Centenario dell’unità romena, convegno di studi all’Angelicum


Roma. InfoFass 2018, n. 23, numero unico annuale di informazione sulle attività della Facoltà di Scienze Sociali dell’Angelicum, Pontificia Università di San Tommaso d’Aquino (PUST), ha voluto comprendere una nota sull’evento a carattere storico che ha celebrato il Centenario dell’unità romena: retrospettive e prospettive, ospitato dalla stessa Università lo scorso 23 marzo 2018.

Perdurante la Grande Guerra, Romania e Moldavia conobbero la loro unificazione, il 27 marzo 1918; mentre la Russia era scossa dalla Rivoluzione bolscevica. La guerra contro gli imperi centrali mossa dalla Romania nel 1916 durava ancora e cessò soltanto con l’armistizio del 1° dicembre 1918, segnando la vittoria della stessa Romania, alleata delle potenze dell’Intesa.

Questo Centenario è stato “celebrato” con un convegno di notevole spessore, ospitato dall’Università San Tommaso d’Aquino in Roma, il 23 marzo 2018; promosso dall’IRFI – Associazione “Italia Romania Futuro Insieme” Onlus, con il Patrocinio dell’Ambasciata di Romania presso la Santa Sede, in collaborazione con la FASS – Facoltà di Scienze Sociali dell’Angelicum.

S.E. Liviu – Petru Zăpîrţan. Ambasciatore di Romania presso la Santa Sede e il Sovrano Ordine di Malta.

Alte le rappresentanze invitate e presenti: Prof. Sr. Helen Alford, O.P. Vice Rettore dell’Angelicum, S.E. il Prof. Liviu–Petru Zăpîrţan Ambasciatore di Romania presso la Santa Sede, Dott.ssa Veronica Ocneriu Console dell’Ambasciata di Romania in Italia, Don Isidor Iacovici capo della comunità romena in Roma di Rito latino, Prof. Eugenia Bojoga docente di lingua romena al Pontificio Istituto Orientale e UBB Cluj-Napoca; Prof. Inocent-Maria Vladimir Szaniszló, O.P. Prof. Fernando Crociani Baglioni giornalista e storico, quale moderatore del simposio. La Dott.ssa Tatiana Ciobanu guidava una rappresentanza del movimento unionista romeno-moldavo.

Il convegno, titolato “1918-2018: Centenario dell’unità romena: retrospettive e prospettive”, ha affrontato le tematiche storiche, culturali e socio-politiche relative all’unificazione nazionale, incentrate sulla rievocazione di due personaggi, Mons. Anton Durcovici (1888-1951), Vescovo di Iasi e martire, ed Eugenio Coseriu” (1921-2002), fondatore della linguistica testuale, protagonisti di quegli avvenimenti o delle loro dirette conseguenze.

Il Prof. Crociani Baglioni ha illustrato la successione e dinamica degli eventi bellici e dei loro risvolti politici e diplomatici, dalla “attesa” dell’intervento romeno nel 1916 a fianco dell’Intesa, alla conclusione della guerra e al Trattato di Pace con l’Austria-Ungheria e la Germania. La pace comportò l’annessione alla Romania di Transilvania e Bucovina. Si realizzò così la “România Mare” ossia la “grande Romania”, nella completezza con Bessarabia e Dobrugia dei suoi confini naturali, di nazione unita nell’idioma neo-latino storico dei romeni. Tale identità fu esaltata negli studi di Eugenio Coseriu, che nato a Mihăileni in Bessarabia nel 1921, seppe rappresentare la vocazione dei popoli romeni alla unità politica nel concerto delle loro regioni storiche. Come la Prof.ssa Eugenia Bojoga, nella sua lezione su “Il periodo italiano nella biografia intellettuale di Eugenio Coseriu” ha ricordato lo studioso.

Prof.ssa Eugenia Bojoga

Dopo il saluto d’ingresso di Sr. Helen Alford, l’Ambasciatore Zăpîrţan, chiar.mo storico e filosofo, ha ringraziato la Vice Rettore per l’ospitalità concessa. Nella sua conferenza dal titolo “L’unicità della creazione di uno Stato”, S.E. Zăpîrţan, citando Hegel, ha ricordato che “un popolo deve assumersi il proprio ruolo verso la storia universale avendo la consapevolezza della propria identità”. Così è il popolo romeno, con “la sua lingua, la sua spiritualità avendo radici nella cultura latina, greca ed ebraico-cristiana, un tesoro per l’intera cultura europea. […] La storia è anche un processo di scambio tra le nazioni; di opere filosofiche, artistiche, religiose, dello Spirito alto, ma anche dello spirito pratico – continua S.E. Zăpîrţan –. I popoli che sono riusciti a creare una grande storia sono i popoli che hanno strutturato correttamente la loro identità riuscendo ad esprimere il loro contributo alla storia universale, perseguendo e creando bene comune. Il “miracolo” di cui parla G. Brătianu non è la nascita del popolo romeno ma la sua presenza costante sullo spazio carpatico-danubiano-pontico – dice S.E. l’Ambasciatore –, la particolare resistenza ai fattori minaccianti la sua stessa esistenza”. Nonostante la dominazione degli imperi stranieri, “il popolo nelle dieci provincie romene ha vissuto il proprio sistema di valori, sintetizzati dal Prof. Mărgineanu con il concetto di “omenia” – ossia, quel complesso assiologico e attitudinale di amore per l’altro. Un amore radicato nella famiglia, che ha fondato la grande famiglia etnica, trasferita in simboli di unità nazionale. Un’unità intrinseca alla spiritualità, chiamata da L. Blaga “matrice stilistica propria”. Ed è proprio questa spiritualità – conclude S.E. Zăpîrţan – che portò le élite e il popolo romeno ad affermarsi e costituirsi in Stato unitario nel 1918”.

La situazione catastrofica prodottasi con gli esiti della seconda guerra mondiale fu innescata dallo sciagurato Patto Molotov-Ribbentrop del 1939, con cui si smembrava la Romania rispetto all’assetto unitario conseguito nel 1918. Subiamo ancora le conseguenze di quell’accordo.

Rev. Don Isidor Iacovici e Dott.ssa Veronica Ocneriu

La figura e l’opera del Mons. Durcovici (1888-1951), beatificato, il quale fu alunno dell’Angelicum (1906-1908), è stata illustrata dal Rev. Isidor Iacovici Postulatore della Causa di Canonizzazione del martire. Notevole fu l’apostolato religioso e sociale del prelato per la Romania tra le due guerre mondiali e nel secondo dopoguerra, sotto la tirannia comunista di cui rimase vittima innocente.  Egli si spese nella formazione dei laici, degli intellettuali e dei futuri sacerdoti, da pioniere del pensiero tomista nella Romania cristiana unificata. Insegnando S. Tommaso, Durcovici dichiarò: “Chiunque apra la sua opera animato dall’amore sincero per la verità, la sua sete sarà pienamente appagata”.

È dunque l’impegno per la diffusione e conoscenza della verità che accomuna i due personaggi rievocati nel convegno; pur diversi per formazione ed appartenenti a generazioni successive.

Uno dei principi chiave che guidarono l’attività scientifica di E. Coseriu fu quello dell’obiettività: “dire le cose come sono” (τά ΄όντα ώς έ̀στιν λέγειν, dal Sophista di Platone). La sua instancabile ricerca della verità è oggi esempio non solo per i romeni. Le sue teorie sul linguaggio sono oggetto di studio nelle migliori università del mondo, dal vecchio al nuovo continente. Coseriu partì giovanissimo per l’Italia, che sarebbe diventata per lui come una  seconda Patria, conseguendovi due lauree. La condizione di emigrato fu determinante; universalmente riconosciuto come un “maestro di pensiero”, a conferma – di quanto dice il sociologo De Masi – che “il lato bello dell’emigrazione consiste nella possibilità di concretizzare piani irrealizzabili nella terra di origine, venendo a contatto con persone e luoghi inconsueti, capaci di alimentare la creatività con punti di vista differenti”.

Il convegno veniva moderato dal Prof. Fernando Crociani Baglioni, il quale assegnava, a conclusione dei lavori, gli interventi dell’uditorio composto dai ricercatori e studenti del Progetto „Studio Realtà” della FASS, diretto dalla Prof. Sr. Helen Alford, tra cui Alina Vărzaru, Mioara Moraru, Eduard-Vasile Dascălu, Măndica Neagu, Adriana Jugaru, Oana Iorga, Teodora Băiaș,  Irakli Javakhishvili. E da esponenti delle comunità romena e moldava in Roma.

Simona Cecilia Crociani Baglioni Farcaș

InfoFass

 

 

 

La Rivista InfoFass della Facoltà di Scienze Sociali ha pubblicato la cronaca del Convegno.

 

 

Annunci

Roma, Convegno “1918-2018: Centenario dell’unità romena, retrospettive e prospettive”


Per celebrare il Centenario dell’unità rumena, con il Patrocinio dell’Ambasciata di Romania presso la Santa Sede e il Sovrano Militare Ordine di Malta, l’Associazione IRFI onlus ” Italia-Romania: Futuro Insieme”, organizza, in collaborazione con i ricercatori di “Studio Realtà” della Facoltà di Scienze Sociali – PUST e l’Associazione Dacia, un evento a carattere storico, presso la Pontificia Università San Tommaso D’Aquino in Urbe, largo Angelicum 1, 00184 Roma, Italia.

Il convegno dal titolo “1918-2018: Centenario dell’unità romena, retrospettive e prospettive”, si terrà in Aula 3, venerdì, 23 marzo 2018, alle ore 17:30.

A dare l’avvio, il saluto di benvenuto di Prof. Sr. Helen Alford, O.P. Vice Rettore della Pontificia Università San Tommaso, e di S.E.  il Sig. Liviu – Petru Zăpîrţan Ambasciatore Straordinario e Plenipotenziario di Romania presso la Santa Sede e il Sovrano Ordine di Malta.

A seguire, il Rev. Dott. Don Isidor Iacovici, ricorderà la figura del Beato Anton Durcovici (1888-1951), Vescovo di Iasi e Martire – antico alunno dell’“Angelicum” -, nel 130° della nascita e 70° della sua ordinazione episcopale. In particolare, il suo apporto al pensiero sociale cristiano, nel periodo tra le due guerre mondiali, in Romania.
“Durcovici si preoccupa della formazione dei laici; commenta le prime 26 questioni della Summa Theologiae I, che traduce in rumeno ed approfondisce per quattro anni tendendo corsi per un numeroso pubblico formato da intellettuali, sia cattolici che ortodossi. La pastorale
dell’intelligenza dei laici svolta da mons. Durcovici negli anni 1935-1940 ha un carattere profetico, poiché anticipa di 30 anni lo spirito del Concilio Vaticano II.”  (Prof. Wiliam Dancă) Fu martirizzato in odio alla fede nel 1951, nelle carceri comuniste di Sighetu-Marmației.
Il Rev. Don Isidor Iacovici è il parroco della comunità cattolica romena di rito latino in Roma, Basilica di San Vitale; membro del Consiglio dei Presbiteri della Diocesi di Roma; è altresì il Postulatore della Causa di Canonizzazione del Beato Anton Durcovici.

La Prof.ssa Eugenia Bojoga, docente di Lingua Romena al Pontificio Istituto Orientale e UBB Cluj-Napoca (Romania), terrà la conferenza
Il periodo italiano nella biografia intellettuale di Eugenio Coseriu” (1921-2002), rumeno-moldavo, massimo studioso del linguaggio, tanto
legato all’Italia, amato dai romeni quanto dai moldavi.

Moderatore del convegno, il Prof. Fernando Crociani Baglioni, giornalista e scrittore.

Maggiori informazioni: 320 1161307.

ROMA, MUSEO DELLA CIVILTÀ ROMANA, LA NAZIONE ROMENO-MOLDAVA IN FESTA ALL’EUR


Arte e cultura dell’Europa dell’Est a Roma: “LA REPUBBLICA DI MOLDOVA AL 20° ANNIVERSARIO DELLA PROCLAMAZIONE DELL’INDIPENDENZA: CULTURA, TRADIZIONI, FOLCLORE ED ARTE CONTEMPORANEA”

Prof.ssa Donatella Di Cesare, Prof. Paolo Martino, Dott.ssa Tatiana Ciobanu, Dott.ssa Simona Cecilia Farcas

Prof.ssa Donatella Di Cesare, Prof. Paolo Martino, Dott.ssa Tatiana Ciobanu, Dott.ssa Simona Cecilia Farcas

Un grande evento, quello di oggi al Museo della Civiltà Romana, che reca il nome della civilizzazione dei popoli latino-europei:  la Moldova celebra così il ventennale della sua liberazione, dalla caduta del comunismo, e dalla proclamazione della sua indipendenza, dopo mezzo secolo di soggezione al dissolto blocco sovietico, nel segno della fratellanza romena e dell’amicizia fraterna con l’Ucraina, la Polonia, la Slovacchia e  le altre nazioni slave e dell’area carpatico-danubiana e balcanica; così come con  l’Italia ed il mondo latino occidentale.

