă şi purtător al aceloraşi straie, despărţiţi doar de interesele meschine ale unor politici primitive şi expansioniste. Aşa se face că ȋn zorii zilei de 1 Decembrie 1918, pe câmpia de la Alba Iulia erau 100.000 de mii de oameni, veniţi din toate colţurile regiunilor pentru a sărbători  Marea Unire. Perioada interbelică, cu toate neajunsurile ei (criza economică, reconstrucţia după război), rămânând ca una din cele mai frumoase perioade din istoria modernă a României, tocmai pentru faptul că acest eveniment îi marca începutul.

 Izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, găsea proaspătul stat din estul Europei ȋntr-o postură mai mult decât delicată. Pe de-o parte, expansiunea bolşevică, de la graniţa de est iar pe de alta, legătura de sânge a dinastiei regale cu Austria (şi implicit, Germania). După lupte grele pe câmpurile de bătălie,  la data de 23 august 1944,  “pactul cu diavolul” este făcut, regele este obligat să abdice şi România intră sub dictatura comunistă. De atunci, timp de 46 de ani, importanţa zilei de 1 decembrie dispare din calendarele festive. Regimul comunist manifestat screlotic ȋn România de către liderii săi, a aruncat ȋntr-un con de umbră acest stat pentru jumătate de secol. Timp de o jumătate de secol, românii au trecut prin toate atrocităţile specific bolşevice. De la arestări politice până la interceptări ilegale, de la ȋnfometare până la munca forţată. Decenii de crime oribile şi lipsuri de tot felul care, totuşi, nu au putut oprima setea de libertate a românilor.

 Astfel, ȋn decembrie 1989, ȋn România avea loc prima Revoluţie de stat, transmisă ȋn direct la tv. Românii şi-au câştigat prin manifestări şi lupte ȋn stradă, Libertatea! – cu preţul sângelui vărsat al tinerilor revoluţionari asasinaţi mişeleşte. Între primele decizii pe care noul guvern democratic le adopta, se număra şi reinstaurarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României.

 Peste doar câteva zile, şi pentru al 23-lea an consecutiv de la căderea regimului comunist, batalioanele Armatei Române vor defila ȋn aplauze, salve de tun şi muzică militară pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti. Un ceremonial festiv prin care se sărbătoreşte victoria şi reuşita ȋnfăptuirii unui vis de generaţii.

 Se poate spune că Ziua Naţională a României a pătimit alături de poporul care o cinsteşte. Sărbătorită cu fast şi emoţie ȋn vremurile de pace şi prosperitate, ori interzisă ȋn vremurile de oprimare, aceasta a dăinuit ȋn spiritul românilor renăscând asemeni unei Păsări Phoenix, vestitoare a libertăţii. Garanţia libertăţii stând tocmai ȋn faptul că această zi poate fi şi este ȋntâmpinată ȋn fiecare an, cu respectul şi fastul cuvenit. Noi, urmaşi ai strămoşilor care au plătit preţul de sânge pentru existenţa acestei zile ȋn istoria noastră, avem datoria de a le cinsti memoria, an de an, nu doar prin serbarea ei, ci şi prin propăvăduirea importanţei acesteia. Noi, români din românii de odinioară, care au pus mai presus decat orice alt orgoliu, interesul de ţara, avem datoria de a face la fel, nu doar prin acte şi fapte ci prin comportamente care să cinstească memoria strabunilor şi numele ţării ȋn care ne-am născut!

 S-au scris milioane de cuvinte ȋn cinstea acestei zile de 1 Decembrie şi totuşi, fără modestie, putem spune chiar şi după ataţia zeci de ani că, pentru fiecare ȋn parte, 1 Decembrie reprezintă mai mult decât Ziua Marii Uniri. Este ziua ȋn care, ȋn sufletele fraţilor români de pretutindeni s-a aprins flacăra Libertăţii, cea a ȋmpletirii unor destine, flacăra vie a dreptăţii mult aşteptată de secole pe meleagurile noii Românii.

 Fastul acestei zile constă, dincolo de marşul cadenţat al soldaţilor ce defilează pe străzile din fiecare oraş al României, dincolo de fiecare drapel arborat drept semn al Libertăţii, ȋn fiecare trăire intensă  a fiecărui român ȋn parte care va fi alături de fraţii săi, pe străzile din România, pe cele ale Italiei, sărbătorind cu bucurie şi recunoștință, jertfa strămoşilor căzuţi pentru apărarea unui ideal ȋnălţător: UNIREA!

