ÎN PREMIERĂ, “FATA CU OCHII VERZI” LA ROMA


Proiecții-eveniment în Italia, în perioada 24-25 septembrie 2016, cu filmul FATA CU OCHII VERZI/2015/ 90 minute/Regia Mihai Mihăescu. Adaptare după romanul ”Gaudeamus” (partea a doua a ”Romanului adolescentului miop”) de Mircea Eliade.

afisFilmul urmărește în principal perioada de tinerețe a personajului Mircea (prototipul lui Mircea Eliade, romanul fiind considerat de analiștii literarari drept unul autobiografic), care se află într-un proces de maturizare și formare profesională. Acesta ține un jurnal în care își notează impresiile legate de relația sa cu Nișka, de care este îndrăgostit, dar și despre alți colegi de la Universitatea unde este student.

În general filmul vorbește despre tinerețe și controversele sale, despre frumusețea acestei vârste, cu trimitere inclusiv la manifestările teribiliste ale personajelor, caracteristice perioadei pe care o parcurg. Este în fond o poveste de dragoste mai puțin obișnuită, acțiunea desfășurându-se în perioada interbelică,1925 – 1928. Stăpânit de ideea de a-și construi un viitor profesional de exceptie, Mircea oscilează între a se dedica, fie, acestui scop, fie celei pe care o iubește și are de la el mari așteptări, dilemă pe care se sprijină de altfel conflictul interior al personajului.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

“Filmul, între altele, poate trezi în spectatorii tineri de astăzi o mare invidie pentru nivelul spiritualității tineretului de atunci! Astăzi sunt rari cei care au rămas pe o linie de continuitate cu spiritul lui Mircea Eliade! S-au schimbat multe în lume: tehnologiile, superficialitatea, cultura de mase… Sigur, sporește cantitatea, dar scade calitatea!”                                                  Prof. Nicolae Crețu, critic și istoric literar

Filmările s-au desfășurat cu preponderență în Iași, astfel că o serie de edificii și locuri ale orașului pot fi admirate de către spectatori, împreună cu povestea de dragoste în care se produc tineri actori, absolvenți ai Universității de Arte ”George Enescu”.

Echipa de filmare este alcătuită de asemenea din profesioniști ai Iașiului. Filmările s-au desfășurat în Grădina Botanică ”Anastasie Fătu”, Parcul Copou, Muzeul Literaturii Române (Casa Pogor), Mănăstirile Golia și Cetățuia, Cimitirul Eternitatea, Biblioteca Centrală Universitară, Colegiul Național, etc., dar și la Mănăstirea Hadâmbu, cât și la Constanța, pe mare. O serie de filmări au fost efectuate în Roma (Italia), unde personajul Mircea face o călătorie pentru a se întâlni cu scriitorul Giovanni Papini, după lectura romanului ”Un uomo finito”. În film apar de asemenea diverse case ale Iașiului, ulițe, busturi ale unor personalități române…

 Mihai Mihăescu

Mihai Mihăescu

Fata cu ochii verzi” este primul film de lungmetraj realizat integral la Iași pe baze profesioniste. Filmul a fost realizat de Alternative Film Studio, beneficiind de sprijinul logistic și artistic al Universității de Arte ”George Enescu”, dar și a altor instituții importante din Iași și Constanța.

Întâlnire-dezbatere, proiecția filmului în prezența regizorului Mihai Mihăescu, profesor de film la Universitatea de Arte ”George Enescu” Iași, doctor în cinematografie și media. De asemenea vor participa personalități din Italia și  România.

Tatiana Grigore

Tatiana Grigore

Au confirmat prezența la Roma:  Nicolae Crețu – critic și istoric literar, profesor de Teoria Literaturii la Universitatea “A. I. Cuza” Iași.  Tatiana Grigore – actriță, interpreta rolului principal (Nișka) în filmul “Fata cu ochii verzi”, absolventă a Universității de Arte George Enescu” Iași. George Marici – actor, interpretul rolului Radu în filmul “Fata cu ochii verzi”, absolvent al Universitatii de Arte “George Enescu” Iași, moderator la Apollonia Tv Iași.

Perioada de desfășurare: 24-25 septembrie 2016 la Roma.  Intrarea gratuită.