Intervento di Simona C. Farcas, Prof.ssa Donatella di Cesare (a destra), Dott.ssa Tatiana Ciobanu (a sinistra)

Intervento di Simona C. Farcas, Prof.ssa Donatella di Cesare (a destra), Dott.ssa Tatiana Ciobanu (a sinistra)

Le comuni tradizioni di moldavi e romeni sono state oggi evidenziate dalla esposizione di un repertorio poetico nazionale, patriottico ed irredentistico, dalle dotte conferenze letterarie e linguistiche,  nel nome e nel segno del linguista mondiale romeno Eugen COSERIU, il quale cantò e testimoniò la nostalgia dell’esodo dei romeni nell’emigrazione in Occidente,  fuggendo dall’invasione, dall’oppressione e dalla povertà…

Un concerto di musica, canti e danze tradizionali, nei costumi dell’unica nazione allietava prima del pranzo la giornata conclusiva della manifestazione;  laddove  Fede,  Patria, Amore,  Carità e Solidarietà fanno da argomenti dominanti del vivere comunitario dell’unica nazione latina.

Conte Prof. Fernando Crociani Baglioni. Gruppo folcloristico ,,Arţaraş'' di Roma

Conte Prof. Fernando Crociani Baglioni. Gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma

Gli artisti moldavi del gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma nei costumi tradizionali, con solisti e musicisti di grande talento si esibivano in “Doine” e interpretazioni del folclore.

S.E. l’Ambasciatore della Repubblica di Moldova in Italia Aurel BĂIEŞU e On. Tetyana KUZYK

S.E. l’Ambasciatore della Repubblica di Moldova in Italia Aurel BĂIEŞU e On. Tetyana KUZYK

Facevano da padrone di casa le autorità di Roma Capitale, la direzione del Museo della Civiltà Romana; e con loro S.E. l’Ambasciatore della Repubblica di Moldova in Italia Aurel BĂIEŞU, e suo Primo Segretario Dott.ssa Liliana VERLAN, la Dott.ssa Ramona RAUS, addetta alle Politiche culturali e rapporti con la communità romena presso l’Ambasciata di Romania nella Repubblica Italiana, i ministeri, enti ed associazioni romene e moldave, quali “Dacia“, “Propatria” e “Italia-Romania Futuro Insieme“, ed altre aderenti al progetto interculturale ed interconfessionale per l’Europa dell’Est, indetto da Roma Capitale.

Prof.ssa Donatella Di Cesare presenta "Storia della Filosofia del Linguaggio" di Eugenio Coseriu. Dott.ssa Simona Cecilia Farcas

Prof.ssa Donatella Di Cesare ricorda il Maestro Eugenio Coseriu e la sua “Storia della Filosofia del Linguaggio”; accanto, Dott.ssa Simona Cecilia Farcas

Ringraziamenti fervidi al Sindaco di Roma Capitale  On. Gianni ALEMANNO, alla consigliera aggiunta dell’Assemblea Capitolina On. Tetyana KUZYK, alla Dott.ssa Franca D’AMORE dell’Assessorato alla Cultura, al Dott. Antonio INSALACO direttore del Museo della Civiltà Romana, alla Prof.ssa Donatella DI CESARE,  Ordinario di Filosofia teoretica presso il Dipartimento di Filosofia dell’Università “La Sapienza” di Roma , al Prof. Paolo MARTINO, Ordinario  di Glottologia e Linguistica generale presso Libera Università Maria Ss. Assunta “LUMSA” di Roma, al Conte Prof. Fernando CROCIANI BAGLIONI, dell’Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano e de l’Académie belgo-espagnole d’Histoire di Bruxelles-Madrid.

S.E. l'Ambasciatore Aurel Baiesu, On. Tetyana Kuzyk, Dott.ssa Franca D'Amore

S.E. l’Ambasciatore Aurel Baiesu, On. Tetyana Kuzyk, Dott.ssa Franca D’Amore

Alla Dott.ssa Tatiana CIOBANU dell’Associazione dei Moldavi in Italia “Dacia”, ideatrice e conduttrice dell’evento nelle successive giornate, nonché al Prof. Vitalie Ciobanu, al direttore artististico del Gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma Lidia Bolfosu, va il ringraziamento corale delle comunità presenti e partecipanti alla manifestazione nel suo complesso, testimoniato dagli attestati commemorativi conferiti da Roma Capitale.

Tatiana Ciobanu, Annamaria Ferramosca, Claudia Lupascu, Nina Popescu

Tatiana Ciobanu, Annamaria Ferramosca, Claudia Lupascu, Nina Popescu

La poetessa Annamaria Ferramosca legge poesie di Eminescu, Bacovia, Vieru, Celan, Vasile Garnet e Galaicu-Paun, in traduzione italiana; le prof.sse di Lingua Romena, Claudia Lupascu e Nina Popescu, in originale.

La poetessa Annamaria Ferramosca, legge Eminescu, Bacovia, Vieru, Celan, Vasile Garnet e Galaicu-Paun, in italiano; e le prof.sse Claudia Lupascu e Nina Popescu, in romeno.

La poetessa Annamaria Ferramosca legge poesie di Eminescu, Bacovia, Vieru, Celan, Vasile Garnet e Galaicu-Paun, in traduzione italiana; le prof.sse di Lingua Romena, Claudia Lupascu e Nina Popescu, in originale.

 Gruppo folcloristico ,,Arţaraş'' di Roma

Gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma

Nel ringraziare l’Associazione Italia-Romania Futuro Insieme per la partecipazione, l’ideatrice dell’evento Dott.ssa Tatiana Ciobanu, ha aggiunto: “è particolarmente simbolico il fatto che alcuni canti del repertorio selezionati da Lidia Bolfosu per il nostro programma di oggi, siano di Mihaileni, paese che diede i natali a Eugenio Coseriu:  questo per dire che intorno al grande linguista romeno siamo tutti uniti in un cerchio armonioso (“Hora”). E’ quanto ho sempre desiderato – continua la  Ciobanu – di non soffermarci solo alla promozione del folclore, ma di trasmettere e condividere l’intero nostro patrimonio storico-culturale nazionale, una voce che continui il percorso spirituale del popolo romeno, su entrambe le sponde del fiume Prut”.

Artigianato moldavo

Artigianato moldavo

.

gruppo folcloristico ,,Arţaraş'' di Roma

gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma

.

gruppo folcloristico ,,Arţaraş'' di Roma

gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma

Testo e foto a cura di Simona Cecilia Farcas

 Vedi anche:

Simona C. Farcas: Eugenio Coseriu, emigrante per intraprendenza

Donatella Di Cesare: vi racconto Eugenio Coseriu

N.B.

I diritti sono riservati, come da legge sul Diritto d’Autore n. 518 del 1992 e successive modifiche.
Nessuna parte di questo sito potrà essere riprodotta e archiviata in sistemi server diversi da quelli voluti dall’autore.

E’ invece, consentita la citazione del sito e/o di alcune sue pagine interne, senza preventiva autorizzazione, purchè sia chiaramente identificabile il nome del dominio ufficiale (futuroinsieme.wordpress.com)
Per le autorizzazioni o qualsiasi comunicazione in merito potete scrivere a: futuroinsieme2012@gmail.com

Eugenio Coseriu,Storia della filosofia del linguaggio: presentazione volume a cura dell’Ambasciata di Moldova a Roma


 Roma, Museo della Civiltà Romana – Piazza Giovanni Agnelli, 10, Domenica, 17 giugno 2012, ore 10.30-13.45

“LA REPUBBLICA DI MOLDOVA

AL 20° ANNIVERSARIO DELLA PROCLAMAZIONE DELL’ INDIPENDENZA:

CULTURA, TRADIZIONI, FOLCLORE ED ARTE CONTEMPORANEA”

 nell’ambito della rassegna

“Arte e cultura dell’Europa dell’Est a Roma”

 

Domenica 17 giugno 2012 ore 10.30-13.45

 

Museo della Civiltà Romana

Piazza Giovanni Agnelli, 10

 

         Programma 17 giugno ore 10.30-13.45

 

–     Letteratura romena tradotta in italiano – lettura di poesie in italiano, esposizione di libri dei grandi classici della letteratura romena e degli scrittori contemporanei (Mihai Eminescu, George Bacovia, Grigore Vieru, Mircea Cartarescu) tradotti in italiano, a cura di Tatiana CIOBANU, vicepresidente dell’associazione “Dacia”;

–     Presentazione del libro “Storia della filosofia del linguaggio”, a cura di Donatella di Cesare, ispirato dagli scritti del linguista moldavo Eugen Coşeriu;

–     Proiezione del film “Aria” di Vlad DRUC – interviene Liliana VERLAN, Primo Segretario dell’Ambasciata della Repubblica di Moldova a Roma;

–     Concerto con la partecipazione dell’gruppo folcloristico ,,Arţaraş” di Roma;

–     Rinfresco con specialità culinarie moldave.

 

Con l’occasione  invitiamo alla chiusura della Rassegna

“ Arte e cultura dell’Europa dell’Est a Roma”

 e alla presentazione della mostra fotografica delle città ucraine e polacche che ospitano gli Europei di calcio 2012, considerando che  lo sport come la musica e l’arte è portatore di dialogo e  pace.

 

Roma Capitale

      Gruppo Aggiunto dell’Assemblea Capitolina

      L.go Lamberto Loria, 3 – 00147 Roma

      Segreteria: 06.671072335/72337/72338/72339

 

 

Edizione italiana a cura di Prof.ssa Donatella Di Cesare.

La “Storia della filosofia del linguaggio”, uno dei  libri più attesi e di maggior successo di Coseriu,  è il risultato di una serie di lezioni tenute a Tübingen nel 1968-69 e nel 1970-71. Più che una storia, è un grande dialogo con i filosofi da cui si delinea la sua riflessione. “Per Coseriu i suoi libri sono sempre stati null’altro che il precipitato, quasi occasionale e provvisorio, di un pensiero sempre in divenire che non smetteva di interrogare e interrogarsi”.

Dopo una parte introduttiva volta a legittimare, sui sentieri di Heidegger, ma anche di Humboldt e di Hegel, la domanda filosofica sul linguaggio, Coseriu accompagna il lettore in una esplorazione affascinante che comincia nella Grecia di Platone. I capitoli su Aristotele, su Leibniz e su Vico sono senza dubbio i momenti culminanti; celebre è la critica a Chomsky.

La “Storia della filosofia del linguaggio” di Coseriu è ormai, a tutti gli effetti, un “classico”, inteso non come modello soprastorico, ma “eminente dell’essere storico”, perché  nel trascorrere del tempo conserva del passato un “non-passato” che lo rende contemporaneo ad ogni tempo”. In questo senso, dobbiamo dire che la “Storia della filosofia del linguaggio” di Coseriu, non è una “storia”, ma è una “filosofia del linguaggio”. (Vedi l’Introduzione, “Coseriu e la domanda filosofica sul linguaggio”, di Donatella Di Cesare)

Mese culturale della Repubblica di Moldova a Roma


Cultura, folclore e arte contemporanea dalla Repubblica di Moldavia

Museo della Civiltà Romana
26 maggio-17 giugno 

Mese della cultura moldava

Roma, 24 maggio – In occasione del ventennale della proclamazione dell’indipendenza, sabato 26 maggio al Museo della Civiltà Romana si inaugura il mese della cultura moldava. L’iniziativa rientra nell’ambito del progetto “Arte e cultura dell’Europa dell’Est a Roma” promosso dall’Assessorato alle Politiche Culturali – Sovraintendenza ai Beni Culturali di Roma Capitale e dalla Consigliera Aggiunta per l’Europa Tetyana Kuzyk.

 

Tre le mostre ospitate nelle sale del museo. Un’esposizione d’arte contemporanea con opere di pittura degli artisti moldavi Tudor Zbârnea, Simion Zamşa, Elena Karachentseva, Valeriu Paladi, e di scultura di Ion Zderciuc. Intervengono il direttore del Museo Nazionale d’Arte di Moldova, Tudor Zbârnea e Valeriu Paladi. Una mostra fotografica di affreschi della chiesa ortodossa “Assunzione della Vergine” (in lingua originale “Adormirea Maicii Domnului”) di Cauşeni, monumento storico del sec. XVI – XVII, a cura di Tudor Zbârnea. Infine l’esposizione diartigianato tradizionale moldavo Casa Mare, a cura della professoressa di lingua e letteratura romena Liuba Marian.


Per tutto il mese sono in programma appuntamenti e incontri con rappresentanti del mondo delle istituzioni, dell’arte contemporanea e della cultura, nonché della diplomazia e dell’associazionismo del mondo dell’immigrazione.
Inaugurazione sabato 26 maggio dalle 10.30 alle 13.45 alla presenza delle autorità moldave ed italiane. Intervengono: On.Tetyana Kuzyk, Consigliera Aggiunta Europa dell’Est – Assemblea Capitolina, S.E. Aurel Baiesu, Ambasciatore della Repubblica di Moldova in Italia, dott. Antonio Insalaco, Direzione Museo della Civiltà Romana. Durante l’inaugurazione la professoressa Lidia Bolfosu presenta i costumi nazionali moldavi del XIX° secolo e l’esibizione gruppo folcloristico moldavo “Arţaraş”. Infine rinfresco con degustazione di prodotti tipici moldavi.