 Acesta este unul dintre puţinele fioruri care, mai presus de etnie, religie, naţionalitate şi sex, ȋncălzeşte fiecare inimă, umezeşte fiecare privire şi ȋntr-un final, ȋnclină ȋn semn de respect, fiecare coloană vertebrală, oricât de dreaptă ar fi ea!

La mulţi ani România! 

ROMA, LEZIONE SU GEORGE ENESCU AL CONSERVATORIO SANTA CECILIA


George Enescu

George Enescu

Lezione aperta su George Enescu per gli studenti del Conservatorio Santa Cecilia di Roma

(EUROITALIA – ROMA, 22 NOVEMBRE 2011, di Mihai Stan) – Martedì, 29 novembre 2011, dalle ore 15:00, presso il Conservatorio Santa Cecilia di Roma (Via dei Greci 18) si terrà una lezione aperta per gli studenti che frequentano la prestigiosa istituzione romana.

 La lezione aperta sarà sostenuta dalla Dott.ssa Laura Manolache, direttrice del Museo Nazionale “George Enescu” di Bucarest, dal Dott. Mihai Constantinescu, direttore del Festival Internazionale George Enescu di Bucarest e dalla Dott.ssa Alexandra Șolea, rappresentante del Festival Internazionale George Enescu in Italia.

L’evento fa parte della tournée “George Enescu in Italia”, organizzata dall’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia con il sostegno dell’Istituto Culturale Romeno di Bucarest.

 L’organizzazione della lezione aperta ha lo scopo di presentare e promuovere la vita e l’opera del più grande musicista romeno tra gli studenti italiani del campo musicale che seguono i conservatori delle quattro città dove si è svolta la tournée (Venezia, Verona, Torino e Roma). In tale occasione, sarà presentata l’edizione 2013 del Festival e Concorso Internazionale George Enescu di Bucarest, affinché gli studenti del Conservatorio Santa Cecilia di Roma possano inscriversi al Concorso Internazionale “George Enescu” di Bucarest.


ROMA, CENTENARIO DELLA NASCITA DI EMIL CIORAN



Emil Cioran writer / Emil Cioran écrivain (Pas...

Emil Cioran, Image via Wikipedia

 “quando si sa che un problema è un falso problema si è particolarmente vicini alla salvezza”

“soltanto il paradiso o il mare potrebbero farmi rinunciare alla musica”

 

(EUROITALIA – 3 novembre 2011, di Eugenia Stanisci) – Giornata di celebrazione del centenario della nascita del filosofo romeno Emil Cioran (1911-1995), giovedì 10 novembre 2011, alle ore 16 a Roma presso l’Accademia di Romania in Valle Giulia (Piazza José de San Martin, 1).  La manifestazione, organizzata in collaborazione con l’Università degli Studi di Roma ”Tor Vergata” e FIRI, vede la partecipazione di illustri studiosi, quali il prof. Mario Andrea Rigoni corrispondente, amico e traduttore di Cioran, il prof. Francesco Maino, dell’Università degli Studi di Roma ”Tor Vergata”, direttore del corso ”Modelli e categorie della filosofia contemporanea” e Aldo Masullo professore emerito di filosofia morale presso l’Università di Napoli “Federico II”.

L’interesse per il grande filosofo e pensatore del ‘900 romeno si sta diffondendo in Italia e molti studiosi e appassionati  approfondiscono la sua opera per farla conoscere soprattutto ai giovani.

 Emil Cioran, nato in un villaggio della Transilvania (Rasinari), vicino Sibiu, da un pope ortodosso, nel 1937 lascia la Romania per Parigi dove vive da apolide e bohemién: eterno studente che corre in bicicletta per le strade della città e stringe amicizia con gente del popolo e barboni. Vive in misere stanze fino ad abitare una mansarda in Rue de l’Odeon, n. 21 dove rimarrà fino alla morte.

“Parigi è la città ideale per essere un fallito”.