Mai multe informații, pe situl http://alternativefilmstudio.ro/.

locandina_film_la-fanciulla-dagli-occhi-verdi_24_25_settembre_2016

 

“Gaudeamus” di Mircea Eliade, in libreria

Mircea Eliade, «Gaudeamus»: una poetica dell’«esperienza vissuta»

 

Prof. Nicolae Crețu, Despre valoarea timpului în filmul ”Fata cu ochii verzi”


“Aceasta este problema eternă a omului: Ce faci cu viața ta?!”

  Realizat după un roman al tinereții (”Gaudeamus”, partea a doua a”Romanului adolescentului miop”), filmul ”Fata cu ochii verzi”, în regia lui Mihai Mihăescu, este o alegere excepțională, în care apare de fapt tinerețea autorului Mircea Eliade.

Prof. Nicolae Crețu

Prof. Nicolae Crețu

Ea apare ficționalizată, transferată în imaginar, este tinerețea autorului și a generației lui, o generație cu ambiții mari și personalități mari. O generație, care dacă nu ar fi venit întunericul comunismului, ar fi ridicat România, rămânând în țară și nu plecând în exil, la un nivel competitiv cu orice altă mare cultuă europeană, sau de pe mapamond. Acestea se observă și la lectură și în film, pentru că selecția de text pentru film s-a făcut după mine foarte inteligent. Eu am ”controlat-o”, comparând ce s-a reținut în dialogurile din film și ce este în textul integral al romanului. S-a reținut exact esențialul. Ceea ce mergea pe confruntarea de viziune asupra a ceea ce face fiecare individ cu timpul lui. Aceasta este problema eternă a omului: Ce faci cu viața ta?!

Tatiana Grigore

Tatiana Grigore

            Filmul nu încearcă să transmită spectatorilor vreo teza, vrea morală, ci îi transmite mai ales tensiunea unor întrebări: Cum trăiesc, ce fac, cu cine mă întâlnesc, cu cine stau de vorbă?! Nu merită să te oprești lângă oricine! Realmente e o chestie de timp și de valoarea timpului! El, timpul, nu există decât pentru om, omul a inventat măsurătoarea timpului, pentru că e singura ființă vie, care știe că va muri! Și nu vrea să treacă fără să lase o urmă în lume! Asta apare în film. În primul rând, ceea ce i se întâmplă personajului Mircea, protagonistul al cărui model este categoric tinerețea lui Mircea Eliade, e situarea lui între două iubiri. Cele două fete din film sunt două ipostaze ale feminității complementare și nu în tensiune, sunt cei doi versanți ai feminității! Cu una dintre ele apare într-o secvență de sex, filmată destul de dur, după reacția mea de spectator, dar filmată în spiritul romanului, care reflectă inclusiv duritatea acestor scene. Și aici aș vrea să remarc, că Mircea Eliade a fost unul dintre autorii români, care s-a luptat ca literatura să evite pudibonderia și să aibă curaj să reflecte inclusiv dimensiunea aceasta a sexualității, a erosului carnal! S-a luptat pentru asta și a avut și de suferit, s-a încercat să i se facă un proces, au sărit în apărarea lui scriitorii în frunte cu Sadoveanu de pildă, l-au apărat pentru că literatura trebuie să aibă acces la tot ce este în viață, inclusiv sexul și sexualitatea. Dar ceea ce e interesant ca sens al filmului și al romanului, este că fata pe care acest Mircea din film o iubește, Nișka, și pe care el o iubește cu o iubire mai mare decât dorința erotică, este că ea, la rândul ei, trăiește o tristețe adâncă pentru că nu e ”iubită” de protagonist.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

De fapt, pe de o parte, Mircea evită o plafonare a propriei sale existențe, însă nu e numai acest egoism, el are un fel de anticipare a ceea ce ar putea face în viață, nu vrea să-și îngrădească existența de pe acum și mai ales într-un mariaj. Aici transpare dimensiunea de sens în film, care e foarte clară în dialogurile personajelor în general. Cele feminine sunt cu gândul la măritiș, la profesorat, dar nu sunt prea mulțumite de perspectiva aceasta, îi invidiază pe bărbați. E imaginea statutului diferit al femeii și al bărbatului în acest film pentru epoca aceea. Femeia era în general acasă: căminul, copiii… iar bărbatul în lume… Ulise pe mări, Penelopa acasă la războiul de țesut! E frumos însă reversul sugerat de film și de carte: iubirea mare este pentru ea! Dar iubirea aceasta mare nu vrea să fie tratată de către Mircea așa, ca o aventură trecătoare! Tocmai pentru că o iubește, nu vrea să fie ceva carnal între ei!

