“In hoc signo vinces” – „Prin (Cu) acest semn vei învinge”: sfânta Cruce, simbolul şi rezumatul religiei creştine


 

 

Vineri, 14 septembrie 2012  – Creştinii catolici şi ortodocşi sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci 

 

Cristo

Cristos  

 

Sfântă cruce!

 

de Petru Ciobanu

 

Te înalţă, sfântă Cruce, semn al biruinţei noastre,
Peste munţi şi peste dealuri, peste zările albastre,
Să te vadă fiecare, tu, unealtă-a mântuirii,
Tu, simbol al învierii, al speranţei şi iubirii.

Să te vadă, să te-admire, tu, izvor al măreţiei,
Căci prin tine Domnul vieţii, Fiul dulce al Mariei,
A distrus păcatul lumii, a-nviat-o dintru moarte,
Şi cu el şi ea acuma de mărire are parte.

Te înalţă pân-la ceruri, tu, a dragostei făclie,
Luminează lumea-ntreagă, tu, izvor de bucurie,
Raza ce Cristos ţi-a dat-o s-o inunde, s-o cuprindă,
Inimile noastre toate de iubire să le-aprindă.

Te înalţă şi te-arată să te-admire universul,
Căci, murind Cristos pe tine, morţii îi oprise mersul,
Fă să-l vadă fiecare în întreaga-i maiestate,
Căci ne-a scos din închisoare rupând lanţul de păcate.

Fă să te avem în inimi, căci Cristos pe tine moare
Zi de zi, când prin păcate, îl străpungem fiecare,
Fă ca să simţim durerea cu Isus zăcând pe tine,
Ca s-alegem partea bună, nu ce-i rău, ci ce e bine.

Te înalţă, sfântă Cruce, precum şarpele-n pustie,
Tu, izvor de vindecare, tu, izvor de apă vie!
Ca, privindu-te pe tine, tot rănitul, tot muşcatul
Rănile să îi dispară ce le-a provocat păcatul.

Te înalţă, sfântă Cruce, ca să-l vadă omenirea
Pe Izvorul de iubire ce ne-aduce mântuirea,
Să-l contemple fiecare şi în inimi să îl poarte
Căci, murind Cristos pe tine, a învins infama moarte.

 

 

Saints in colloquy, S. Croce in Gerusalemme.

S. Croce in Gerusalemme. (Wikipedia)

 

Basilica di Santa Croce in Gerusalemme  a Roma

 

La Basilica di Santa Croce in Gerusalemme si trova a Roma, nel Rione Esquilino, a ridosso delle Mura Aureliane e dell’Anfiteatro Castrense, tra la Basilica di San Giovanni in Laterano e Porta Maggiore. La chiesa è al vertice del tridente formato da viale Carlo Felice, via di Santa Croce in Gerusalemme e via Eleniana. Santa Croce fa parte del giro delle Sette Chiese, che i pellegrini anticamente visitavano a piedi.

 

La storia della basilica risale al III – IV secolo d.C.

 

Per volontà dell’imperatore Costantino e di sua madre Elena, la prima chiesa sorse nel palazzo imperiale, in una sala del Palazzo Sessoriano, attorno al 320 d.C. Santa Croce era chiamata in origine Basilica Eleniana o Sessoriana. Custodiva, fin dal IV secolo, le Reliquie della Passione di Cristo, ritrovate in circostanze miracolose a Gerusalemme, sul monte Calvario, il luogo della crocifissione.

 

Le Reliquie della Croce

 

La Cappella delle Reliquie, a cui si accede salendo dalla navata sinistra, custodisce le Reliquie della Passione di Gesù. La reliquia più famosa, quella che dà il nome alla chiesa, è costituita dai frammenti della Croce di Cristo, ritrovati, secondo la tradizione da Sant’Elena, sul Calvario a Gerusalemme.

 

Assieme ai frammenti della Croce, vengono conservati: il Titulus Crucis, ovvero l’iscrizione che, secondo i Vangeli, era posta sulla croce; un Chiodo, anch’esso rinvenuto da Sant’Elena; due Spine, appartenenti, secondo la tradizione, alla Corona posta sul capo di Gesù; il Dito di San Tommaso, l’apostolo che dubitava della resurrezione di Cristo; una parte della croce del Buon Ladrone.