Il nostro è un pensatore che esce dagli schemi, dalle regole, dal formalismo di Accademia (rifiuta numerosi premi). Cioran non fa parte di nessuna corrente o scuola, la sua filosofia nasce dall’esperienza di vita: l’allontanamento dalla sua terra natale,  l’esistenza bohèmien a Parigi, la solitudine, soprattutto notturna, l’insonnia lo perseguiterà per tutta la vita. Il suo stile è caustico e diretto, ma nello stesso tempo fortemente emotivo; è fuori dal sistema, pur frequentando il caffè Flore di Parigi, dove passa molte ore, non stringe amicizia con gli intellettuali che incontra, quali SartreCamus: i suoi amici sono quelli dell’Università di Bucarest, Mircea Eliade, Samuel Beckett, Eugène Ionesco, con i quali rimane sempre in contatto.

Un caro amico è il prof. Mario Andrea Rigoni, uno dei relatori del convegno. Per il pensatore romeno la filosofia è “terapia”; il testo pubblicato nel 1934 in Romania ”Al culmine della disperazione” contiene le basi del suo pensiero, di quel pessimismo esistenziale  che percorrerà tutte le sue opere; solo l’ironia, il senso dell’assurdo, l’atteggiamento provocatorio e critico gli permettono di superare la noia di vivere, l’acuto pessimismo che lo porterebbero al suicidio ”senza l’idea del suicidio mi sarei ucciso”.

Emil Cioran scrive in rumeno fino al 1947, due anni dopo passa al francese che padroneggia perfettamente con la prima opera “Sommario di decomposizione” (1949); seguono molti altri testi fra i quali “La tentazione di esistere” (1956), ”Il funesto demiurgo”(1969), “L’inconveniente di essere nati” (1973), ”Mon cher ami: lettere a Mario Andrea Rigoni”(1977-1990), ”Squartamento”(1979). L’ultimo libro pubblicato in vita ”Confessioni ed anatemi” (1987) condanna la felicità basata sul nulla.

 “Come la verità è nuda, la vanità è sempre vestita, quasi larvata: giacché se fosse nuda che cosa avrebbe da mostrare?” (Rigoni).

 (di EUGENIA STANISCI)

Continua a leggere

Ioan Petru Culianu


Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu
Ioan Petru Culianu insieme a Mircea Eliade

Ioan Petru Culianu insieme a Mircea Eliade

Quel dissidente che studiava le religioni

A vent’anni di distanza dalla scomparsa, avvenuta il 21 maggio 1991, Ioan Petru Culianu non cessa di suscitare interesse. Oltre che nel suo paese d’origine, la Romania, dove è stato ricordato a Bucarest il 23 maggio scorso, a Iasi, la città in cui nacque nel 1950, e in molte altre sedi, convegni su di lui si sono tenuti a Oxford (21-22 maggio) e all’Università Cattolica del Sacro Cuore di Milano (3 maggio).

[…]

Chi era Culianu? La sua vita e la sua morte ci riportano al comunismo e agli anni in cui l’Europa era divisa in due dalla cortina di ferro. Giunto fortunosamente in Italia dalla Romania per frequentare un corso di italiano a Perugia, Ioan Petru Culianu scelse l’Occidente e chiese asilo politico in Italia. Era il 1972.

Dopo alcuni mesi di vita raminga e disperata — passò attraverso il campo profughi di Latina, dove fino al 1989 venivano raccolti quanti fuggivano dai paesi dell’Est europeo, e tentò anche il suicidio — la generosità del rettore Giuseppe Lazzati e di Raniero Cantalamessa, all’epoca direttore del dipartimento di Scienze Religiose, gli schiusero le porte della Cattolica, accordandogli una borsa di studio che, per quanto modesta, gli permise finalmente un periodo di tranquillità. Cominciò così una delle più strabilianti avventure intellettuali del secolo appena concluso. Alla fine del 1976 passò a insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e successore.

Scrisse diversi libri, anche di narrativa, e innumerevoli saggi di storia e teoria delle religioni. Assurse così a grande notorietà, ottenendo plauso e ammirazione, ma anche invidie e stroncature, fino alla tarda mattinata del 21 maggio 1991.