            Aș vrea să scot în evidență unele procedee, care țin strict de arta filmului. Sugerate de textul romanului, dar care, prin imagine, se realizează fără să fie o transcriere fidelă a textului. Secvențele numeroase cu oglinda: Sunt foarte importante, pentru că oglinda este o metaforă simbolică a acestei nevoi de cunoaștere de sine, care e mai puternică la finalul adolescenței și în zorii primei tinereți. E o răscruce decisivă în viață! De asemenea secvențele care apar în natură: cu frunzele, cu zăpada. Este disponibilitatea aceasta, frăgezimea, prospețimea acestei vârste a tinereții! Un film foarte frumos despre tinerețe, fără să fie cenzurat pudibond – sexul și ce ține de asta – dar în același timp cu o pondere foarte mare intelectuală în dialoguri! Politicul, socialul, credința! Secvențe cum sunt cele filmate în Grădina Botanică, fântâna cu cumpănă… Păi cumpăna aceea este de fapt o săgeată spre cer! Este ceva absolut important pentru dimensiunea metafizică a reflexiei acestei generații! Generație care și-a pus probleme legate de credință, de religie, fără să fie toți înclinați spre istoria religiei, filozofia religiei, ca Mircea Eliade!

            Filmul, între altele, poate trezi în spectatorii tineri de astăzi o mare invidie pentru nivelul spiritualității tineretului de atunci! Astăzi sunt rari cei care au rămas pe o linie de continuitate cu spiritul lui Mircea Eliade! S-au schimbat multe în lume: tehnologiile, superficialitatea, cultura de mase… Sigur, sporește cantitatea, dar scade calitatea!

                        Prof. Nicolae Crețu, critic și istoric literar

afis

Nicolae Creţu (20 aprilie 1941, Bârlad, judeţul Vaslui) este un critic şi istoric literar. Este fiul Eufrosinei (născută Gociu) şi al lui Neculai Creţu, subofiţer. Urmează cursurile Şcolii generale „Al. I. Cuza” (1948-1955) şi ale Liceului „Gheorghe Roşea Codreanu” (1955-1959) din oraşul natal. În 1964, la încheierea studiilor la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, este numit aici asistent la Catedra de literatură română. Specializat în literatura română a secolului al XX-lea şi în teoria literaturii, a cultivat, didactic şi publicistic, abordarea interdisciplinară şi fundamentarea teoretică a discursului critic.

A ţinut cursuri de limbă, literatură şi civilizaţie română la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, Franţa (1976-1979), unde a iniţiat editarea revistei de studii româneşti „Dialogue”, şi la University of Washington din Seattle, Statele Unite, în cadrul Programului Fulbright de schimburi academice internaţionale (1983-1985). Şi-a susţinut doctoratul în 1978, cu teza Construcţie şi semnificaţie în romanul românesc.

În „Iaşul literar”, „Cronica”, „România literară”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Arlechin”, „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»”, „Dialogue” (Montpellier), „Dacia literară”, „Anuar de lingvis­tică şi istorie literară” (Iaşi) şi „Timpul” a publicat numeroase eseuri, articole, cronici şi studii.

Apărută în 1982, Constructori ai romanului, carte consacrată lui Liviu Rebreanu, Hortensiei Papadat-Bengescu şi lui Camil Petrescu, rămâne un titlu de referinţă ca lucrare de sinteză asupra artei romanului, studiată din perspectiva naratologiei moderne. Ca director al Editurii Junimea (1990-1994), a sprijinit debutul unor autori tineri. Spirit cu o reală disponibilitate pentru dialog, a conceput şi realizat, la Universitatea ieşeană, cicluri de dezbateri pe teme teoretice şi interdisciplinare şi, sub egida Centrului Cultural Francez din Iaşi, alte manifestări, consacrate unor personalităţi româneşti din exil.

Propunându-şi, în Constructori ai romanului, să studieze manifestările şi importanţa „rolului construcţiei în existenţa estetică a operei”, Creţu analizează resorturile tensiunilor drama­tice şi tragice (Ion, Răscoala),implicaţiile interogaţiei interioare (Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), „anatomia caracterelor” şi „sintaxa imaginarului” (ciclul Hallipilor), poetica „dosarului de existenţe” (Patul lui Procust).