In programma:
Sabato 2 giugno dalle 10 alle 13.45 la visita guidata del Museo della Civiltà Romana (inizio alle 10); il convegno “Immigrazione dei moldavi in Italia: difficoltà e prospettive” a cura di Olga Coptu, presidente dell’associazione “Gazeta Basarabiei” (inizio alle 11); la proiezione del film “Nunta in Basarabia” (“Matrimonio in Bessarabia”) di Nap Toader; interviene Liliana Verlan, Primo Segretario dell’Ambasciata della Repubblica di Moldova a Roma (inizio alle 11.30).
Giovedì 7 giugno dalle 10.30 alle 13.45, interventi dell’On. Prof. Riccardo Migliori, Vice Presidente OSCE PA, su “Rapporti interparlamentari fra Repubblica di Moldova e Italia” e dell’On. Franco Frattini, Presidente Società Italiana per l’Organizzazione Internazionale su “Il 20° anniversario della proclamazione dell’indipendenza della Repubblica di Moldova e dello stabilimento delle relazioni diplomatiche fra Italia e Moldova”. Segue la Conferenza dell’Avv. Enrico Silverio “Da Roma alla Moldova attraverso cinque imperi” e la proiezione del documentario prodotto nel 2011 “Chişinău – una capitale europea”. A chiusura, rinfresco.
Domenica 17 giugno dalle 10.30-13.45, per la giornata di chiusura, Letteratura romena tradotta in italiano con lettura di poesie in italiano, esposizione di libri dei grandi classici della letteratura romena e degli scrittori contemporanei (Mihai Eminescu, George Bacovia, Grigore Vieru, Mircea Cartarescu) tradotti in italiano, a cura di Tatiana Ciobanu, vicepresidente dell’associazione “Dacia”; presentazione del libro “Storia della filosofia del linguaggio”, a cura di Donatella di Cesare, ispirato dagli scritti del linguista moldavo Eugen Coşeriu; proiezione del film “Aria” di Vlad Druc – interviene Liliana Verlan; concerto con la partecipazione del gruppo folcloristico “Arţaraş” di Roma e, per finire, rinfresco con specialità culinarie moldave.

Mese della cultura
Museo della Civiltà Romana
26 maggio-17 giugno 

Eugenio Coseriu, Storia della filosofia del linguaggio


Edizione italiana a cura di Prof.ssa Donatella Di Cesare.

La “Storia della filosofia del linguaggio”, uno dei  libri più attesi e di maggior successo di Coseriu,  è il risultato di una serie di lezioni tenute a Tübingen nel 1968-69 e nel 1970-71. Più che una storia, è un grande dialogo con i filosofi da cui si delinea la sua riflessione. “Per Coseriu i suoi libri sono sempre stati null’altro che il precipitato, quasi occasionale e provvisorio, di un pensiero sempre in divenire che non smetteva di interrogare e interrogarsi”.

Dopo una parte introduttiva volta a legittimare, sui sentieri di Heidegger, ma anche di Humboldt e di Hegel, la domanda filosofica sul linguaggio, Coseriu accompagna il lettore in una esplorazione affascinante che comincia nella Grecia di Platone. I capitoli su Aristotele, su Leibniz e su Vico sono senza dubbio i momenti culminanti; celebre è la critica a Chomsky.

La “Storia della filosofia del linguaggio” di Coseriu è ormai, a tutti gli effetti, un “classico”, inteso non come modello soprastorico, ma “eminente dell’essere storico”, perché  nel trascorrere del tempo conserva del passato un “non-passato” che lo rende contemporaneo ad ogni tempo”. In questo senso, dobbiamo dire che la “Storia della filosofia del linguaggio” di Coseriu, non è una “storia”, ma è una “filosofia del linguaggio”.(Vedi l’Introduzione, “Coseriu e la domanda filosofica sul linguaggio”, di Donatella Di Cesare)

 

Dettagli del libro

 

Eugenio Coseriu, emigrante per intraprendenza*


L’originalità del pensiero linguistico di Eugenio Coseriu, si sa, consiste nell’aver ripercorso sistematicamente tutta la storia del pensiero linguistico europeo sulla convinzione che la linguistica non può esistere che all’interno delle scienze della cultura. Per riuscire in questo, lo studioso romeno ha adottato alcuni principi, fondamentali per ogni “uomo di scienza”1, che lo hanno guidato con successo nella sua attività di ricerca sul linguaggio. Il primo è il principio dell’obiettività, cioè, “dire le cose come sono” (τά ΄όντα ώς έ̀στιν λέγειν, dal Sophista di Platone)2; il secondo, il principio del “sapere originario”, cioè, il “sapere intuitivo” del parlante (adottato già a partire dal 1954 in “Forma e Sostanza”3), questo principio contraddistingue lo studio del linguaggio, il quale ammette di trasporre il sapere intuitivo del parlante sul piano della riflessività, di un sapere fondato e giustificato4; il terzo principio, della “tradizione e novità”5, attraverso cui cerca di vedere sempre la parte positiva di ogni uomo, affermazione o idea; il quarto principio, dell’“antidogmatismo”6, che ha guidato l’attività ermeneutica e critica di Coseriu e gli ha permesso di confrontarsi con Saussure, Hjelmslev, Pagliaro, ed altri, senza assumerli in totalità; il quinto principio, della “responsabilità”, ovvero dell’etica civica, perché il linguaggio è di tutti i parlanti, non solo dei linguisti7.

Ma prima dello studioso con i suoi principi guida, c’è l’uomo Coseriu con i suoi principi, che sono quelli della “morale universale”, sia nella vita privata che nella vita pubblica, e per il linguista romeno ciò significa avere sempre fiducia nell’altro, in ogni uomo, oltre che in te stesso, e cercare di capire ognuno dal proprio punto di vista e sopratutto non rispondere al male ricevuto con il male, in quanto “l’odio non può essere un principio di vita”.8

Eugenio Coseriu può senza dubbio essere considerato un promotore della “scienza del buon vivere”, nel senso indicato da Domenico De Masi; lo studioso di Tübingen rappresenta, in effetti, tutto ciò che contraddistingue un’“emigrante per intraprendenza” da un “emigrante per disperazione”. Più di ogni altro, il linguista romeno ha portato con sé “i valori e la voglia di scoprire” e di dare, di donare.9 Partito dalla sua terra natale “con il piede giusto”, “spinto dalla voglia di scoperta rischio e lotta”, come per un’avventura – che si rivelerà poi entusiasmante – verso un mondo che lo ha lusingato, il viaggio di Coseriu nel mondo delle scienze umane e della conoscenza è più unico che raro. Arrivato in Italia, non ancora ventenne, il nostro non poteva permettersi la nostalgia e la resa, perché il bisogno di “universalità” era troppo forte in lui. Proprio l’Università di Roma gli darà li strumenti per una visione chiara, obiettiva ed universale sull’uomo in generale e sulle attività umane, in particolare. Era partito, come milioni di persone ogni anno, anche oggi, in cerca di altro. Come qualsiasi “emigrante per intraprendenza”, Coseriu, accanto al rancore verso la terra natale, si portò dentro anche un piano di sviluppo che pretese di realizzare in nome della giustizia, del merito e del coraggio.10

Ricordiamo, prima di concludere, l’ultima conferenza di Eugenio Coseriu, una straordinaria lezione sulla sua “filosofia del linguaggio”, tenuta proprio alla nostra Università nel 2002, che ebbi l’opportunità di registrare11. Pochi mesi più tardi, precisamente il 7 settembre 2002, il professore moriva a Tübingen, dopo una difficile malattia.

È ancora vivo in me il ricordo del giorno della conferenza; ero molto emozionata e volevo immortalare quel momento e conservare immagini e parole di Coseriu. Con l’aiuto di mio fratello, ho registrato la conferenza dall’inizio alla fine. Riporto qui di seguito le parole di inizio pronunciate dal linguista romeno, in quell’occasione, sulla sua concezione di filosofia del linguaggio: “una passeggiata nella storia della filosofia del linguaggio”.

Carissimi studenti e studiosi, Vorrei incominciare con una specie di scherzo, pensando a Croce, che nel suo Breviario di Estetica, a proposito dell’arte, dice: “Che cos’è l’arte? L’arte è quella cosa che tutti sanno cos’è…”. Io non posso dire la stessa cosa della filosofia del linguaggio, però potrei dirlo a proposito del linguaggio, nel senso che tutti sanno cos’è. Tutti intuitivamente sappiamo cos’è il linguaggio. Presentando la filosofia del linguaggio parliamo sempre di un dover essere o “sein sollen”, come dice Hegel. […] Prima di tutto, cosa intendiamo per filosofia? La strada migliore è quella intrapresa da John Dewey12: “è un tipo di scienza in cui domandarsi quale sia l’oggetto della domanda, e quale sia lo scopo, la finalità – cosa si aspetta come risposta – della domanda che si fa.”13

Il 29 aprile prossimo uscirà nelle librerie uno dei libri più attesi di Coseriu, in italiano, La Storia della filosofia del linguaggio14, curato dalla professoressa Donatella Di Cesare; il volume è il risultato di una serie di lezioni tenute a partire dal 1968, in cui, “dopo una parte introduttiva volta a legittimare la domanda filosofica sul linguaggio, Coseriu accompagna il lettore in un’esplorazione affascinante, che comincia nella Grecia di Platone per terminare nella Francia di Rousseau”15.

Per molti giovani, e meno giovani, Coseriu potrebbe rappresentare un vero modello da vivere e a cui attingere ancora oggi, tanto più quanto nella società attuale viviamo una crisi, sopratutto, culturale, di identità e dei valori oltre che di mancanza di “guide”.

Una domanda sorge spontanea: un giovane romeno, sarebbe potuto diventare il “gigante di Tübingen”1, ossia uno dei massimi filosofi e teorici del linguaggio del Novecento, se non fosse emigrato? Avrebbe egli potuto esprimersi pienamente e realizzare se stesso, come a noi risulta, se non avesse cambiato Paese?

Coseriu, che era partito per motivi di studi, non solo per l’Italia, che sarebbe diventata per lui come una seconda Patria, ma ha girato diversi altri Paesi e Continenti del mondo, è una risorsa inestinguibile per gli appassionati di linguistica di ogni angolo della terra. La condizione di “emigrato” dello studioso romeno ha certamente influito sulla formazione del suo pensiero e sulle sue teorie sul linguaggio; il suo esempio come studioso e come “maestro di pensiero” ci conferma proprio quanto sostiene uno dei massimi sociologi contemporanei, De Masi, e cioè, che “il lato bello dell’emigrazione consiste nella possibilità di concretizzare piani irrealizzabili nella terra di origine, venendo a contatto con persone e luoghi inconsueti, capaci di alimentare la creatività con punti di vista differenti.1

La straordinaria esperienza di Coseriu “migrante”, non meno priva di difficoltà di tante altre persone, è, a nostro avviso, più che significativa ai fini della crescita personale e della formazione delle giovani e future generazioni, dal momento che è dal confronto delle idee e dal dialogo con l’altro che si produce cultura.

Note

1Cfr. DE MASI, Domenico (2009): “La scienza del buon vivere”, articolo pubblicato su Style Magazine, (Mensile del Corriere della Sera), n° 12, dicembre 2009, pp.19-20.

1Definito così da Borcilă M., in Cuvînt înainte, Coseriu E., Introducere in lingvistică; trad. de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga; Ed. a I-a. – Cluj-Napoca: Echinox, 1994; Ed. a 2-a, 1999, p.7; d’ora in poi, IL=1994 (1999).

1LI-1996, p.115**

2Vedi LI-1996, p. 121

3N° 14.

4LI-1996, p. 15 e pp. 115-130. Cfr. anche G.W. Leibniz, Meditationes de cognitione, veritate et ideis, 1684 e Nouveaux Essais sur l’entendement humain, 1693-1703 (1765).

5LI-1996, p. 117 e succ.

6LI-1996, pp. 118-121

7LI-1996, p. 130.

8LI-1996, pp. 115-116

9Vedi D. De Masi, op.cit. nell’Introduzione.

10Ibidem.

11“Che cos’è la Filosofia del linguaggio?”, LUMSA, Roma, 9 aprile 2002.

12 Cfr. LI-2006, p. 125 (N.d.R.)

13Frammento tratto dalla registrazione (archivio personale) della conferenza di Eugenio Coseriu, vedi sopra, nota 11.

14N° E11.

15 Descrizione anticipata dall’editore.

* Frammenti tratti dalla tesi di laurea, dal titolo “Il pensiero linguistico di Eugenio Coseriu”, di Simona C. Farcas (Corso di laurea in lingua e cultura italiana in prospettiva internazionale – Facoltà di Lettere e Filosofia – LUMSA, Roma).

** LI-1996 = Lingvistica Integrală, Interviu cu Eugeniu Coseriu realizat de N. Saramandu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

ROMA, GIORNATA DELLA MEMORIA: SIMONA CECILIA FARCAS RICORDA LE ORIGINI DI PAUL CELAN ALL’UNIVERSITÀ LA SAPIENZA


La Presidente dell’Associazione IRFI “Italia Romania Futuro Insieme”, su invito degli organizzatori, è intervenuta all’apertura dei lavori del Congresso internazionale dal titolo CELAN E I FILOSOFI. Poesia e Testimonianzaorganizzato il 27 gennaio 2010, ore 9.30-19.00, presso la  Facoltà di Filosofia, Villa Mirafiori  dell’Università La Sapienza di Roma.* 

Paul Celan

Paul Celan

Illustre Preside Marta Fattori,

Carissima prof.ssa Donatella Di Cesare,

Cari amici della poesia di Celan,

Sono lieta di poter essere qui con voi e partecipare a questo prezioso incontro su Celan nella Giornata della Memoria. Ringrazio la prof.ssa Di Cesare, per le parole di presentazione, e ringrazio gli organizzatori per l’invito, che ho accettato con grande emozione.

