REEDITARE DE EXCEPȚIE ÎN ITALIA: JURNALUL FERICIRII, DE N. STEINHARDT


Printre numeroșii mărturisitori întru Hristos, răsăriți din pământul României, doresc să amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, figură excepțională de credincios și de om de cultură, care a înțeles în mod deosebit averea imensă pe care o dețin în comun ca prețios tezaur bisericile creștine.”  Sf. Ioan Paul al II-lea

A apărut la Editura Rediviva din Milano Diario della felicità, o reeditare a versiunii în italiană a Jurnalului fericirii de N. Steinhardt, în traducerea realizată de Gabriella Bertini Carageani și îngrijită de Gheorghe Carageani. Prima ediție apărea la editura Il Mulino din Bologna în 1995, la doar trei ani după publicarea manuscrisului la Editura Dacia din Cluj-Napoca. O carte fundamentală, pe care editura a ținut să o înscrie în programul editorial în Colecția Spiritualitate, condusă de pr. Gabriel Popescu, care s-a ocupat de paginare și de realizarea coperții.

Complexitatea textului și erudiția autorului au determinat pe traducători să adauge, la cele 123 de note de subsol introduse de Virgil Ciomoș în ediția românească, multe altele, considerate ”necesare pentru că se referă aproape exclusiv la realități românești (personaje, concepte, citate) puțin cunoscute de cititorii italieni și uneori greu de găsit chiar și în dicționare, pentru cine nu cunoaște limba română”, așa cum explică  Gheorghe Carageani  în prefață. Găsim astfel pe parcurs numeroase explicații privind oamenii politici și de cultură pomeniți în text, legende și locuri semnificative pentru anumite momente din istoria poporului român, termeni precum fanarioți, legionari, mioritic, colind, basarabean, lipoveni, hatman, semănătorist, junimist ori din gastronomia specifică (turtă, sarmale). Trimiterile la sfintele scripturi au fost redactate cu preluarea unor citate din Biblie, proverbele și zicalele sunt explicate sau adaptate, după caz.

Volumul a fost lansat de conducerea editurii la Salonul de carte de la Torino și prezentat la Sanctuarul Sfintei Marii din Caravaggio, în cadrul unui simpozion organizat de Asociația culturală IH.th.IS de pe lângă Parohia ortodoxă din Cassano D’Adda. În aceeași ambianță spirituală, s-au evocat momente și mărturii despre victimele represiunii comuniste și ale rezistenței, precum și aspecte semnificative din viața și opera lui Nicolae Steinhardt.

O carte de pus cu smerenie seara la căpătâi, pe noptieră, iar dimineața de înălțat în dreptul inimii și al frunții, în reculegere, ca pentru rugăciune. Pe copertă, un citat ne reamintește cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, spuse în timpul vizitei la București, din 1999: ”Printre numeroșii mărturisitori întru Hristos, răsăriți din pământul României, doresc să amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, figură excepțională de credincios și de om de cultură, care a înțeles în mod deosebit averea imensă pe care o dețin în comun ca prețios tezaur bisericile creștine.”

Jurnalul Fericirii a mai fost tradus în franceză (Journal de la Félicité, 1996, reeditat în 1999, sub egida UNESCO), spaniolă (El diário de la felicidad, 2007), în engleză, portugheză, greacă, maghiară și ebraică.

 

Sursa: Cronica veche, Anul VII, nr.9 (80), septembrie 2017, p. 21. –  https://cronicaveche.files.wordpress.com/2017/09/revista-cronica-veche-septembrie.pdf

 

* * *

Autore: Nicu (Nicolae) Steinhardt (1912-1989)
Titolo: Diario della felicità
Traduttore: Gabriella Bertini Carageani. A cura di Gheorghe Carageani
Anno: 2017, seconda edizione (prima edizione: Bologna, Il Mulino, 1995)
Collana: «Spiritualità»
N. pagine: 550
Genere: memorialistica e saggistica
Lingua: italiano
Prezzo: euro 18,00
Formato: libro cartaceo
ISBN-13: 9788897908333
Lingua originale: romeno
Edizione originale: Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Dacia, 1992

Sito Rediviva: http://redivivaedizioni.com/libreria/diario-della-felicita/

 

Annunci

FLORENTINA NIȚĂ: PE CE LIMBĂ ȘTII MAI BINE


„Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor… Sub valuri de barbari, ei totuşi mai exală limba română şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii.” 

de Florentina NIȚĂ, corespondență din Milano –  Cronica veche, Anul VII, nr.9 (80), septembrie 2017, p. 21. 