 

Fonte: http://www.santacroceroma.it/

 

 

 

ROMA – BASILICA SFANTA CRUCE DE IERUSALIM

 

de Vladimir Rosulescu

 

 

Basilica numită în latină Basilica Sanctae Crucis in Hierusalem şi în italiană Basilica di Santa Croce in Gerusalemme, este una dintre basilicile minore ale Romei şi este cuprinsă între cele şapte basilici ale pelerinajului roman.
Conform tradiţiei, basilica a fost consacrată către anul 325 e.N, drept casă de păstrare a relicvelor Patimilor, aduse de pe Pământul Sfânt de către Sfânta Elena de Constantinopol, mama împăratului Constantin I-ul cel Mare. In acea epocă pardoseala capela era acoperită cu pământ adus de la Ierusalim, de unde a provenit şi numele lăcaşului (in Ierusalem). Pe bolta capelei se găseşte astăzi un mozaic realizat de Melozzo de Forli (înainte de 1485), reprezentând pe Isus botezând înconjurat de evanghelişti. O veche statuie a zeiţei Junona, descoperită la Ostia, a fost transformată în statuia sfintei Elena şi tronează pe altar.
Biserica a fost construită în jurul unei încăperi a palatului imperial al Elenei, Palazzo Sessoriano, care a fost transformată în capelă în anul 320 e.N. Câteva decenii mai târziu, capela a fost transformată într-o veritabilă bazilică, numită Eleniana sau Sessoriana. După distrugerea din neglijenţă, biserica a fost restaurată de papa Lucius al II-lea (1144-1145). Cu această ocazie a căpătat trăsături romane, cu trei nave, o clopotniţă şi un pridvor.
Biserica a fost modificată în sec.al 16-lea, dar a luat aspectul baroc actual sub papa Benedict al XVI-lea (1740-1758), care a fost titularul bisericii înainte de a deveni papă. Sub noua formă basilica are 70 de metri lungime şi 37 de metri lăţime. S-au deschis noi străzi pentru a uni biserica de alte două basilici romane legate de Isus, basilica Sfântul Ioan din Latran şi Basilica majoră Sfânta Maria (Santa Maria Maggiore).
Celebrele relicve a căror autenticitate este contestată sunt păstrate în Cappella delle Reliquie, construită în 1930 de arhitectul Florestano di Fausto. Ele cuprind: un mare fragment din crucea bunului pungaş, degetul arătător al Sfântului Toma, deget pe care l-a pus pe rănile lui Cristos reînviat, un relicvar ce conţine mici bucăţi din stâlpul Flagelării de la Sfântul Mormânt şi din legănul lui Cristos, doi spini din coroana de spini, trei fragmente din Adevărata Cruce, un cui folosit la Crucificare, o treime din Titulus Crucis, descoperit în biserică în anul 1492, adică o placă atârnată de partea de sus a Crucii lui Cristos. Fragmentul conţine numele de „nazareean”, scris în ebraică, latină şi în greacă.
Cel mai mare fragment din Adevărata Cruce a fost transferat la basilica Sfîntul Petru de către papa Urban al VIII-lea, în 1629. Acolo fragmentul este păstrat lângă statuia colosală a Sfintei Elena executată de Andrea Bolgi, în 1639.

 

 

“Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer. 14 După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, 15 pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică. 16Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17 Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”.

 

(din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 3,13-17)

 

 

Sărbătoarea în cinstea crucii este celebrată pentru prima dată în anul 335, cu ocazia sfinţirii celor două bazilici constantiniene de la Ierusalim, cea numită Martyrium sau Ad Crucem de pe Golgota şi cea numită Anastasis, adică “a Învierii”. Sfinţirea a avut loc la 13 decembrie. Prin termenul de “înălţare”, care-l traduce pe grecul hypsosis, sărbătoarea a trecut şi în Occident, şi începând din secolul al VII-lea, ea voia să comemoreze recuperarea preţioasei relicve făcută de către împăratul Heracliu în anul 628. Din crucea sustrasă cu 14 ani mai înainte de către regele persan Cosroe Parviz, în timpul cuceririi Oraşului sfânt, s-au pierdut definitiv urmele în 1187, când a fost luată episcopului de Betleem care o dusese în bătălia de la Hattin.

 

Celebrarea de astăzi primeşte o semnificaţie mult mai înaltă decât legendara regăsire de către evlavioasa mamă a împăratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos trece prin supliciul crucii şi antiteza suferinţă-glorificare devine fundamentală în istoria răscumpărării: Cristos, întrupat în realitatea sa concretă umano-divină, se supune de bună voie umilitoarei condiţii de sclav (crucea, de la latinescul “crux”, adică chin, era rezervată sclavilor) şi infamul supliciu este transformat în gloria nepieritoare. Astfel crucea devine simbolul şi rezumatul religiei creştine.