Chiunque si sia in qualche modo avvicinato all’opera e alla biografia di Celan –  il cui nome in realtà era Paul Pesach Antchel –  sa che era nato in Romania, nel 1920,  a Czernowitz; o come diciamo noi in romeno Cernăuţi, in Bucovina…, un territorio oggi diviso tra la Romania e l’Ucraina,  parte integrante della regione geografica Moldova. Per farci un’idea di cosa stiamo parlando cioè del luogo di nascita di Celan, nell’800, inizi 900, Cernăuţi era paragonata a una “mica Vienă”, “piccola Vienna”: <<Totul lasă impresia unui veritabil „oraş european”.>> (<<Tutto fa pensare ad una “città europea” autentica>>), leggiamo nel libro “Jidovul cămătar. Moldova şi Bucovina” („Jüdischer Wucherer, Moldau, Bukowina), del 1863, di Alexandru Pelimon.  „Aici –  spune scriitorul – se împart cunoştinte si se comunică ideile: aici se încălzesc inimile de focul patriei şi de amorul naţionalitătii, aici se sting urile şi certele cu alţi populi. Aici se fac toti fraţi şi se iubesc, pentru că unde e lumină piere discordia, cade prejudiciul, moare minciuna, trăind numai adevărul şi dreptatea!”. (1.)  “Qui  ( a Czernowitz) – racconta lo scrittore – si condividono conoscenze e si comunicano le idee: qui si accendono i cuori di fuoco per la Patria e di amore per la Nazione, qui si spengono gli odi e le guerre con altri popoli. Qui diventano tutti fratelli e tutti si amano, perché laddove c’è luce scompare la discordia, cade il pregiudizio, muore la bugia, lasciando viva solo la verità e la giustizia!”  Insomma allora,  stando a quanto riferito,  una sorta di Paradiso terrestre… Lo stesso Eugenio Coseriu, originario di Mihaileni (Moldova), grande linguista mondiale, nostalgico, ricorda questa regione come  un “gottgesegneten Streifen des rumänischen Bodens”: “lembo di terra benedetto da Dio” .(2.)

Simona Cecilia Farcas

Simona Cecilia Farcas Presidente dell’Associazione IRFI “Italia Romania Futuro Insieme”

Sono diverse le personalità di respiro internazionale che nacquero a Cernăuţi.  Roman Vlad, per esempio, il quale il 29 dicembre scorso ha compiuto 90 anni:  compositore e musicista, legato affettivamente e culturalmente all’Italia a partire dal 1938, è un  figlio di Cernăuţi; Roman Vlad è stato per molti anni Presidente della Siae e della Cisac (la Confederazione Internazionale delle Società d’Autori). Egli è  un esempio vivente dell’Europa unita: è nato nel 1919, in Romania. Italiano dal 1951.

Per quanto riguarda noi oggi, italiani e romeni insieme, credo che i nostri animi dovrebbero riscaldarsi dal fuoco per una Patria Europea comune, e la mia presenza qui ora vuole ribadire l’impegno dell’associazionismo per l’amicizia che lega la Romania all’Italia, in particolare la comunità romena residente nella nazione sorella, che attualmente conta circa un milione di lavoratori con le rispettive famiglie.

Prof.ssa Donatella Di Cesare presenta "Storia della Filosofia del Linguaggio" di Eugenio Coseriu. Dott.ssa Simona Cecilia Farcas

Prof.ssa Donatella Di Cesare, Ordinario di Filosofia a La Sapienza Università di Roma e Dott.ssa Simona Cecilia Farcas

Toccare il tasto “romeni in Italia” in questo periodo è diventato un po’ un tabù…  È stato sistematicamente fatto, dopo l’ingresso della Romania nell’UE, il primo gennaio 2007, un vero linciaggio  mediatico ai danni dei membri della comunità romena, per scopi puramente politico-ideologici.

Quando nelle attività sociali, culturali o professionali che mi trovo a svolgere,  riporto all’attenzione dei miei interlocutori  il fatto che anche Coseriu, Eliade, Ionescu, Celan… sono romeni, la risposta, nel migliore dei casi è: “chi è Coseriu? Ma, Eliade, Celan e Ionescu, non sono francesi?”.  No…

Questo, tra gli altri, è uno dei motivi per cui è nata l’Associazione IRFI “Italia Romania Futuro Insieme”, che ho l’onore di rappresentare:  valorizzare, coltivare e promuovere il dialogo, i rapporti interlinguistici ed interculturali e soprattutto la conoscenza tra italiani e rumeni, attraverso azioni concrete. Eventi culturali e musicali, spettacoli teatrali romeni con sopratitoli in italiano; inaugurazione di sezioni di libri in lingua romena presso le Biblioteche pubbliche a Roma, campagne di informazione per i doveri e diritti dei cittadini immigrati e ora comunitari, quali sono i romeni; campagne di donazione del sangue da parte dei membri della comunità romena in Italia e partecipazione alle opere di volontariato sociale e umanitario, religioso e laico. Inoltre, è stato firmato un protocollo d’intesa con Italia Lavoro, l’Agenzia tecnica del Ministero del Lavoro della Salute e della Solidarietà Sociale, con cui avvieremo campagne di informazione per i lavoratori e corsi di formazione professionale per cittadini romeni in Italia.

Nella Penisola risiedono legalmente circa un milione di nativi in Romania: 27.000 imprese commerciali con titolare romeno e oltre 100.000 bambini iscritti nelle scuole italiane. Come potevamo chiamare questa associazione se non “IRFI – Italia Romania Futuro Insieme”? Sentiamo la necessità di ri-educare in particolare le nuove generazioni ad acquisire una visione nuova, insegnare loro oltre i diritti e la libertà anche di coscientizzare i doveri e gli obblighi nei confronti della società, della nuova casa, della nuova Patria che ha accolto i loro genitori… una società che sta diventando sempre più aperta e multiculturale.

Bucovina

Bucovina

Tornando alla Bucovina di Celan,  pensiamo ad un territorio multiculturale e multilinguistico, che ha dato all’umanità diverse personalità culturali.   Celan è nato, come ricorda Coseriu, in un’area della Romania, la regione Moldava appunto, con “bestimmten Kulturtraditionen, wo eine lange Reihe von großen Persőnlichkeiten im Bereich der Kultur geboren wurde” (3.);   e parliamo di esponenti importanti della poesia e della letteratura, come Mihai Eminescu il poeta nazionale romeno (che visse e studiò proprio a Cernăuţi per nove anni), Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, così come grandi musicisti del calibro di George Enescu e Ciprian Porumbescu etc.; dunque crogiolo latino-germanico-slavo, con presenze giudaiche e turche.

Eugenio Coseriu -  www.coseriu.de/

Eugenio Coseriu –
http://www.coseriu.de/

 Eugenio Coseriu (1921-2002), che fu contemporaneo di Celan (1920-1970),  raccontò in una famosa intervista in tedesco (1997) che a Cernăuţi vivevano insieme una decina di diverse etnie, ognuna custode delle proprie culture, ma Paul Celan (allora Antschel)  apparteneva alla dimensione culturale tedesca così come a quella romena e  parlava e scriveva correntemente il romeno non meno del tedesco: “lebten sogar um die zehn verschiedene Vőlker miteinander zusammen, alle mit ihrer eigenen Kultur, aber Paul Celan (damals noch Ancel), der unmittelbar dem deutschen Kulturkreis angehőrte, gehőrte zugleich zum rumänischen Kulturkreis und konnte rumänisch nicht weniger gut als deutsch.”(4.)

Mappa politica della Romania nel 1930

Mappa politica della Romania nel 1930

E’ in romeno infatti che, a Bucarest, per la prima volta vediamo comparire il primo testo a firma “Paul Celan” dal titolo, “Tangoul morţii” (“Tango della morte”), che il poeta intitolerà più tardi “Fuga Morţii” (“Fuga di Morte”). “Tangoul morţii” dunque venne pubblicato nel numero di maggio 1947 della rivista “Contemporanul“, accompagnato da una nota con la seguente spiegazione (la traduzione italiana mi appartiene): “Il poema, la cui traduzione pubblichiamo qui è ricostruito sull’evocazione di un fatto realmente accaduto. A Lublino, come in molti altri lagar nazzisti della morte, una parte dei condannati furono costretti a cantare “muzica de dor”, musica di nostalgia, mentre gli altri scavavano loro le fosse.”

La versione iniziale di “Tangoul morţii” Celan l’aveva tradotta dal tedesco insieme al suo amico romeno, Petre Solomon. Non perché sapesse meno il romeno…anzi, egli parlava e scriveva benissimo in diverse lingue: russo, italiano, ebraico, inglese, francese… Più tardi, Celan daterà la poesia “Bucureşti, 1945” anche se pare che egli avesse già composto una prima versione a Cernăuţi, a cui darà forma definitiva dopo il suo arrivo a Bucureşti e, così come precisò lui stesso, la traduzione fu fatta “in stretta  collaborazione” con Petre Solomon.  Il debutto poetico avvenne sotto lo pseudonimo Celan (ricavato dall’anagramma fonetica del suo cognome Antschel). “Tangoul morţii“, o “Fuga morţii” (Todesfuge), è una delle più celebri opere poetiche  contemporanee ed una delle più insistentemente analizzate dalla critica.

Todesfuge

 Oggi, è la Giornata della Memoria, in Italia come in Romania. Se mi permettete, leggerei una strofa di “Tangoul morţii”, in romeno:

 

Tangoul morţii

 de Paul Celan

Laptele negru din zori îl bem cînd e seară

îl bem la amiaz îl bem şi la noapte
îl bem şi îl bem
săpăm o groapă ‘n văzduh şi nu va fi strimtă
Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie
el scrie ‘n amurg în Germania, Aurul părului tău Margareta
scrie şi iese în prag scapără stelele ‘n cer el îşi fluieră cîinii
evreii şi-i fluieră el poruncă le dă ca să sape o groapă ‘n ţărînă poruncă ne dă să cîntăm pentru dans

Laptele negru din zori te bem cînd e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara
te bem şi te bem
Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie
el scrie ‘n amurg în Germania Aurul părului tău Margareta
Cenuşa părului tău Sulamith o groapă săpăm în văzduh şi nu va fi strimtă
El strigă săpaţi mai adînc iar ceilalţi cînţaţi
arma o ‘nşfacă, o flutură, albaştrii i-s ochii
săpaţi mai adînc iar ceilalţi cîntaţi pentru dans mai departe

Laptele negru din zori te bem cînd e noapte

te bem la amiază şi seara te bem
te bem şi te bem
un om stă în casă, aurul părului tău Margareta
cenuşa părului tău Sulamith el se joacă cu şerpii

El strigă cîntaţi mai blajin despre moarte căci moartea-i un meşter german
el strigă plimbaţi un arcuş mai ceţos pe viori veţi creşte ca fumul atunci
veţi zace ‘ntr’o groapă în nori şi nu va fi strimtă

Laptele negru din zori te bem cînd e noapte
te bem la amiaz e moartea un meşter german
te bem dimineaţa şi seara te bem şi te bem
e moartea un meşter german albaştrii i-s ochii
cu plumbul te improaşcă din plin şi adînc te loveşte
un om stă în casă aurul părului tău Margareta
cînii spre noi şi-i asmute ne dăruie-o groapă ‘n văzduh
se joacă cu şerpii visînd e moartea un meşter german

aurul părului tău Margareta
cenuşa părului tău Sulamith

Traducere din limba germană de PETRE SOLOMON

 

* * *

Tango della Morte

di Paul Celan

Nero latte dell’alba lo beviamo la sera
lo beviamo a mezzogiorno e al mattino lo beviamo la notte
beviamo e beviamo
scaviamo una tomba nell’aria là non si giace stretti.
Nella casa abita un uomo che gioca con i serpenti che scrive
che scrive all’imbrunire in Germania i tuoi capelli d’oro Margarete
lo scrive ed esce dinanzi a casa e brillano le stelle e fischia ai suoi mastini
fischia ai suoi ebrei e fa scavare una tomba nella terra
ci comanda ora suonate alla danza

Nero latte dell’alba ti beviamo la notte
ti beviamo al mattino e a mezzogiorno ti beviamo la sera
beviamo e beviamo
Nella casa abita un uomo che gioca con i serpenti che scrive
che scrive all’imbrunire in Germania i tuoi capelli d’oro Margarete
I tuoi capelli di cenere Sulamith
scaviamo una tomba nell’aria là non si giace stretti

Lui grida vangate più a fondo il terreno voi e voi cantate e suonate
impugna il ferro alla cintura lo brandisce i suoi occhi sono azzurri
spingete più a fondo le vanghe voi e voi continuate a suonare alla danza

Nero latte dell’alba ti beviamo la notte
ti beviamo a mezzogiorno e al mattino ti beviamo la sera
beviamo e beviamo
nella casa abita un uomo i tuoi capelli d’oro Margarete

i tuoi capelli di cenere Sulamith lui gioca con i serpenti

Lui grida suonate più dolce la morte la morte è un maestro tedesco
lui grida suonate più cupo i violini e salirete come fumo nell’aria
e avrete una tomba nelle nubi là non si giace stretti

Nero latte dell’alba ti beviamo la notte
ti beviamo a mezzogiorno la morte è un maestro tedesco
ti beviamo la sera e la mattina beviamo e beviamo
la morte è un maestro tedesco il suo occhio è azzurro
ti colpisce con palla di piombo ti colpisce preciso
nella casa abita un uomo i tuoi capelli d’oro Margarete
aizza i suoi mastini contro di noi ci regala una tomba nell’aria
gioca con i serpenti e sogna la morte è un maestro tedesco

i tuoi capelli d’oro Margarete
i tuoi capelli di cenere Sulamith

Paul Celan “Poesie” (a cura di Giuseppe Bevilacqua), Mondadori 1998

Grazie per la Vostra attenzione.