[…]

Ma chi era Culianu? Proveniva da una facoltosa famiglia della migliore borghesia intellettuale romena, la classe sociale che il comunismo aveva colpito più duramente, privandola di tutto ciò che possedeva. Nato nel 1950, crebbe fra privazioni, umiliazioni e desideri di rivalsa, nel ricordo straziante del padre, morto in solitudine. Imparò a mimetizzare, nascondere, dissimulare ciò che pensava. Oltre alle lingue, che apprendeva con incredibile rapidità, si dedicò allo studio delle tradizioni religiose, intese soprattutto come contropoteri, vie di fuga, rifugio dello spirito.

Quando arrivò in Italia la sua struttura intellettuale era già formata, come il progetto dei libri che pubblicò in seguito. Quanti lo conobbero allora (chi scrive è fra questi) si resero subito conto di essere di fronte a un personaggio fuori dal comune, a un’intelligenza che sovrastava tutti. Era trattenuto dalla povertà, dalla solitudine, dal terrore di essere assassinato, ma in Olanda e negli Stati Uniti, man mano che crebbero riconoscimenti e successo, l’insicurezza scomparve ed esplose il talento. In meno di vent’anni fece più strada di quanta qualsiasi accademico riesca a farne in un’intera vita.

[…]

Culianu non si era mai confuso con i dissidenti, ma il suo anticomunismo era lucido, senza sconti, e dopo la fine del regime di Ceausescu (1989) aveva denunciato in tutte le sedi internazionali, forte di un prestigio ormai consolidato e di possibilità d’accesso ai maggiori mass media occidentali, le ambiguità di quanto era accaduto nel suo paese: più una congiura di palazzo che una rivoluzione. Scrisse, parlò, si espose, organizzò la visita a Chicago dell’ex re della Romania, Michele. In cambio ricevette minacce e avvertimenti, tanto da rinviare il viaggio in patria — dopo la fuga non aveva più rimesso piede nel suo paese — per il quale aveva già prenotato i biglietti aerei.

Sta in piedi dunque l’ipotesi che la decisione di eliminarlo possa essere maturata nel clima torbido della Romania del tempo, dove ex comunisti della disciolta polizia segreta, la famigerata Securitate, e reduci del vecchio movimento della Guardia di Ferro prebellica si erano coagulati attorno alle posizioni ultranazionaliste di Romania mare (Grande Romania). L’ipotesi è avvalorata dal fatto che dossier Culianu raccolto a suo tempo dalla Securitate, oggi consultabile, risulta «ripulito» e privo di tutto ciò che ci aspetteremmo di trovarvi, come ha rivelato sull’autorevole «Revista 22» Andrei Oisteanu (16-22 maggio 2006). Ma le ipotesi non sono certezze e lasciano aperte altre possibilità, seppure molto meno probabili.

[…]

Fu uno studioso del fenomeno religioso ma non si richiuse mai nella «serietà da obitorio» (sono parole sue) di tanta cultura accademica. La rapidità di scrittura, le intuizioni, le generalizzazioni, tanto geniali quanto discutibili, lo portavano a volare più alto della maggioranza dei suoi colleghi. Fuggito da un mondo totalitario, non era disposto ad acquietarsi nelle evasioni della filologia accademica o in una cultura sterile, salottiera. L’esperienza dell’esilio lo aveva segnato molto più di quanto non desse a vedere. La Romania, dove aveva lasciato la madre anziana e una sorella, rimase sempre nel suo cuore. Ed è in Romania che probabilmente si nasconde il segreto della sua morte.

Come per tutti i dissidenti dal comunismo, l’impatto con l’Occidente fu traumatico, tanto più che giunse in Italia negli anni in cui il Pci toccava l’apice del suo successo. Fu un trauma, per quel giovane poco più che ventenne che era, dover accorgersi che qui l’intellettualità era quasi tutta di sinistra. Il trauma si tramutò in disprezzo e il disprezzo alimentò lo scetticismo che era il sottofondo indecifrabile della sua intelligenza. In una riflessione autobiografica che è stata pubblicata dopo la sua morte aveva scritto che il segreto dell’Occidente consisteva nella «sua capacità di dimenticare subito ogni cosa». Noi dissidenti, aveva soggiunto, non vogliamo esserne fagocitati.

continua a leggere… su L’Osservatore Romano

 di  Gianpaolo Romanato

27 ottobre 2011

Vedi anche: Continua a leggere