În august, când tot omul se bucură de ultima lună de vară iar gospodarul își face sanie pentru iarna ce vine, bântuie un aer de vacanță iar, ce poartă spre casă mulțime de români din diaspora răspândiți prin lume. Un fenomen migrator ciclic, pe care unii l-au asemuit cu ”hoardele migratoare” iar alții îl privesc cu un aer circumspect, atenți la orice greșeală de compotament sau limbaj și gata fiind să pună orice dezacord ori controversă iscată pe seama unor conflicte de interese. Alții, mai puțin vehemenți, manifestă o toleranță sporită față de greșeli de exprimare, dar le corectează pe loc, ca la școală. O ușoară ironie se întrevede pe chipul vânzătorilor, când clienții fac socotelile în euro la prețurile afișate în lei. Trece neobservat doar cine umblă deghizat și, spontan și pe nesimțite, se corectează din auzite. Sau are la purtător un sufleor ori, mai bine, ține în buzunar un mic dicționar.

Mărturisesc că și pe mine mă deranjează deseori acele exprimări verbale sau întâlnite pe rețelele de socializare, în care cuvintele se pocesc, se amestecă cu alte limbi sau se  inventează cuvinte inexistente în limba română. De multe ori nu știu ce să fac, să acționez sau să tac? De la percepția greșelii la atitudine e un spațiu imens de acțiune ce s-ar cuveni a se defini. Să trec peste ele e prea puțin. Iar să protestez ar fi o polemică iscată din senin. Ce soartă de izbândă ar avea așa ceva? Și oricum ar fi prea puțin de folos, căci problema nu s-ar rezolva într-o perspectivă imediată.  Mă străduiesc cu greu să nu cad în greșeli și eu deși, involuntar, se mai întâmplă să strecor cuvinte nelalocul lor. Am întâlnit și din aceia care pretind că se pot exprima ușor, spre a fi pe placul amicilor și, fără să fi auzit de cele mai elementare reguli gramaticale în uz, se pronunță într-o aproximativă italiană confuz.  Spre a nu-și mai chinui interlocutorii să ghicească ce vor, le-aș sugera să se exprime corect mai întâi în limba lor, sau în una pe care o știu mai bine (dacă o fi vreuna) și pe urmă un traductor, combinat cu un corector ortografic, le-ar putea pune la punct textul cu pricina. Deocamdată mă limitez să îi ignor și astfel să nu îi încurajez. Un lucru însă tot nu îmi dă pace: cum să spun că treaba asta nu îmi place?

Mi se pare mie sau cu adevărat anul acesta tirul reproșurilor la adresa ”stranierilor”, ”etranjerilor” sau cum vreți să-i numiți pe cei acasă veniți, a fost mai redus? Ori poate ceva din lecția anilor trecuți a fost de folos? E drept că, în ceea ce mă privește, de data acesta am ales să călătoresc prin zone mai puțin zgomotoase și cu adevărat pitorești, dar tihnă și odihnă, chiar în locuri unde te-ai aștepta în voie să respiri, cum ar fi pe poteci de munte ori la mănăstiri, în luna august, cu greu mai poți găsi.

Zilele au o curgere a lor specifică, domoală și în același timp amenințătoare în august. Ca aceea a sloiurilor pe Siret la vale, când se sparge gheața în primăvară. Cu gândul la câte sunt de văzut și cu ochii pe calendar, numeri zilele și locurile pe care ți le-ai propus să le străbați. Noaptea plănuiești iar ziua hălăduiești, uneori pe unde ai mai fost într-o altă vară. Dar de ce acum ți se pare totul schimbat? Sperai să le găsești la fel ori poate memoria îți joacă o festă și refuză să accepte ceea ce ți se prezintă în decor? Timpul pare să măsoare cu o unitate de măsură diferită  imaginile din amintire.