* Pubblichiamo l’intervento di Simona Cecilia Farcas Presidente dell’Associazione IRFI “Italia Romania Futuro Insieme”, all’apertura del Congresso internazionale CELAN E I FILOSOFI: POESIA E TESTIMONIANZA,  all’Università di Roma “La Sapienza” – Facoltà di Filosofia,  27 gennaio 2010.

  1. Revista română nr. 2 (56) / 2009
  2. “Die Sachen sagen, wie sie sind…”: Eugenio Coseriu im Gespräch. Di Johannes Kabatek,Adolfo Murguía,Eugenio Coseriu. Tubingen : Narr 1997, pag. 3. (N.B.: La traduzione mi appartiene).
  3. Idem.
  4. Idem, pag. 4.

 

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (II)



Eugenio Coseriu - www.coseriu.de/

Eugenio Coseriu –
http://www.coseriu.de/

3. Prin efortul aceluiaşi reputat lingvist Nicolae Saramandu, de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, care şi-a făcut o onoare din a publica în română opera monumentală a acestui „al doilea Iorga al românilor” (Matilda Caragiu Marioţeanu), în 2005, a apărut volumul Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005). Chiar dacă se regăsesc în el şi studii sau prelegeri care au mai fost publicate în alte volume sau reviste, aşa cum sunt, de pildă, Limba română – limbă romanică, apărut şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu, apoi Tipologia limbilor romanice, inclus în volumul Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, seria A. Lingvistică, XXXIII, Iaşi, 1992-1993) ş.a.1, toate acestea, alături de textele inedite, se subordonează unei viziuni unitare şi unei succesiuni logice (meritul editorului!), menite să ofere lingviştilor o imagine cuprinzătoare a contribuţiei de excepţie a marelui învăţat român la studiul limbii române.