„Construcţia”, concept central, e văzută ca un câmp al solicitărilor (şi tensiunilor) estetice. Figurile de construcţie („amânarea” şi circulari ta tea la Rebreanu, capcanele „analizei” ironice în ciclul Hallipilor, discontinuul şi montajul de joc al perspectivelor la Camil Petrescu) deschid căi de acces spre spiritul operelor: arta rebreniană a denudării esenţelor de sub crusta cenuşiului, „poetica suspiciunii” şi a grotescului ori cea a analizei (şi autoanalizei) intelectualizate şi ardente, la ceilalţi doi autori. Mobilitatea interpretativă, argumentaţia strânsă şi sinteza de reflecţie teoretică se stimulează şi se aprofundează reciproc în Constructori ai romanului.

Opera

Melanges a la memoire de Louis Michel (în colaborare), Montpellier, 1979;
Textes litteraires roumains (în colaborare), Mont­pellier, 1979;
Cunoaştere. Creativitate. Comunicare (în colaborare), Iaşi, 1981;
Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982;
Relaţii româno-polone (în colaborare), Iaşi, 1995;
Actes. Journees de la francophonie (în colaborare), I-II, Iaşi, 1996-1998;
O întâlnire astrală. Centenar Lucian Blaga – Ion Barbu (în colaborare), Iaşi, 1997;
Studia antiqua et archaeologica, Iaşi, 1998;
Auteurs europeens du premier XX-e siecle (în colabo­rare), Bruxelles, 2002;
Studii de slavistică (în colaborare), Iaşi, 2002;
Limba şi literatura română în spaţiul etno-cultural daco-românesc şi în diaspora (în colaborare), Iaşi, 2003.

Sursă: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Cretu

ÎN PREMIERĂ, “FATA CU OCHII VERZI” LA ROMA

“Gaudeamus” di Mircea Eliade, in libreria

Mircea Eliade, «Gaudeamus»: una poetica dell’«esperienza vissuta»

Mircea Eliade, «Gaudeamus»: una poetica dell’«esperienza vissuta»


Recensione del libro “Gaudeamus” di Mircea Eliade, Jaca Book, 304 pp., a cura di Roberto Scagno,  Professore associato di Lingua e Letteratura romena nella Facoltà di Lettere e Filosofia dell’Università di Padova e Presidente dell’AIR. Associazione Italiana di Romenistica (dal 2013)

"Gaudeamus" di Mircea Eliade Jaca Book, 304 pp., 18 euro

“Gaudeamus” di Mircea Eliade
Jaca Book, 304 pp., 18 euro

Storico delle religioni, nell’accezione peculiare di morfologo ed ermeneuta del fatto religioso, Mircea Eliade (1907-1986) rivelò sin dagli anni di formazione liceale un precoce talento di scrittore coltivando con entusiasmo molti generi letterari dal racconto al romanzo, al diario intimo, all’annotazione di viaggio e di costume. Costanti nelle pagine confessive dei Diari e delle Memorie sono i riferimenti ai suoi due «universi spirituali», quello diurno (lo studioso delle religioni) e quello notturno (lo scrittore) quali componenti essenziali e comple­mentari della sua creatività [1]. A partire dall’esilio in Francia, nel 1945, l’«universo notturno» verrà a costituire uno spazio di libertà pervicacemente cercato strappando tempo alla in­tensa attività di ricerca e insegnamento per rifugiarsi nella scrittura letteraria nella madre lingua romena.

In un testo autobiografico, scritto nel 1953 per una rivista dell’esilio, Eliade ricostruisce i rapporti tra la sua opera filo­sofica e scientifica e la sua opera letteraria a partire dai primi «racconti fantastici», alcuni pubblicati, altri rimasti inediti, e dai primi scritti «realisti»: «I miei tentativi letterari furono sin dall’inizio, e senza interruzione, “fantastici” e “realisti”. Collocherei tra questi romanzi autobiografici: Il romanzo dell’adolescente miope e il suo seguito, Gaudeamus, con dei ricordi della mia vita di studente universitario. Quest’ulti­mo era anche il mio primo romanzo d’amore, perché allora quando lo scrivevo ero innamorato – come tutti gli studenti –, anzi mi pareva di essere innamorato di due studentesse allo stesso tempo» [2].

Nel primo volume delle memorie, iniziato nel 1960 [3], Elia­de ritorna sui due inediti e, a proposito del secondo, ne riassu­me con maggior dettaglio la tematica centrale: «Nel gennaio del 1928, decisi di scrivere il seguito de Il romanzo dell’ado­lescente miope. La “vita da studente” si avvicinava alla fine e volevo coglierla e conservarla interamente in un romanzo autobiografico che avevo intitolato Gaudeamus. Questa volta non avevo a disposizione un Diario, come al tempo del liceo. Non mi proponevo del resto di scrivere un romanzo documento, perché non si trattava di descrivere un fenomeno così poco conosciuto e così difficile da capire come l’adolescenza. In un certo senso la “giovinezza” mi sembrava una condizio­ne banale, che solo un grande amore poteva salvare dalla ba­nalità e unicamente a condizione di sacrificare questo senti­mento e di rinunciarvi. A quel tempo avevo un’idea del tutto personale di cosa dovesse essere una “grande passione”. Mi sembrava che un amore non fosse veramente degno di que­sto nome se non trovava il suo compimento nel matrimonio o se non si rinunciava ad esso nel momento in cui raggiungeva il suo punto massimo di incandescenza. […] Sentivo che do­vevo scrivere Gaudeamus allora, in quell’inverno del 1928 e che dovevo farlo senza perdere tempo, se volevo fissare delle immagini che cominciavano già a impallidire: gli inizi della “vita da studente”, le ripetizioni [della nostra corale] nella mia mansarda, i miei primi incontri con Tea. D’altra parte avevo il presentimento che avrei rinunciato alla “grande pas­sione” che allora stavo vivendo e cominciavo a prepararmi in vista di questa prova e a preparare allo stesso tempo anche R., facendole capire che la più bella parola d’amore che le potevo dire, era proprio questa: che mi sacrificavo a lei, sa­crificandola. Il mio romanzo aveva come soggetto proprio questo amore, iniziato nel rifiuto e nell’esaltazione, compiuto in una specie di irreale felicità, e infine soffocato senza colpa di nessuno e, per lo meno agli occhi di un normale lettore, senza motivo e senza giustificazione» [4].
Eliade ricorda di aver sottoposto il manoscritto a Meny Toneghin alle edizioni Cartea Românească (Il libro romeno): «Sorrise stancamente e mi rispose che “Cartea Românească” pubblicava solo autori considerati classici, come Mihail Sa­doveanu e qualche altro, oppure dei giovani romanzieri di successo, come Ionel Teodoreanu. Ma quest’ultimo era per il momento il solo giovane scrittore che avesse successo. […] Ritornai a casa con i miei manoscritti e da allora non cercai più un editore. Mi accontentai di far circolare Gaudeamus tra gli amici. Ne pubblicai anche un frammento in “Viața Lite­rară” (La vita letteraria). I due manoscritti furono poi sepolti in fondo a un cassetto assieme a tanti altri» [5].

Per quanto riguarda quest’ultima annotazione, i ricordi sono imprecisi; nel 1929 Eliade scrive da Calcutta allo scrit­tore Cezar Petrescu (1892-1961) proponendo la pubblicazioni di cinque lavori già ultimati: il romanzo Isabel și ape­le diavolului (Isabella e le acque del diavolo), un volume di racconti, una raccolta di articoli, Il romanzo dell’adolescente miope e «un romanzo universitario (titolo non definito)» [6]. Solo il primo romanzo verrà pubblicato, l’anno successivo, e segnerà il debutto del giovanissimo scrittore, che, nel 1933, con il romanzo autobiografico Maitreyi [7], otterrà consacrazio­ne ufficiale dalla critica e successo popolare.

Il romanzo dell’adolescente miope (ultimato in versione definitiva tra il 1924 e il 1925) rimarrà inedito fino al 1983-1988 [8] e Gaudeamus fino al 1986-1989 [9]. Il primo, documento appassionato di un adolescente, avido di letture e cono­scenze non imposte, in lotta con se stesso e con il mondo, con le proprie crisi e le proprie debolezze («carnefice del sentimentalismo»), caparbiamente alla ricerca di una perso­nalità forte e delineata, ha impressionato la critica romena soprattutto per la novità delle tecniche narrative e il precoce talento di scrittura [10]. Il secondo, più compiuto e maturo sul piano dell’intreccio narrativo, della descrizione di ambienti sociali, atmosfere e personaggi, prosegue la sperimentazione letteraria del primo nella direzione di una personale poetica dell’«autenticità» e dell’«esperienza vissuta», in opposizione alle convenzioni retoriche tradizionali e alla ricerca esaspera­ta del bello stile e dell’originalità.

roberto-scagno

Prof. Roberto Scagno

Per Gaudeamus si possono proporre due modalità diverse di lettura. Lo studioso interessato alla biografia dell’autore del Trattato di storia delle religioni potrà trovarvi riscontri precisi di un periodo cruciale di formazione e del contesto storico rispettivo. Alla lettura del romanzo si potrebbero ac­costare le pagine di alcuni capitoli delle Memorie e gli inter­venti e le ricostruzioni storiografiche degli specialisti più qua­lificati [11]. Gli inizi della vita universitaria, i ritratti di docenti e compagni di corso, il circolo studentesco, la mansarda di strada Melodiei (luogo centrale nella «geografia spirituale» eliadiana del periodo romeno), la scoperta di nuovi orizzonti filosofici e religiosi, la collaborazione alle riviste, il viaggio in Italia sono sequenze narrative del romanzo e al contempo momenti significativi della vita dell’autore. Il liceale «adole­scente miope», attratto inizialmente dalla teosofia, incontra il «pragmatismo magico» di Giovanni Papini e l’antroposofia di Rudolf Steiner in una sua personale ricerca di spiritualità e di assoluto. Guide e modelli nella formazione di una di­sciplina della volontà sono anche personaggi letterari come Brand di Henrik Ibsen e Martin Eden di Jack London, ai quali rimarrà fedele negli anni universitari.
L’ingresso nella Facoltà di Lettere e Filosofia segna, tutta­via, una svolta. Il diciottenne Eliade, cresciuto in un contesto agnostico e attratto dalle vie esoteriche e occultistiche, trova nell’insegnamento «socratico» di Nae Ionescu (1890-1940; semplicemente il «professore di logica e metafisica» nel ro­manzo) aperture culturali nuove verso la tradizione cristia­na, ortodossa, cattolica e protestante. «Svolta» non significa per il giovane universitario «conversione», ma presenza ora attuale del pensiero cristiano nella ricerca di una sintesi o di una conciliazione con le scelte spirituali precedenti. Nel romanzo, tale ricerca è riflessa in modo drammatico nel dialogo con lo studente di filosofia convertito alla tradizio­ne cristiano-ortodossa, ma traspare anche nel dialogo con l’amico ebreo Marcu e lo studente di medicina nazionalista e antisemita. Sullo sfondo, le tensioni crescenti e le violenze dei movimenti studenteschi della destra radicale con il loro rifiuto della Costituzione del 1923 e le richieste pressanti del numerus clausus per l’ammissione degli studenti della mino­ranza ebraica nelle Università.

Gli elementi autobiografici presenti in Gaudeamus pos­sono offrire pertanto l’occasione di approfondimenti di un contesto storico e culturale, quale quello romeno degli anni interbellici, per molti versi negletto o misconosciuto. Del ro­manzo inedito che qui presentiamo è tuttavia possibile una lettura diretta, indipendente dalle esplorazioni intertestuali. Una scrittura vivace e tesa, l’inserzione del monologo, del­la confessione diaristica e di scambi epistolari ci presenta­no un’immagine singolare di un ventenne alla conquista di se stesso attraverso una «via eroica» e una personalissima «ascesi etica»: la disciplina dello studio, il rifiuto all’abban­dono nostalgico, il ripudio delle facili soluzioni e dei medio­cri compromessi. La natura è sempre presente, con i suoi rumori, suoni, colori e profumi, non come scenario decorati­vo all’azione ma come stimolo e riflesso dell’agitarsi del pen­siero e del turbamento dei sensi e dei sentimenti. La passione amorosa per Nișka, prima negata poi trionfante, trova la sua sconfitta nella scelta della rinuncia. Nel contrasto tra volontà e tentazione della felicità amorosa vince la scommessa sul domani: «Il cielo è ora insanguinato e calmo. Il sole scende vicino a un bosco e a un ruscello. Sento correre il treno as­setato di orizzonti. Il campo con il frutto seminato mi turba. Non posso staccare gli occhi dall’orizzonte verso il quale il treno corre senza stancarsi. La mia anima è aspra, immensa e serena. Dietro a me, intuisco la presenza degli altri. Davanti a me, sento il fluttuare di destini…».

Roberto Scagno
(n. 6, giugno 2012, anno II)

NOTE
1. Per un’analisi critica puntuale ed equilibrata, cfr. Marco Cugno, Mircea Eliade: lo studioso e il narratore, «l’uomo diurno» e «l’uomo notturno», in Con­fronto con Mircea Eliade. Archetipi mitici e identità storica, a cura di L. Arcella, P. Pisi, R. Scagno, Jaca Book, Milano 1998, pp. 27-42.
2. M. Eliade, Fragment autobiografic, in «Caete de Dor», nr. 7, iulie 1953, pp. 1-13, trad. it. Frammento autobiografico, in appendice a M. Eliade, Le mes­si del solstizio. Memorie 2. 1937-1960, a cura di R. Scagno, Jaca Book, Milano 1996, pp. 218-219.
3. I primi otto capitoli, scritti tra il 1960 e il 1963, arrivano fino al momento della partenza per l’India nel novembre del 1928, e costituiscono il volume Amintiri (Ricordi), uscito in romeno a Madrid, nel 1966, presso una casa edi­trice romena dell’esilio. Cfr. M. Eliade, Amintiri i(Mansarda), Destino, Ma­drid 1966.
4. M. Eliade, Le promesse dell’equinozio. Memorie 1. 1907-1937, a cura di R. Scagno, Jaca Book, Milano 1995, pp. 150-151.
5. M. Eliade, ibid., p. 154.
6. Lettera a Cezar Petrescu, datata Calcutta 1929 in M. Eliade, Europa, Asia, America. Corespondenwa, vol. 2, L-P, Humanitas, Bucurexti 2004, pp. 463-464.
7. Maitreyi, Editura «Cultura Nawionalb», Bucurexti 1933 (trad. it. Maitreyi. Incontro bengalese, Jaca Book, Milano 1989).
8. Dieci capitoli sono apparsi nella rivista «Manuscriptum», nr. 1, 2, 3 (1983), e altri due nella stessa rivista (nr. 1, 1987), poi in forma integrale, con il titolo Romanul adolescentului miop, suppl. della rivista «Manuscriptum» (Muzeul Literaturii Române), Bucurexti 1988 (con postfazione di Mircea Handoca).
9. Gaudeamus, pubblicato in «Revista de istorie xi teorie literarb» (nr. 2-3, 1986), poi riedito insieme a Romanul adolescentului miop, sotto il comune titolo di copertina Romanul adolescentului miop, a cura di Mircea Handoca, Editura Minerva, Bucurexti 1989.
10. Per un’analisi del testo rinvio alla mia prefazione all’edizione italiana Il romanzo dell’adolescente miope, trad. dal romeno di Celestina Fanella, Jaca Book, Milano 1992, pp. 5-22. Cfr. Marin Mincu, Opţiunea pentru metaroma­nesc şi autenticitate, in «Caiete critice», nr. 1-2, 1988 (ma uscito nel 1990), pp. 161-162; Dumitru Micu, În căutarea autenticităţii, Editura Minerva, Bu­curexti 1994; Eugen Simion, Mircea Eliade romancier, Oxus, Paris 2004, pp. 27-32.
11. M. Eliade, Le promesse dell’equinozio, cit., i capitoli vi («Et maintenant, à nous deux…») e vii («La lezione di Kierkegaard»); Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907-1945, East European Monographs Boulder / Columbia University Press, New York 1988, vol. i, part ii, «Gau­deamus igitur. The University Years (1925-1928)»; Florin Turcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, Éditions La Découverte, Paris 2003.
Fonte: http://www.orizonturiculturale.ro/it_recensioni_Roberto-Scagno-su-Mircea-Eliade.html
Roberto Scagno, nato a Torino il 16/2/1946, laureato in filosofia nell’Università di Torino, Lettore di Italiano nell’Università di Iasi (1974-76), ricercatore di Storia delle religioni nella Facoltà di Lettere e Filosofia della Università di Torino (1976-1993); professore supplente di Filosofia della Religione nella Facoltà di Lettere e Filosofia dell’Università di Vercelli (1991-93). Dall’a.a. 1993-94 Professore associato di Lingua e Letteratura romena nella Facoltà di Lettere e Filosofia dell’Università di Padova. Professore supplente di Lingua e Letteratura Romena presso l’Università di Trento (1994-98). Coordinatore locale di programmi europei Tempus (1995-98) e Socrates (dal 1998).
Presidente dell’AIR. Associazione Italiana di Romenistica (dal 2013).
(Nota biografica tratta sito http://www.didattica.unipd.it/)

“Gaudeamus” di Mircea Eliade, in libreria


Mircea Eliade, il grande storico delle religioni del secolo passato, ha sempre diviso la propria attività, secondo quel che lui stesso scrive, in un “universo diurno”, l’opera di studioso dell’esperienza religiosa dell’umanità, e un “universo notturno”, l’attività di scrittore di narrativa; a questo secondo spazio appartiene “Gaudeamus”. Scritto nel 1928, quando l’autore ha ventun anni, è il suo secondo romanzo, e come il primo è un racconto di formazione, dai tratti fortemente autobiografici. L’io narrante è uno studente universitario, alle prese col tentativo titanico di costruire se stesso seguendo solo le proprie aspirazioni: “Intuivo, sin da allora, le verità alle quali arrivai più tardi, ossia che il senso della vita non sta nella felicità ma nell’eroismo. Ma dopo aver cullato, per qualche anno della giovinezza, la visione eroica, essa appassisce e svanisce, accetta valori mediocri ubbidendo alla vita degli altri.portret-Eliade

Perché mai non potrei essere io quell’anima che, a costo di qualsiasi rinuncia, raggiunge l’eroismo? E se fossi io quello che vince da eroe?”. Per questo si dà orari di lavoro massacranti, si impone di non cedere alle attrattive dell’amicizia, dell’amore, delle stagioni che inducono alla malinconia o ai sogni. “La mia primavera non rassomigliava a quella che conoscevo dalla vita dei miei amici o dai libri. Era amara e selvaggia. Come mai ero in grado di dominare il mio corpo, la mia sensibilità, il mio cervello, in autunno, d’estate, in inverno? Perché, in primavera, non ero in grado di dominare il corpo e l’anima? Forse perché non mi appartenevano più. Appartenevano al sesso, alla specie, all’età. Temevo che decisioni mediocri, dettate dal piacere, prendessero il posto delle mie, che poi avrei rimpianto per anni e anni”.
Ma intorno a lui ferve la vita, la vita del mondo universitario di Bucarest. C’è il circolo studentesco, con i suoi slanci, le sue beghe, i suoi scherzi, che nella mansarda del protagonista, stipata di libri, pone la sua prima sede. Ci sono i dibattiti politici, specchio di una Romania che sta faticosamente cercando la sua strada fra un nazionalismo ferocemente antisemita e l’attrattiva rivoluzionaria del vicino sovietico. Ci sono i maneggi di chi nell’università cerca solo un trampolino per fare carriera. Ci sono le inquietudini religiose, che negli animi in ricerca dei giovani trovano mille sfumature, dal lussurioso che vuol farsi monaco all’ateo disincantato, al sogno di costruire un cristianesimo senza Dio (“Vorrei essere san Francesco. – dice a un certo punto il protagonista – Un san Francesco senza la grazia”). Ci sono, soprattutto, i turbamenti dei sensi e del cuore prodotti dalla scoperta dell’amore, nelle forme più immediatamente carnali come in quelle più intellettualmente raffinate.
E infatti il filo principale, fra i molti che si annodano nella trama, è quello dell’amore fra il protagonista e Niska, in bilico tra il desiderio di cedere all’attrazione e il tentativo di affermare anche qui il proprio destino superiore, tentando di strappare anche la ragazza al destino di mediocrità che l’attendeva: “Lavoravo, notte e giorno, con fermezza e serenità, per ultimare il capolavoro: il mio cervello. I pomeriggi, invece, li trascorrevo in compagnia di Niska, modellando la sua anima”. Con la consapevolezza che quel rapporto non potrà arrivare al suo compimento naturale, pena la caduta nell’aborrita mediocrità: “Per conoscere veramente una cosa devi rinunciare a possederla”. Un’alternativa drammatica, che si tende fino allo scioglimento finale, con il termine degli studi e la partenza verso la vita: “La mia anima è aspra, immensa e serena. Dietro di me, intuisco la presenza degli altri. Davanti a me, sento il fluttuare di destini…”.

Fonte: ilfoglio.it

"Gaudeamus" di Mircea Eliade Jaca Book, 304 pp., 18 euro

“Gaudeamus” di Mircea Eliade
Jaca Book, 304 pp., 18 euro

“Gaudeamus”

di Mircea Eliade
Jaca Book, 304 pp., 18 euro