Numai ce s-a terminat Postul Sfintei Mării și se trece de jumătatea lunii august, începi să îți faci valiza. Câteva reviste și cărți, achiziționate din vitrina cu noutăți a unei librării apărute în cale din întâmplare într-o zi, își fac loc în bagaj alături de ia cea nouă cu flori cusute și iz de ladă a bunicii, descoperită undeva pe o tarabă cu lucruri meșteșugite. Câțiva primari întreprinzători din orașe de vază ne mai ispitesc cu festivaluri și programe speciale dedicate diasporei, la sfârșit de august bineînțeles. Acțiuni menite să atragă pe cei plecați și capitalurile lor, spun ei cu subînțeles. Am înțeles dar, de-acum, noi avem pregătite biletele de drum.

Milano pare un oraș selenar în luna august. Circulația se reduce, multe vitrine rămân închise, oamenii lasă apartamentele și afacerile și se mută cu familii cu tot în altă parte. O migrare în masă către zone mai prielnice de climă și ambient. Un oraș parcă absent. Mijloacele de transport se răresc, pe străzi e mai ceva ca în parcuri, poți cu ochii închiși traversa, fără riscul să te ia pe sus careva. Asta ne face oarecum mai ușoară reluarea programului cotidian, chiar dacă tot gust de mâncare reîncălzită are. Cu vorbitul e mai greu, în primele zile limba ți se înnoadă și deznoadă la întâmplare.

Noroc că imediat, pe 31 august, este Ziua Limbii Române și la Consulat avem prilejul să ne întâlnim și să o sărbătorim. O dezbatere pe tema situației limbii române în afara granițelor României, ne anunță în comunicat Centrul Cultural care acest eveniment a organizat. Poeții evocați ne-au emoționat pe toți cei prezenți: Nichita Stănescu, cel care definea într-un mod sugestiv spiritul cu care ne identificăm atât de mult și noi astăzi ”Limba română este patria mea” și Grigore Vieru, al cărui glas a înflăcărat mai ales pe basarabenii prezenți în sală. Editura ”Rediviva” a oferit gratis participanților unele exemplare din volumele publicate.

Bucuria revederii, cadrul festiv, prezența unei consiliere (de origine română) din primăria orașului Milano și timpul poate prea scurt la dispoziție pentru câți ar fi vrut să ia cuvântul, au transformat dezbaterea propriu-zisă într-un dialog amical, presărat cu momente artistice și documentare în care s-au trecut în revistă numeroasele mărturii prețioase lăsate de-a lungul secolelor de călători străini prin țările române, mulți dintre ei italieni, care au apreciat graiul nostru strămoșesc.

Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor… Sub valuri de barbari, ei totuşi mai exală limba română şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii.” – scria umanistul italian Antonio Bonfini (1434-1503), fost secretar la curtea regelui Matei Corvin al Ungariei, în ”Călători străini despre ţările române”.

Poate că s-a pierdut de această dată o bună ocazie de analiză critică și la obiect asupra pericolului alterării  limbii   române vorbite în străinătate, o temă care este de dorit să fie abordată nu numai în medii academice dar și între noi, vorbitorii, la oricare nivel, mai cu seamă acolo unde ceva poate fi remediat. De remarcat oricum că grija pentru o exprimare corectă a fost pe primul plan. Au fost aduse cuvinte de laudă la adresa celor care trăiesc în Italia de mulți ani și a tinerilor emigrați aici de mici care stăpânesc încă bine limba română. S-a penalizat prompt, în schimb,orice greșeală sau tentativă de a strecura ”italianisme” în comentarii, ca dovadă că percepția pericolului există și semnale de alarmă se trag.

Florentina NIȚĂ

Sursa:

 

https://cronicaveche.files.wordpress.com/2017/09/revista-cronica-veche-septembrie.pdf