În scurtul Cuvânt introductiv, mai exact în partea referitoare la „Manuscrisele coşeriene” (p. 6-7), Nicolae Saramandu ne informează că, făcând parte din grupul de cercetători constituit în Germania, la Tübingen, unde Eugeniu Coşeriu a fost profesor în deceniile din urmă, grup care urma să se ocupe de publicarea manuscriselor ilustrului învăţat, a primit sarcina de a edita textele referitoare la limba română. Cercetându-le, Nicolae Saramandu a constatat că, în cazul multor manuscrise, a fost vorba doar de simple însemnări, de menţionarea unor cuvinte, construcţii, forme gramaticale etc., rămase adesea neinterpretate. A trebuit, în consecinţă, să-l contacteze pe Eugeniu Coşeriu şi să-i solicite să comenteze respectivele fapte de limbă. Explicaţiile, date de autor în germană, au fost înregistrate pe bandă de magnetofon (şase ore de text vorbit!), traduse în română şi introduse în volum, între paranteze drepte, alături de însemnările din manuscrise. Aşa se face că prima secţiune a cărţii de faţă, completată cu facsimilele din final, se impune cititorului prin autenticitatea ei totală, excepţională pentru o lucrare ştiinţifică.
4. Dar despre ce este vorba, de fapt, în prima secţiune a volumului intitulată Limba română (texte manuscrise)? Grupate tematic în „Probleme generale” (p. 11-16), „Fonetică” (p. 17-18), „Morfosintaxă” (p. 19-29), „Lexic” (p. 30-44), faptele semnalate şi comentate de Eugeniu Coşeriu evidenţiază specificul limbii române în mişcare (a se înţelege în actualizare), pe nivelele menţionate în subtitluri şi în comparaţie cu celelalte limbi romanice, dar şi cu limbile vecine din arealul balcanic. Interesul său se îndreaptă către fapte de limbă imediate, în special către aspecte noi, care nu sunt observate de lingviştii de azi, preocupaţi, mai degrabă, să aplice la limba română teoriile care au fost sau care sunt la modă din lingvistica mondială, precum structuralismul, generativismul, teoria actelor de limbaj etc., unde – spune Eugeniu Coşeriu – „fie vorba între noi asta, se bate apa în piuă” (p. 11). „Eu nu spun să nu se facă – spune mai departe marele învăţat. Să se facă, dar să se facă şi tot restul. (…) Dacă ar putea întruni şi teoria, şi cunoaşterea istoriei, şi curiozitatea pentru faptul concret, asta ar fi bine, dar asta e mai rar” (loc. cit.). Concluzia amară a lui Eugeniu Coşeriu este că „mulţi lingvişti români nu ştiu româneşte. Ei întrebuinţează limba română ca un fel de instrument, însă nu cunosc limba română. De exemplu, nu poţi să faci lingvistică românească de nici un fel fără să te gândeşti dacă şi în aromână e la fel, dacă şi în istroromână e la fel” (p. 12). Iar dacă un fapt de limbă nu există în dialectele sud-dunărene, atunci trebuie descoperită semnificaţia absenţei respective.
În privinţa dialectelor româneşti, concepţia lui Eugeniu Coşeriu, exprimată aici sub titlul „Probleme generale”, este tranşantă: Ion Coteanu greşeşte când spune că, datorită lipsei de comunitate dintre dialectele limbii române de la nordul şi de la sudul Dunării, acestea ar fi limbi diferite. Dimpotrivă, dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provin dintr-o limbă comună, spre deosebire de italiană, de exemplu, în care siciliana, toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, aşadar, de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii italiene. Or, baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, ci româna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coşeriu într-o altă lucrare2. „Elementele comune sunt necrezut de numeroase, mai ales în semantică, peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt comune inovaţiile, căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie să se înţeleagă că totul trebuie să fie comun. Nu există nicio limbă în întregime unitară. Realitatea e că există inovaţii comune celor patru dialecte, ceea ce nu se poate constata cu privire la dialectele spaniolei, şi încă mai puţin în ale italienei” (s.n., loc. cit.).
Tot în „Probleme generale”, Eugeniu Coşeriu răspunde la o întrebare care i-a frământat mereu pe istoricii şi lingviştii români: de ce românii nu sunt menţionaţi de scriitorii bizantini până în secolul al X-lea? „Fiindcă, fiind latini, corespundeau, pur şi simplu, Imperiului, care şi el se considera latin. Numai după grecizarea totală a Imperiului de Răsărit începe diferenţierea” (p. 13).
Cu privire la apropierile (analogiile) care se fac între limbile română şi albaneză, autorul atrage atenţia că acestea trebuie examinate cu atenţie, deoarece pot fi coincidenţe universale sau pot fi fapte care se regăsesc în latină sau în cele mai multe limbi romanice, de unde ar fi putut intra în albaneză, şi numai în anumite cazuri, când expresiile respective nu există în celelalte limbi romanice şi nu sunt universale, numai atunci pot fi cu adevărat relevante pentru raporturile lingvistice româno-albaneze şi pentru arealul lingvistic balcanic în care a apărut şi s-a dezvoltat limba română. Aşa poate fi formaţia cu cale, în albaneză me udhë, care circulă în română în expresia mai largă am găsit cu cale, sau cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragere de inimăetc.3 (p. 15).
Mai reţinem, din acest prim subcapitol al secţiunii I, comentariul la celebra afirmaţie a lui Platon că, datorită marii lor subiectivităţi, poeţii ar trebui excluşi din republică, deoarece republica, statul, are o altă bază, şi anume aceea a bunului comun şi a utilului. Platon însă nu a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască situaţia din Republica Moldova, spune Eugeniu Coşeriu. Şi mai departe: „În cazul nostru, în Basarabia, poeţii reprezintă conştiinţa naţiunii, pentru că aici limba însăşi – care este instrumentul lor de exprimare – e primejduită. Subiectivitatea trebuie să se exprime prin limbă, prin limba poetului (s.a.). Dar aceasta este şi limba întregii naţiuni şi, astfel, poetul apare ca reprezentant al întregii naţiuni. (…) Aşa se explică de ce atât de mulţi poeţi, şi tocmai din Basarabia, scriu despre tema limbii, şi scriu poezii despre limba română: scriu pentru că limba este ameninţată4. Pentru că spunem asta, de exemplu, şi în legătură cu Părinteasca dimândare(la aromâni).
Aşadar, acolo unde limba este primejduită, ameninţată, poetul ia, ca urmare, atitudine întru apărarea limbii pentru că ţine de fiinţa sa” (p. 16).
În subcapitolul „Fonetică” găsim explicaţia vocalismului din apelativul etnic român, care nu este o formă nouă, refăcută după rumân, cum spune lingvistul italian Carlo Tagliavini. Este adevărat că latinescul romanus a dat în română, potrivit evoluţiei fonetice fireşti, rumân şi că există situaţii în care rumân a fost înlocuit de român, dar, atrage atenţia Eugeniu Coşeriu, român există ca formă populară în limba noastră în unele variante teritoriale. După cum s-a păstrat o în dormi şi mormânt(faţă de durńi şi murmint în aromână, unde transformarea o > u este normă), tot aşa, în român, avem a face cu păstrarea lui o din etimonul latinesc. În Moldova, la sud de Iaşi, la fel ca în nordul Basarabiei, forma populară român are sensul de „soţ, bărbat”:românul meu, spune femeia, nevasta despre soţul ei. Apoi, de multe ori, la călătorii străini consultaţi de lingvistul român apar, alături de forme cu u: rumaneşte, rumeni,rumuńi, şi foarte frecvente forme cu o: romineşti (Francesco della Valle, 1545: şti romineşti); romaneşte (Lescalopier, 1574) (p. 17-18).
Din subcapitolul „Morfosintaxă”, reţinem contraargumentele lui Eugeniu Coşeriu la afirmaţia lui Cicerone Poghirc, din Dacoromania. Neue Folge, nr. 1 (München/Köln, 1976) că formele mine,tine din română trebuie raportate la substrat. Nu e deloc aşa: mene, a mene, a tene sunt forme normale în italiana de sud (p. 21-22).
Observând limba română în mişcare, romanistul Eugeniu Coşeriu simte nevoia să înlăture, o dată pentru totdeauna, confuzia care se face frecvent între formele pahar de apă – pahar cu apă. Ceea ce trebuie să fie limpede în mintea vorbitorilor este în ce situaţii de comunicare poate să apară în română numai de şi niciodată cu, şi unde cu, şi nu de. Dacă este vorba de cantitate, de o măsură, de un recipient care indică măsura, atunci trebuie folosită numai prepoziţia de: un pahar de vin, un butoi de vin, o strachină de fructe. Dacă se are în vedere numai recipientul şi conţinutul din el, atunci trebuie să fie folosit cu: un pahar cu câteva picături de apă; nici nu se poate spune în română un pahar de câteva picături de apă. Toma Alimoş îi oferă lui Manea „plosca cu vin roş” ca să bea din ea, şi nu plosca de vin roş, ceea ce ar însemna că i-ar da-o pe toată, tot conţinutul din ea. Argumentele lui Eugeniu Coşeriu se multiplică apoi cu exemple din limba germană şi cu alte situaţii de comunicare în care cu, de, din sunt ocurente în limba română (p. 26-28).
Observaţiile şi interpretările de lexic sunt, de asemenea, de mare interes ştiinţific. Reţinem, de exemplu, „propunerea timidă” a romanistului pentru etimologia hidronimului Dunăre. Ar putea fi vorba, spune Eugeniu Coşeriu, despre o formă refăcută pe baza genitivului neatestat *Dună-lei>Dunărei, cu rotacismul l > r; -lei este articol la genitive de la -lea: Dunălea. Forma originală ar fi deci Duna, „care, în aceste ţinuturi, nu poate proveni decât din substrat” (p. 31).
Un alt cuvânt, a trage, a avut, de asemenea, în limba română o evoluţie semantică foarte interesantă. Mai întâi, autorul observă că sensurile lui nu trebuie raportate numai la latinescultrahĕre, ci şi la o contaminare cu termenul a trăi (< slavul trajati). De aceea în română a trageînseamnă şi „a trăi” sau ceva foarte apropiat de a trăi: „a suferi, a îndura”. Că e aşa o demonstrează şi aromâna, unde trapsiră nă bană are sensul de „duseră o viaţă, au trăit o viaţă”, sau cât tradzi frândza şi-arina „cât trăieşte frunza şi nisipul” (p. 33).
Ultimul manuscris cuprins în această primă secţiune a volumului în discuţie este Romano-slavica(p. 45-65), redactat în limba română la Berlin, în 1962, după un curs ţinut de Eugeniu Coşeriu la Tübingen în 1963. Autorul demontează aici exagerările influenţei slave asupra limbii române pe care le-au făcut unii lingviştii de-a lungul timpului, dar mai ales cei din România, în anii 1950, când, datorită propagandei comuniste (prosovietice) oficiale, se falsificau în mod grosolan datele axiomatice istorice şi lingvistice ale latinităţii noastre ca popor şi limbă. Mai exact, cursul respectiv are ca punct de origine o carte a lui Eugen Seidel (Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti, 1958), în care aproape totul este fals. Faţă de latinismul exagerat din secolul al XIX-lea, în cartea lui Seidel avem de a face cu un slavism exagerat. Românii n-au spus niciodată la mine a stat ceasul, cum afirmă Seidel. Mai grav însă, arată Eugeniu Coşeriu, este că respectivul slavist interpretează greşit chiar slava, pe care nu o cunoştea. Mai mult, confundând ştiinţa cu politica, Seidel ameninţă că dacă cineva e împotriva celor susţinute de el, înseamnă că e naţionalist şi fascist. În consecinţă, cartea sa nu a fost comentată de nimeni în ţară, la data apariţiei sale. Cunoscând bine aproape toate limbile romanice, Eugeniu Coşeriu poate să-l contrazică pe Petar Skok sau pe Al. Graur care considerau construcţiile reflexive din română se zice (Petar Skok), se teme (Al. Graur) drept slavisme, când în realitate acestea erau latinisme care există şi în alte limbi romanice, precum spaniola (me temeo), italiana (si dice), franceza sau portugheza, pe care nici Skok, nici Graur nu le cunoşteau. Citându-l pe lingvistul elveţian Charles Bally, Eugeniu Coşeriu crede la fel: „pentru a fi lingvist, nu-i nevoie să ştii o limbă – pentru a o descrie. Dar pentru a o interpreta: da – sintaxa aparţine interpretării. Trebuie să ştii ca să examinezi problema: româna, latina, limbile romanice, limbile slave, limbile balcanice neslave” (s.n., N.B.) (p. 46). Or, spune mai departe autorul, cercetătorii analizaţi ori nu ştiu bine româna, ori nu ştiu bine limbile romanice, ori nu le ştiu pe cele slave, uneori ignoranţa incluzând două domenii. Comentariile din acest curs arată că Eugeniu Coşeriu avea vaste cunoştinţe din toate limbile menţionate. Poate e cazul să spunem aici că lingvistul român vorbea fluent, în afară de română, italiana, spaniola, franceza, germana; cunoştea, aproape toate limbile romanice şi slave, unele limbi germanice, albaneza, turca; persana a învăţat-o pentru a-l citi în original pe Omar Khayyam5.
Ceea ce demonstrează cu prisosinţă Eugeniu Coşeriu în aceste studii, ca de altfel peste tot în cuprinsul volumului, este o cunoaştere profundă a limbii române, a faptelor de amănunt ale acesteia, pentru care oferă interpretări surprinzătoare şi subtile, plasându-le în context romanic şi balcanic şi combătând interpretările eronate ale colegilor români şi/sau străini, care s-au ocupat de limba română de-a lungul timpului, fără să aibă totdeauna cunoştinţele necesare pentru aceasta.