 

Însăşi evanghelizarea, făcută de către apostoli, este simpla prezentare a lui “Cristos cel răstignit”. Creştinul, acceptând acest adevăr, “este răstignit cu Cristos”, adică trebuie să poarte în fiecare zi propria cruce, suportând batjocurile şi suferinţele, după cum Cristos, apăsat de povara acelui “patibulum” (braţul transversal al crucii, pe care condamnatul îl purta pe spate până la locul supliciului unde era înfipt în mod stabil stâlpul vertical), a fost constrâns să se expună insultelor oamenilor pe drumul ce ducea spre Golgota. Suferinţele care reproduc în trupul mistic al Bisericii starea morţii lui Cristos, sunt o contribuţie la răscumpărarea oamenilor şi asigură participarea la gloria celui înviat.

 

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

 

 

 

 

 

SFÂNTA CRUCE

 

 

 

de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste

 

I. CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN CRESTINISM

 

Istoria si formele lui de manifestare

 

Printre cele dintâi si mai importante obiective ale cultului nostru relativ (de veneratie) se aflã Sfânta Cruce, instrument binecuvântat al rãscumpãrãrii obstesti si individuale a oamenilor. Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (”Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn …”. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ”Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,” spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el în altã parte, ”mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos …” (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

 

Încã de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricãrora dintre sfintele relieve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevãr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfãtiseazã clar ca bucurându-se de un cult relativ. Este adevãrat cã Crucea originarã – aceea pe care s-a rãstignit Domnul – din pricina împrejurãrilor istorice vitrege, care caracterizeazã istoria crestinismului primar, va rãmâne pentru un timp datã uitãrii si îngropatã sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ”adorarea” crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ”Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre …”.

 

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

 

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatici speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însã, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cãÊsemnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

 

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devotia particularã crestinã ia o mare dezvoltare si începe sã se manifeste în chip public, trecând în cultul obstesc si oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi douã evenimente istorice:

 

  1. Cel dintâi e aparitia minunatã pe cer a semnului Crucii, prin care împãratul Constantin cel Mare câstigã biruinta împotriva lui Maxentiu (312); faptul acesta determinã pe împãrat si pe succesorii lui sã desfiinteze prin legi speciale pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
  2. Al doilea fapt determinant în evolutia ulterioarã a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost rãstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 si se datoreste stãruintelor Sfintei Elena, conform unei traditii pioase, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a. Toti acestia vorbesc si despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât si pãrticelelor ei, dispersate în lumea întreagã încã din sec. IV, precum atestã Sf. Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult cãutate, îmbrãcate în aur si argint si purtate la gât, ca o bijuterie de mare pret, spun Sf. Ioan Gurã de Aur si Sf. Paulin de Nola. ”Intreaga Bisericã din toatã lumea venereazã cuiele cu care a fost tintuit Hristos si lemnul cinstit al Crucii,” spune diaconul Rusticus.

 

Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

 

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

 

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã).

 

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

 

Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant’Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

 

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan (692), prin canonul 73.

 

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), constituie o altã dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

 

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea crestinã particularã si în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am vãzut pânã acum, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea si invocarea ei în diverse împrejurãri si momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Jerusalim si Roma, cuvântãri si imne de laudã în cinstea Sfintei Cruci s.a. Dar cea mai importantã formã este aceea a sãrbãtorilor, adicã a zilelor liturgice anume orânduite de Bisericã spre venerarea (cinstirea si închinarea) Sfintei Cruci, despre care am si pomenit, pe scurt, pânã acum, referindu-ne la trecut.

 

 

 

 

Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, articol preluat din ”Liturgica Generalã,” Bucuresti, 1985, pag. 260-270.

 

 

 

 

Citeste si:

 

 

 

Bucureşti: Prima sentinţă judecătorească pentru demontarea Cathedral Plaza

 

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, prin comunicatul de presă nr. 627 din 9 septembrie 2012, anunţă că “există prima sentinţă judecătorească pentru demontarea Cathedral Plaza”. Redăm din textul comunicatului. … http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20120928

 

 

 

Roma, La Croce: da fondamento a problema? La questione di Dio nella cultura contemporanea.


Vicariato di Roma

Ufficio per la Pastorale Universitaria

 in collaborazione con

Ministero dell’Istruzione  dell’Università e della Ricerca

Consiglio Nazionale  delle Ricerche

Una cultura per la città

SETTIMANE CULTURALI 2011-2012

La questione di Dio nella cultura contemporanea 

TorVergata –  Lumsa – UE – Sapienza

La croce: da fondamento a problema?

La croce,  “logo” del cristianesimo, è da due millenni simbolo identitario,
icona dell’amore che salva, sacramento e catechesi mistagogica, ma in larghi
strati della cultura contemporanea l’immensa ricchezza semantica e
performativa del signum crucis e soprattutto del crocifisso si è opacizzata:
la croce è spesso intesa negativamente come distintivo di parte, emblema
della sofferenza e della sconfitta, patetica pratica devozionale legata a
mentalità superstiziosa; l¹esibizione del crocifisso è stata recentemente
condannata come lesiva dei diritti fondamentali dell’Uomo. Quali sensazioni
suscita la sua vista oggi? Quali contenuti questo segno riesce a veicolare?
E soprattutto quale considerazione ha questo simbolo nelle varie discipline
che si coltivano e si insegnano nell¹Università? Non si tratta di rivisitare
in modo esaustivo saperi assestati da tempo nelle scienze storiche,
teologiche, liturgiche ecc., ma di fare il punto su un segno che ­ già
assunto come emblema di una civiltà ­ è diventato ora un “problema” politico
e culturale. Cosa hanno da dire in proposito non solo gli studi teologici,
liturgici, patristici, la storia del Cristianesimo, ma anche semiologia,
scienza delle comunicazioni, antropologia, scienze linguistiche e
letterarie, storia dell¹arte, sociologia, ecc.? In quale posto si colloca la
croce a livello planetario nella Hit Parade dei loghi famosi? Quali
significati annettono oggi al simbolo della croce i mass media?
L¹esposizione pubblica del crocifisso in un paese laico pone davvero
problemi giuridici? Gli studi umanistici sono in grado di accertare un
“fastidio” della croce nella società laica, secolarizzata cristiana? Quale
contributo può venire dalle varie competenze disciplinari alla
interpretazione di questo segno che costituisce da sempre il compendio della
rivelazione cristiana? E infine: quale rilievo di dà oggi alla croce nella
prassi catechetica?
La partecipazione e il dibattito sono aperti a tutti.

Sessione inaugurale

La croce: una notizia per l’uomo d’oggi


LUMSA, 5 marzo 2012, Aula Magna

  1. 1.     

Comitato scientifico: I. Becherucci (UER), L.R. Caputo (Tor Vergata), P. Martino (LUMSA), A. Pasquazi (Tor Vergata).

15.00   G. Dalla Torre Del Tempio di Sanguinetto, Rettore Magnifico LUMSA: Saluti istituzionali

15.30   P. Martino: Introduzione

16.00   F. Taccone (Cattedra “Gloria Crucis”, PUL): “La Sapienza della Croce come risposta alla domanda di senso”.

16.30   G. Giacobbe (Prof. Emerito LUMSA): “La croce: problema giuridico?”.

17.00   M. Mirabella (RAI): “In hoc signo”.

17.30   S.E. Monsignor L. Leuzzi (Pastorale Universitaria): Momento liturgico: La croce buona notizia per l’uomo di oggi .

CONVEGNO

UNIVERSITÀ EUROPEA DI ROMA,

6 marzo 2011

Comitato scientifico: I. Becherucci (UER), L.R. Caputo (Tor Vergata), P. Martino (LUMSA), A. Pasquazi (Tor Vergata).

 

Presiede P. Martino (LUMSA)

9.00              P. Scarafoni LC, Rettore Magnifico Università Europea di Roma: Saluti istituzionali

09.30            G. Pilara (Augustinianum): Il senso escatologico della croce nella letteratura cristiana antica.

10.00            P. Martino (LUMSA): Per la storia etimologica di insegnare e consegnare.

10.30            P. Bertini Malgarini (LUMSA) – U. Vignuzzi (Università La Sapienza): Iacopone e la croce.

 

11.00            Coffe break

11.30            A. Bartolomei Romagnoli (PUG), La croce nella mistica medievale.

11.45            R. Ferri (PUL), La croce in ambito teologico-trinitario dal Medioevo all’età contemporanea

12.15            Dibattito

13.00            Lunch

 

Presiede L.R. Caputo (Università Roma Tor Vergata)

15.00            I. Baccarini, C. Lardo, F. Pierangeli (Università Roma Tor Vergata), La croce e la letteratura

15.30            E. Placella (Napoli, L’Orientale): La croce nella Divina Commedia

16.00            I. Becherucci (Università Europea), La meditazione sulla croce nella poesia di Jacopo Sannazaro

16.30            F. Sisinni (lumsa): Bellezza crocifissa

17.00            L. Fava Guzzetta (LUMSA): La croce, segno di uno spazio simbolico tra Assoluto e Mistero nell’ultimo Pirandello

17.30            Dibattito

18.00            Conclusioni