5. În ceea ce priveşte secţiunea a doua a cărţii, aceasta este constituită din ciclul de prelegeri cuprinse sub titlul Limba română – limbă romanică, publicat şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu. Deoarece am prezentat ideile considerate de noi esenţiale din acest ciclu în nr. 1 (6) pe 2005 din „Ex Ponto” (vezi supra, 2), nu mai facem acum alte consideraţii. Ţinem să subliniem doar, împreună cu editorul Nicolae Saramandu, că dintre limbile romanice numai limba română a beneficiat până în prezent din partea romanistului Eugeniu Coşeriu de o o caracterizare din punct de vedere genealogic, areal şi tipologic. Această caracterizare complexă, care evidenţiază, între altele, că româna este cea mai interesantă dintre limbile Europei (Kiparski) şi cea mai autentică dintre toate limbile romanice (Wilhelm Meyer Lübke), pentru că s-a dezvoltat în mod natural din latina populară, fără să fie influenţată secole de-a rândul de latina clasică, arată din partea autorului o erudiţie excepţională şi o uimitoare capacitate de asociere.
6. Cele cinci studii din secţiunea a treia a volumului, intitulată „Alte contribuţii”, completează, după cum anunţă editorul în „Cuvânt introductiv”, viziunea lui Eugeniu Coşeriu asupra latinităţii orientale, a unităţii limbii române, ca şi concepţia sa asupra tipului lingvistic romanic. Temele respective sunt privite sub raport teoretic, dar şi din perspectiva concretă, de amănunt, a faptelor de limbă, savantul dovedind încă o dată vastele sale cunoştinţe de lingvistică romanică aplicată şi de filosofia limbajului cu care a uimit lumea ştiinţelor umaniste de pretutindeni.
Din primul studiu, numit chiar aşa, Latinitatea orientală (p. 114-129), reţinem că limbile romanice alcătuiesc mai întâi o unitate genealogică, o familie de limbi(s.a.), în interiorul căreia se deosebesc o „subfamilie” occidentală şi una orientală: italiana, dalmata, româna (s.n.), limba sardărămânând între aceste două subfamilii. În al doilea rând, toate limbile romanice, în afară de franceza modernă, ţin de acelaşi tip lingvistic, care nu este nici „analitic”, nici „sintetic”, adică de aceleaşi principii de structurare funcţională, de aceleaşi categorii de opoziţii funcţionale şi anume: „determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe (sintagmatice: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale) (p. 115)”. În al treilea rând, spune mai departe Eugeniu Coşeriu, „toate limbile romanice occidentale, împreună cu franceza şi de data aceasta şi cu italiana şi cu dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce, şi, mai ales, datorită contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi” (p. 115). Aşa se explică extraordinara unitate a limbilor romanice care este deopotrivă genealogică, tipologică (cu excepţia francezei) şi areală.
Din perspectiva acestor criterii, care este poziţia românei între limbile romanice? La această întrebare, marele învăţat răspunde: Din punct de vedere genealogic, limba română este pur şi simplu latinăsau neolatină şi ţine de „Romania orientală”, apropiindu-se, din punctul de vedere al coincidenţelor „originare”, de italiana centrală şi meridională. Autorul citează în acest sens pe italianul G. Bonfante care afirmă: „dacă toate limbile romanice sunt «surori», italiana şi româna sunt surori gemene”. Apoi, prin elementele latine care-i sunt specifice, elemente păstrate numai în limba română, mai ales în dialectul dacoromân, şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda, rămasă într-o zonă „izolată”, şi cu „lateralele” spaniola şi portugheza), ca şi prin elementele de substrat intrate în latina dunăreană, în care au pătruns în mod direct elemente vechi greceşti, prin influenţa slavă şi greacă bizantină, „limba română reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul Romaniei orientale. Şi, anume, o unitate foarte omogenă. În sprijinul afirmaţiei sale, Coşeriu îl citează pe Sextil Puşcariu care observase: „Tot ceea ce deosebeşte limba română, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (s.n.) (p. 116). Aceasta face ca limba română, ca limbă istorică, să fie mai unitară decât limba istorică italiană, mai unitară decât franceza şi tot atât de unitară ca spaniola istorică (cu dialectele ei astur-leonez, castilian şi navaro-aragonez).
În ceea ce priveşte specificitatea areală a limbii române, aceasta izvorăşte din evoluţia ei în afara influenţei latinei clasice (vezi supra), din substratul ei specific (traco-dac), din influenţa slavă şi din contactele cu alte limbi neromanice.
Tot în Latinitatea orientală, Eugeniu Coşeriu se ocupă de „Aşa-zisa limbă moldovenească” (p. 120-129). Românul basarabean, originar din satul Mihăileni, cu studiile liceale urmate în oraşul Bălţi, cu studii universitare la Iaşi, Roma, Padova şi Milano, ajuns un „gigant” al lingvisticii mondiale6, s-a simţit obligat, de la înălţimea geniului său creator, să ia atitudine împotriva aberantei afirmaţii că limba vorbită de moldovenii din Basarabia (devenită Republica Moldova) ar fi altceva decât limba română: „e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”, spune lingvistul (p. 120). Susţinătorii tezei „limbii moldoveneşti”, afirmă apoi Eugeniu Coşeriu, „confundă criteriul genealogic cu criteriul areal şi istoria lingvistică cu istoria politică” (p. 121). În realitate, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată de limba vorbită în dreapta Prutului. „Tot ce e caracteristic pentru dacoromână şi separă acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria” (p. 120). El ţine din punct de vedere tipologic „de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia” (p. 121), iar din punct de vedere areal „e cuprins în aria dacoromână, prezentând aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (…), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie sau subarie lingvistică” (p. 120-121). După aceste puneri la punct introductive, urmează argumentele teoretice, de geografie lingvistică, istorice, literare, culturale şi de natură practică, foarte bogate şi foarte solide, care demonstrează în mod peremptoriu românitatea limbii de pe malul stâng al Prutului şi care desfid orice amatorism şi politicianism în materie. Împotriva aiurelilor şi stupidităţilor lingvistice, ajunse prea departe, ale sovieto-moldovenilor, venite din adâncul unei ideologii vulgare, marele învăţat este necruţător: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (p. 128). De aceea, românul patriot (în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt) Eugeniu Coşeriu crede că are nu dreptul, ci datoria să ceară Parlamentului din Republica Moldova să dea numele care trebuie limbii acestui stat, în conformitate cu adevărul ştiinţific, „ca nu cumva să se facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă”. Este de datoria sa, crede Eugeniu Coşeriu, să ferească acest Parlament, care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare, „să se acopere de ridicol şi de ocară în faţa istoriei” (s.n., p. 129) prin lipsa de respect manifestată faţă de identitatea etnică şi culturală a propriului popor băştinaş.
Următorul studiu al secţiunii a treia, Unitatea limbii române. Planuri şi criterii (p. 130-136), reia unele idei din studiile la care ne-am referit deja supra sau completează caracterizarea limbii române ca limbă romanică, din perspectiva varietăţilor sale: varietatea în spaţiu:diatopică,varietatea socioculturală: diastratică, varietatea stilistică: diafazică, toate coexistând alături de limba comună dezvoltată de dialectul dacoromân, care există pentru „toţi românii de peste tot” (p. 134) şi care este foarte aproape de limba română exemplară (limba standard)(s.n.).
Ideea unităţii exemplare a limbii române este reluată din perspective teoretice şi filosofice mereu surprinzătoare în Unitate lingvistică – unitate naţională (p. 137-144). Există trei tipuri de unităţi, spune Eugeniu Coşeriu: o unitate de limbă, o unitate naţională, care implică o unitate de tradiţii culturale, de obiceiuri, de datini, de istorie comună, şi o unitate politică (s.n.), de stat. Unitatea lingvistică este baza unităţii naţionale, iar unitatea naţională devine baza şi expresia unităţii politice. Sunt reluate astfel, în logica strânsă a discursului coşerian, ideile de la începutul Politiciilui Aristotel în care omul este definit prin limbaj, prin logos, ceea ce îi permite să-şi manifeste conştiinţa morală, să deosebească binele de rău, adică să se manifeste ca zoon politikón.Politikón, tradus de Sf. Toma, înseamnă politicum et sociale. Prin limbă, printr-o anumită limbă, aşadar, oamenii ajung să convieţuiască, adică să devină fiinţe sociale, căci limba înseamnăalteritate. Dar ea înseamnă şi creativitate. Creaţia lingvistică a unui vorbitor trece la alţii, mai întâi din propria sa familie, apoi în sfere tot mai largi, ajungându-se astfel la crearea limbii istorice(s.n.), aşa cum este limba română istorică, cu toate varietăţile ei, şi cu toate dialectele ei din afara României. Prin alteritate superioară, care învinge alterităţile minore (locale), se creează în timplimba comună (s.n.), de exemplu limba română care se vorbeşte, în pofida unor diferenţe teritoriale, din Transnistria şi până în Banat, iar apoi, „o limbă comună a limbii comune” (p. 141), cât mai unitară, care nu este alta decât limba exemplară, limba standard, limba literară, având o normă ideală pentru toată comunitatea de vorbitori, aşa cum este limba română în care creează azi scriitorii din România şi din Republica Moldova. Iată cum, pornind de la filozofia universaliilor limbii, în modul cel mai logic cu putinţă şi cu o argumentaţie de nezdruncinat, Eugeniu Coşeriu evidenţiază ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, şi a celor din Basarabia, în jurul limbii române, reperul absolut al acestei unităţi, primejduită azi de politicaştri (sic!) iresponsabili dintre Prut şi Nistru.
În penultimul studiu al secţiunii a treia, intitulat Tipologia limbilor romanice (p. 145-169), savantul priveşte limba română din perspectiva tipologiei lingvistice romanice la care s-a referit adesea şi în celelalte texte cuprinse în volumul pe care îl discutăm. Bun cunoscător al latinei şi al aproape tuturor limbilor romanice, Eugeniu Coşeriu aplică acestora principiile şi conceptele care l-au făcut celebru în toată lumea, precum tipul, sistemul, norma, vorbirea7, ca şi alte noţiuni de teoria limbii (paradigmatic-sintagmatic, analitic-sintetic, funcţii relaţionale şi nerelaţionale etc.), subliniind specificul tipului lingvistic romanic şi modul în care limba română se încadrează în acest tip.
Ultimul text al secţiunii şi al volumului, Balcanisme sau romanisme?, se integrează firesc în structura concepută de editor, limba română fiind privită aici din perspectiva arealului balcanic din care face parte alături de alte limbi nelatine precum greaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană. Eugeniu Coşeriu ridică aici o problemă de ordin metodologic: nu toate paralelismele existente în limbile balcanice sunt specifice aşa-zisei „uniuni lingvistice balcanice”. Numeroasele „balcanisme”, luate în considerare de balcanişti, sunt de fapt „latinisme” sau, mai bine zis, „romanisme”, adică inovaţii nu ale romanicei balcanice, ci ale latinei vulgare. La rândul lor, uneori, aceste romanisme ar putea fi „grecisme” pătrunse în latina vulgară. Aşadar, „dacă e vorba de un «balcanism» din română, înseamnă că, înainte de a urma alte căi, faptele respective trebuie să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. Sub raport istoric, româna este, în primul rând, o limbă romanică şi abia apoi o «limbă balcanică»” (p. 176).
Sperăm că în rândurile de mai sus, prilejuite de cele două volume postume ale lui Eugeniu Coşeriu, am reuşit să prezentăm măcar o parte din concepţia sa referitoare la limba română, concepţie pe care ilustrul învăţat român o integrează, cu o logică perfectă, într-o largă viziune teoretică şi filozofică despre limbaj, şi în care se adună mai multe din ideile sale care l-au făcut celebru în lingvistica mondială postsaussuriană. Pe de altă parte, cunoaşterea profundă a limbilor romanice, dar şi a acelora din arealul balcanic, uriaşa putere de cuprindere a ideilor generale şi a faptelor de amănunt, simţul ascuţit al limbii şi neobişnuitul spirit analitic şi de sinteză i-au permis să ofere soluţii şi interpretări neaşteptate şi de mare subtilitate ale faptelor concrete de limbă, pe care romaniştii din România şi din toată lumea le vor cerceta, fără îndoială, cu interes. Dacă la toate acestea adăugăm că aproape toate studiile cuprinse în volum, „scrise” într-o limbă românăexemplară (cum numeşte autorul limba literară; vezi supra) şi foarte accesibilă, sunt de fapt prelegeri sau conferinţe ţinute liber, fără text scris în faţă (s.n.), metodă care îi scotea la iveală memoria fenomenală şi un control foarte exact al logicii discursului, avem imaginea copleşitoare a genialităţii lui Eugeniu Coşeriu.
De aceea, considerăm că este datoria noastră de conştiinţă de a face cunoscută şi pe această cale, unui public cât mai larg, opera acestui „gigant” al lingvisticii mondiale.
Note
1 În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie.
2 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 112-114.
3 Problema balcanismelor este tratată şi în studiul Balcanisme sau romanisme, din finalul volumului (vezi infra).
4 Ideea este reluată în studiul Unitate lingvistică, unitate naţională, p. 137, din volumul comentat.
5 Vezi, în acest sens, volumul citat în text In memoriam Eugeniu Coşeriu, p. 8.
6 Acest superlativ îi aparţine lui Hans Helmuth Christmann, cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8. Vezi şi articolul nostru din Ex Ponto, III, nr. 1 (6), p. 161.
7 Vezi volumul Eugenio Coseriu, Sistema norma y habla, Montevideo, 1952.
Continuare. Începutul în Limba Română, 2007, nr. 1-3.

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (I)

Eugenio Coseriu, emigrante per intraprendenza

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (I)


 


Eugenio Coseriu

Eugenio Coseriu

Editura Academiei Române a publicat, nu cu mult timp în urmă, prin grija lui Nicolae Saramandu, două volume revelatoare pentru concepţia lingvistică despre limba română a ilustrului savant Eugeniu Coşeriu. Primul, In memoriam Eugeniu Coşeriu (Bucureşti, 2004), este, după cum vom vedea, un fel de omagiu mai special adus marelui învăţat român, în care stau alături texte evocatoare şi excepţionale studii lingvistice. Al doilea, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005), cuprinde textele lui Eugeniu Coşeriu referitoare numai la limba română1, unele inedite, altele fiind la originea lor prelegeri sau conferinţe ţinute în România, la diferite reuniuni ştiinţifice, sau apărute în reviste ori volume tipărite la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău.

Aceste apariţii editoriale se adaugă celorlalte lucrări traduse în limba română sau concepute şi publicate direct în română, care oferă azi şi în limba maternă varietatea, profunzimea şi valoarea de excepţie ale operei ştiinţifice a lui Eugeniu Coşeriu.
1. In memoriam Eugeniu Coşeriu cuprinde, alături de evocările lui Marius Sala (p. 5-6), Matilda Caragiu Marioţeanu (p. 7-14) şi Nicolae Saramandu (p. 19-30), şi de Bibliografia lucrărilor publicate de savant până în 2001 (p. 31-62), care alcătuiesc, toate, un fel de introducere amplă în materie, două serii de prelegeri ţinute de Eugeniu Coşeriu în România: Filozofia limbajului (p. 83-139) şiLimba română – limbă romanică (p. 141-182). Aceste studii, ca şi evocările menţionate, au apărut mai întâi în revista Fonetică şi dialectologie (XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192). Ultima „piesă” a volumului este studiul Din preistoria semanticii structurale:Analiza lui Heyse privind câmpul semantic al termenului sunet (p. 183-192).
Cunoscută până nu demult de lumea ştiinţifică internaţională în limbile în care a fost scrisă (spaniolă şi germană, în primul rând, dar şi în italiană, franceză etc.), iar apoi, prin traduceri, în engleză, rusă, japoneză, finlandeză, cehă, greacă, coreană, opera lui Eugeniu Coşeriu a început să fie editată în limba română, după 1989, împreună cu mărturisiri, precizări şi clarificări ale autorului însuşi, dar şi ale unor personalităţi de seamă ale lingvisticii româneşti, prieteni, colegi, discipoli, emuli sau admiratori din Basarabia natală (Eugeniu Coşeriu s-a născut la Mihăileni, pe Prut, şi a făcut liceul la Bălţi, un adevărat centru de cultură şi literatură românească)2, sau din România de dincoace de Prut.
Constatăm, prin urmare, că Eugeniu Coşeriu se înfăţişează cititorilor români în dubla ipostază: de om şi de creator de geniu. Omul, după cum ne spune Matilda Caragiu Marioţeanu în articolul – evocare Eugeniu Coşeriu – savantul şi omul (p. 7-14), a fost silit de împrejurări nefaste să-şi părăsească ţara în floarea vârstei, la 19 ani (în 1940), pe când era student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. Ajunge în Italia, unde îşi desăvârşeşte instruirea la universităţile din Roma, Padova şi Milano, obţinând două titluri de doctor: în litere (1944) şi în filozofie (1949). Primele contribuţii lingvistice îi apar acum (în ţară, la Iaşi, publicase articole de critică literară, folcloristică şi despre graiul basarabean), dar, datorită condiţiilor materiale precare, tânărul învăţat este nevoit să plece în Uruguay, la Montevideo. Aici, în calitate de profesor de Lingvistică generală şi de Filologie romanică, îşi dezvoltă propria concepţie lingvistică în lucrări care l-au făcut celebru, precum Sistema, norma y habla (1952), Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico (1958) şi mai multe studii apărute în diferite reviste de specialitate sau volume colective (v. Bibliografia…, p. 31-62). Foarte apreciat în comunitatea lingviştilor din America latină şi din Europa, şi primind mai multe oferte de la diverse universităţi, Eugeniu Coşeriu alege, în 1962, Universitatea din Tübingen, în Germania, unde se stabileşte cu familia şi unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Devine titularul Seminarului de Filologie romanică şi de lingvistică generală, formându-se numeroşi discipoli, în mai toată lumea, şi având numeroşi colaboratori, colegi, prieteni, între care şi pe românul Nicolae Saramandu, care i-a rămas apropiat până în ultimii ani de existenţă. Perioada petrecută la Tübingen a fost cel puţin la fel de fructuoasă pentru creaţia ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu ca şi aceea în care s-a aflat din America de Sud. Eruditul învăţat a întemeiat în vestita universitate germană (unde, înaintea sa, au studiat, între alţii, Tudor Vianu şi Ion Barbu), o adevărată şcoală de lingvistică. Dar preocupările sale depăşesc cadrul lingvisticii, multe dintre studiile sale privind filozofia şi filozofia limbajului, Eugeniu Coşeriu fiind şi în aceste domenii un nume de referinţă.
Aşa cum arătam supra, Nicolae Saramandu este în acest volum, alături de Marius Sala şi Matilda Caragiu Marioţeanu, autorul a două evocări ale învăţatului român. În prima, Eugeniu Coşeriu – teoretician al limbajului (p. 16-17), este prezentată concis concepţia savantului român, format în perioada poststructuralistă, despre principiile saussuriene limbă şi vorbire, sincronie şi diacronie. Reliefând limitele concepţiei despre limbaj a lui Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coşeriu a arătat că nu limba ca sistem este „măsura tuturor manifestărilor de limbaj”, ci vorbirea, limba fiind în întregime conţinută în vorbire. Apoi, între sincronie şi diacronie nu există o separare reală, deoarece, în vorbire, distincţia aceasta nu se poate face. Este o distincţie care se practică în planul cercetării, şi nu se referă la limbă, ca obiect de studiu, ci la lingvistică. Sincronia şidiacronia se întâlnesc, de fapt, în istorie (cf. Sincronia, diacronia e historia). În continuare, Nicolae Saramandu rezumă ideile lui Eugeniu Coşeriu despre creativitatea în limbă, despre alteritate,energeia „activitate”, ergon „produs” etc., încheind cu subtila delimitare pe care savantul o face între semnificaţie şi sens în opera literară.
În cealaltă evocare, intitulată Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu, Nicolae Saramandu conturează un portret inedit al omului şi savantului Eugeniu Coşeriu, surprins în multiple ipostaze: în calitatea de îndrumător al său în timp ce candida pentru o bursă „Alexander von Humboldt” în Republica Federală Germania, la Tübingen, şi apoi ca bursier în anii 1972-1973, 1974, în calitatea de profesor şi conferenţiar la Romanische Seminar, de la universitatea la care lucra, sau la marile reuniuni ştiinţifice internaţionale din Europa, unde îi desfiinţa, pur şi simplu, pe participanţii insufucient informaţi, în calitatea de gazdă în locuinţa sa din Kirchentellinsfurt, în apropiere de Tübingen, în care, de la o vreme, locuia singur, despărţit de soţie şi cei patru copii, şi unde Nicolae Saramandu a locuit o perioadă pentru a realiza interviul-carte Lingvistica integrală(Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996) ş.a. Avea o bibliotecă imensă. Când lucra, de la 8 seara până în zori, faţa savantului se pietrifica sculptural. Creatorul, a cărui concentrare era de o putere neobişnuită, părea că se află într-o altă lume şi nu mai observa nimic în jurul său. Dormea doar patru ore şi îi era suficient.
Omul Eugeniu Coşeriu avea hobby-ul de a juca la loto, unde mai mult pierdea decât câştiga, era băutor de vinuri româneşti, italiene, spaniole şi franţuzeşti, din care avea o valoroasă colecţie, era comunicativ şi ţinea la românii lui cercetători, pe care, mai ales înainte de 1989, dar şi după aceea, i-a sprijinit cât a putut. Când îi întâlnea la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale, chipul i se lumina şi îi îmbrăţişa cu multă dragoste. În casa din Kirchentellinsfurt, cel puţin în ultimii ani ai vieţii, Eugeniu Coşeriu era cu inima şi cu gândul în ţara natală. Asculta, de pe disc, profund emoţionat, tulburătoare doine moldoveneşti, iar sufletul său călătorea atunci pe meleagurile de baştină, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, nu le-a părăsit niciodată3. După 1989, mai exact, din 1992, începe să vină frecvent în ţară, invitat de instituţii academice, unde ţine conferinţe pe diverse teme şi care îl onorează cu titlul de Doctor Honoris Causa. În 1992, Academia Română îl face membru de onoare, după ce, puţin mai înainte, Academia de Ştiinţe din Republica Moldova îl onorase cu acest titlu. Alte universităţi se grăbesc apoi să-l includă printre membrii ei de onoare. Şi-a revăzut şi locurile natale: oraşul Bălţi, a cărui universitate îi conferă primul titlu de Doctor Honoris Causa, satul de obârşie Mihăileni, în care s-a inaugurat Muzeul „Eugeniu Coşeriu4, etc. În 2001, printre alte manifestări omagiale şi onoruri primite în ţară, preşedintele României, Ion Iliescu, i-a oferit ordinul „Steaua României”, distincţie care l-a impresionat profund, aşa cum s-a mai întâmplat când regele Juan Carlos al Spaniei îl decorase cu un înalt ordin al ţării sale.
Deşi l-au bucurat, pentru că îşi dorise tot timpul recunoaşterea alor săi de acasă, toate aceste titluri şi distincţii se pare că au venit prea târziu. Marcat de boală şi de suferinţă, dar purtându-şi cu demnitate suferinţa (era grav bolnav de plămâni), care nu-i afecta capacitatea intelectuală, savantul participa la comunicări, lua cuvântul, iar în momentele de destindere spunea bancuri. Doar în ultimele luni, când a căzut la pat, Eugeniu Coşeriu şi-a încetat prodigioasa activitate ştiinţifică. A trecut în lumea drepţilor pe 7 septembrie 2002, vegheat, între alţii, de surorile lui. Moartea sa a produs dureroase trăiri familiei, prietenilor, discipolilor şi întregii comunităţi ştiinţifice internaţionale, tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat.
Emoţionantă în sobrietatea ei bărbătească, evocarea-portret a lui Nicolae Saramandu se completează cu aceea a Matildei Caragiu Marioţeanu, mai patetică şi mai tulburătoare, deoarece îl surprinde pe Eugeniu Coşeriu mai mult din perspectivă biografică, cei doi reuşind să ofere cititorilor români dimensiunile umane şi de creator excepţional ale acestui „al doilea Iorga al românilor” (p. 14). Unul din discipolii săi germani, Hans Helmut Christmann, a sintetizat elocvent, în cuvântul omagial rostit la 5 decembrie 1981, la sărbătorirea lui Eugeniu Coşeriu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, aceste dimensiuni: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sunt», atunci trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu un gigant” (Energeia und Ergon. Studia in honorem Eugenio Coseriu, I, Tübingen,1988, p. X.)5.
2. Purtând-o în inimă şi în minte, departe de ţară, limba română a constituit şi un obiect de studiu pentru romanistul Eugeniu Coşeriu (vezi în acest sens Bibliografia, p. 31-62). Aşa cum arătamsupra, în volumul pe care îl comentăm aici sunt prezentate prelegerile ţinute în zilele de 7, 8 şi 10 mai 2001, la Colegiul Universitar de Institutori „Carol I” din Câmpulung, filială a Universităţii din Piteşti, sub titlul Limba română – limbă romanică. Este vorba, defapt, de două studii complementare, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală şi Limba română. Caracterizare tipologică, pe care ilustrul savant, care avea o memorie fenomenală, le-a prezentat fără să le citească, aşa cum obişnuia să procedeze cu toate materialele susţinute la multele sesiuni de comunicări şi conferinţe la care participa, dar care erau rodul unor cercetări anterioare atente şi laborioase.
În primul din cele două studii, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală, Eugeniu Coşeriu porneşte de la caracterizarea făcută românei de învăţatul finlandez Kiparsky, un slavist, dar şi un bun cunoscător al limbii noastre, care a afirmat că limba română „este cea mai interesantă din Europa”. Pe ce se baza această caracterizare? Kiparsky, spune Eugeniu Coşeriu, se gândea la poziţia istorică a limbii române, o poziţie „foarte stranie” (p. 147) în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Româna este o limbă romanică formată fără limba latină clasică, ea trăind secole de-a rândul „fără această prezenţă simultană a limbii latine clasice” (ibidem). Şi marele romanist Wilhelm Meyer-Lübke, autorul valoroasei Gramatici comparate a limbilor romanice, a susţinut ideea că româna este cea mai autentică dintre limbile neolatine, fiindcă s-a dezvoltat „în mod natural”, fără constrângerea unei limbi clasice. Reynouard, precursorul imediat al gramaticii comparate romanice, a crezut şi el că româna s-a dezvoltat direct din latină, spre deosebire de limbile romanice occidentale, care au trecut printr-o fază intermediară, reprezentată, în opinia lui, de limba provensală a trubadurilor (Reynouard era provensal). La noi, Petru Maior a sesizat acest moment când a spus un lucru, aparent absurd, şi anume că româna este mama limbii latine şi nu invers, cum ştie toată lumea. Interpretarea corectă a afirmaţiei lui Petru Maior este aceea că latina vorbită, vulgară, a fost continuată de limba română, şi cum din latina vulgară s-a ales latina clasică, rezultă că din această latină populară, vorbită neîntrerupt în vechea Dacie, a fost derivată limba clasică latină. Apoi, unicitatea limbii române constă, după Kiparsky, în aceea că, între limbile romanice, este singura care are un substrat al ei specific, cel traco-dacic, faţă de suratele ei occidentale al căror substrat este, în mare parte, substratul celtic (p. 147-148).
Metoda comparativă întrebuinţată de Eugeniu Coşeriu pentru caracterizarea limbii române este aplicată din trei perspective, bine cunoscute lingviştilor: genealogică, areală şi tipologică.
Din punctul de vedere al arealului, limba română ţine de Romania orientală, în care latina vulgară a suferit astfel de transformări în comparaţie cu latina populară din Romania occidentală. De exemplu, dispariţia lui s final încă din latina arhaică a avut drept urmare reducerea declinărilor la două în limbile romanice orientale, în timp ce, în vest, s final este repus peste tot, în spaniolă, catalană, portugheză şi chiar în franceză, în care îl vedem scris şi se pronunţă în condiţiile deliaison. Apoi, velarele c, g,urmate de e, i, pronunţate în latină ca che, chi, au suferit un tratament diferit în cele două Romanii: în limbile romanice orientale se ajunge până la faza ĉ: lat. caelum > rom. cer, it. cielo, dar în dalmată s-a păstrat ca [k’]:cherbu, faţă de cerb, în română, sau cerbo, în italiană. În franceză, s-a ajuns la asibilare şi apoi la reducerea ţ > s: ciel, iar în spaniolă la fricativa interdală θ: cielo. Totuşi, în românescul chingă (< lat. cingula), s-a păstrat un rest de pronunţare [ḱ], pe când în italiană există cinghia. Explicaţia este că formele mai vechi se păstrează în zonele laterale, unde schimbarea pornită de la centru poate să ajungă, dar poate să nu ajungă. Aşa se explică coincidenţele dintre limba română şi limbile spaniolă şi portugheză, aflate la extremele romanităţii, prima, la est, celelalte două, la vest, unde inovaţia de la centru n-a ajuns. La fel, grecismele, de care latina vulgară de la Roma era plină, s-au transmis în celelalte limbi romanice, dar în română acestea sunt mult mai puţine, deoarece, în vremea respectivă, Dacia era ocupată de goţi şi inovaţiile lexicale respective n-au mai ajuns aici (v. p. 150-155).
Din punct de vedere genealogic, Eugeniu Coşeriu arată că româna şi dialectele ei sud-dunărene, în special aromâna, trebuie considerate în relaţie cu toate limbile romanice, nu numai cu franceza modernă, cum s-a făcut din păcate multă vreme în lingvistica românească, ci şi cu spaniola, portugheza, italiana, şi cu variantele dialectale ale acestora, cu sarda sau cu franceza veche. Cercetarea comparativă făcută astfel ar putea scoate la iveală paralelisme relevante.
În privinţa substratului limbii române, Eugeniu Coşeriu ia în discuţie elementele de vocabular bine cunoscute ca barză, ghiuj, fărâmă, mal,sâmbure etc., care există şi în albaneză, ceea ce îl determină să se întrebe dacă albaneza are acelaşi substrat, un substrat asemănător ori este vorba de o influenţă albaneză asupra românei. În opinia noastră, acestor chestiuni le-a dat răspunsuri pertinente, în urma unor cercetări îndelungate, lingvistul român Grigore Brâncuş, care explică concordanţele lexicale respective prin substratul comun limbilor română şi albaneză6. Arătând că trebuie făcute cercetări speciale în acest domeniu, Eugeniu Coşeriu consideră că rom.barză „pasărea albă”vine din alb. bardhë, care înseamnă „alb”,este deci un împrumut, spre deosebire de mal, cu sensul de „ţărm” în română şi „munte” în albaneză, care este un element de substrat specific, „fiindcă ştim că şi o parte din noua Dacie sud-dunăreană s-a numit, tocmai, «Dacia Malurilor»: Dacia Maluensis; adică, s-a luat deja acest cuvânt – fără îndoială dacic – şi s-a latinizat, s-a făcut un adjectiv în limba latină” (p. 158).
Superstratul ţine, de asemenea, de genealogie, iar limba română are un superstrat slav, specific numai ei, în celelalte limbi romanice fiind vorba de superstratul germanic. Şi în tratarea acestui aspect, Eugeniu Coşeriu demonstrează cunoştinţe profunde, multe inedite, bazate pe căutări personale, care-i permit etimologii, comparaţii şi asocieri mereu surprinzătoare. Deşi nu a ajuns „să altereze structura sistematică a limbii române, care rămâne structură latinească” (p. 159), influenţa slavă asupra românei este atât de profundă, încât cuvântul zăpadă, de pildă, nu mai este perceput ca un cuvânt compus din za– şi padati „a cădea”, ci ca un cuvânt simplu. La fel, înmironosiţă, un cuvânt slav complicat,românii de azi nu mai repereză sensul vechi de „purtătoare de mir”, ci îl iau drept un cuvânt simplu (v. p. 161-162).
Pe de altă parte, limba română face parte din „liga lingvistică balcanică”, în care conţinuturi identice sunt redate cu materialul specific fiecărei limbi aparţinătoare acestei „ligi”, acestei uniuni lingvistice, ca să întrebuinţăm denumirea lui Trubetzkoy7. Astfel, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre viitorul cu a voi (a vrea) din română, bulgară, albaneză şi greacă, reducerea infinitivului în aceste limbi ş.a. Concluzia autorului este că româna nu este numai o formă a latinei orientale, ci şi o limbă balcanică aparţinătoare „ligii lingvistice balcanice”.
Din punct de vedere tipologic, ilustrul învăţat caracterizează limba română în legătură cu tipul lingvistic romanic, într-o prelegere separată, intitulată Limba română. Caracterizare tipologică(p. 165-182). Aici, Eugeniu Coşeriu analizează constituirea limbii române comune şi a româneiexemplare (anterior se ocupase de limba română istorică), care s-a produs prin adaptarea neologismelor din franceză, din limbile romanice, sau chiar direct din latină, uneori şi din germană, prin cărţile de şcoală. Ideea preluării neologismelor şi a unificării limbii române a fost exprimată încă din secolul al XVII-lea, în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad. Şcoala Ardeleană, latinistă, a preluat ideea şi acţiunea reprezentanţilor ei a condus la o reformă esenţială a limbii materne, care a afectat şi vorbirea populară, multe neologisme latino-romanice pătrunzând în vorbirea de toate zilele. Mai mult, Şcoala latinistă, cum îi spune Eugeniu Coşeriu, a încercat prin aromânul Gheorghe Constantin Roja să unifice dacoromâna cu aromâna, pe baza acesteia din urmă, în lucrarea Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sunt literele Românilor ceale vechi (Buda, 1809). Petru Maior, care l-a sprijinit pe Roja, a ajuns astfel să folosească vrută, din aromână, şi nu iubită, care nu-i plăcea, pentru că era de origine slavă. Stabilindu-se numai pentru dialectul dacoromân, limba română literară nu este totuşi numai o limbă a influenţelor francezei, italienei sau latinei. Ea este rezultatul unei reconstrucţii efective a limbii, pe baza ei românească, în acord cu modelele occidentale. S-a produs deci, în urma unui proces mai mult sau mai puţin conştient, revenirea limbii române la matca ei occidentală. Astfel, tipul limbii române „este exact tipul limbilor romanice, în general, în afară de singura limbă care se îndepărtează de restul limbilor romanice şi care este limba franceză modernă, nu limba franceză mai veche, care ţinea de acelaşi tip ca şi celelalte limbi romanice” (p. 167).
Departe de a fi reuşit să arătăm bogăţia impresionantă de idei şi fapte lingvistice comentate atât de firesc şi de accesibil de Eugeniu Coşeriu în prelegerile despre limba română cuprinse în volumul In memoriam Eugeniu Coşeriu, aceste rânduri au încercat să demonstreze ataşamentul ştiinţific extraordinar al ilustrului savant faţă de limba maternă pe care a iubit-o toată viaţa, deşi i-a lipsit atât de mult, învăţatul a cercetat-o şi a scris despre ea foarte bine informat şi cu toată obiectivitatea.
Note
1 În România, după 1989, pe lângă numeroasele articole, studii, conferinţe, prelegeri, interviuri etc. publicate în limba română în diverse reviste, culegeri, volume colective, de autor sau omagiale (pentru care v. Bibliografia… din volumul pe care îl discutăm aici, p. 31-62), lui Eugeniu Coşeriu i-au fost traduse în româneşte următoarele lucrări: Limba în acest volum română în faţa Occidentului, Cluj, Dacia, 1994; Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 2004; Introducere în lingvistică, Cluj, Echinox, 1995; Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbăriilingvistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, 2000.
2 Cf. rememorările lui Eugeniu Coşeriu din volumul de interviuri Universul din scoică, realizat de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Chişinău, Ştiinţa, 2004.
3 Iată mărturisirea lui Eugeniu Coşeriu din cartea citată supra (nota 2), p. 49: „Nu, nu m-am înstrăinat niciodată, fiindcă totdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi cu limba română în inimă (…). Nu mi-am uitat limba şi pentru că sunt, mai mult sau mai puţin, de meserie, însă nu mi-am uitat limba şi fiindcă am trăit mereu cu ea, cu scriitorii şi cu poeţii români şi chiar cu prozatorii români, pe care îi ştiam nu chiar în întregime, dar, în parte, îi ştiam pe de rost”.
4Ibidem, p. 9-10.
5 Cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8.
6 Vezi în acest sens, Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, idem,Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995.
7 Despre „uniunea lingvistică balcanică” şi concordanţele lingvistice balcanice cf. La linguistique balkanique în Cahiers balkaniques, nr. 10, 1985, Paris, 1986, p. 10 şi urm.; Shaban Demiraj,Gjuhësi balkanike, Shkup, 1994, p. 20 şi urm.; Klaus Steinke, Ariton Vraciu, Introducere în lingvistica balcanică, Iaşi, 1999, p. 45 şi urm.; Nistor Bardu, Despre lingvistica balcanică, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Ovidius”, Secţiunea Filologie, tom X, p. 5-21.
8 În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie.