VORBEŞTE ROMÂNEŞTE. Monseniorul Anton Lucaci l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română


“Nu e potrivit să vorbeşti de Dumnezeu şi să nu te întorci la om”. “Pe atâţia români cu care am venit în contact, i-am ajutat numai pe motivul uman şi creştin, dar şi pentru faptul că suntem de aceeaşi limbă”, mărturiseşte părintele Lucaci, care nu poate trece indiferent nici acum pe lângă cei aflaţi în nevoie. În timpul plimbării noastre se opreşte adesea în faţa sărmanilor care îi cer ajutorul şi nu întoarce nimănui spatele.

 Gândul.info prezentă “o serie impresionantă de poveşti ale unor adevăraţi misionari ai limbii române, oameni care reuşesc prin harul, talentul şi priceperea lor să îi facă şi pe alţii să înţeleagă frumuseţea acestei limbi. Veţi face cunoştinţă cu toţi, în cadrul campaniei VORBEŞTE ROMÂNEŞTEcare vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanţă. De ce am lansat această provocare puteţi citi AICI.”

Monseniorul Anton Lucaci la Radio Vatican. Sursa foto: Gânndul.info

Monseniorul Anton Lucaci la Radio Vatican. Sursa foto: Gândul.info

Cu 14 ani în urmă, într-un avion Alitalia care cobora din cerul senin de deasupra Bucureştiului, Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat ochii din filele pe care le ţinea între degete şi a întrebat cu un licăr de omenească îndoială. “Crezi că o să meargă?”. “Dacă pronunţaţi cum aţi făcut-o până acum, este excelent”, i-a spus atunci preotul aflat lângă Sfântul Părinte, în aeronava care aducea pentru prima dată un Suveran Pontif pe pământ românesc. Se cunoşteau de aproape o lună, timp în care s-au întâlnit aproape zilnic, la aceeaşi masă din apartamentul pontifical de la Vatican, în care preotul nu mai călcase niciodată până atunci. Se numeşte Anton Lucaci, are 71 de ani, este astăzi monsenior, iar drumul vieţii sale l-a dus dintr-o comună din Iaşi, pe nume Răchiteni, în casa Sfântului Părinte unde a intrat cu dragoste şi cu o misiune: aceea de a-l învăţa pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română, în care şi-a rostit aproape toate discursurile în timpul călătoriei sale la noi în ţară.

Omul a cărui istorie personală se leagă de cea a României

L-am vizitat pe monseniorul Anton Lucaci în casa sa de la Roma, de pe terasa căreia se vede toată Cetatea Eternă şi în timp ce mii de ani de istorie ţi se aştern la picioare, eşti fascinat de istoria personală a acestui om a cărui viaţă se leagă printr-un fir invizibil de istoria României. A ajuns pentru prima oară la Roma, în 1973, din Iaşi, unde era preot catolic şi formator la Seminarul Teologic, pentru a se pregăti la universităţile pontificale, alături de alţi doi preoţi. Era o întâmplare rară în România comunistă din care nimeni nu putea ieşi, o întâmplare născută dintr-un mic joc al istoriei. “Am înţeles ulterior de ce s-a acceptat trimiterea noastră la Roma. Urma ca Ceauşescu să vină pentru prima dată la Vatican, în mai 1973”.

S-a întors în ţară în primăvară lui 1981, când a început să predea la Institutul Teologic Romano Catolic din Iaşi, iar apoi a revenit la Vatican, în toamna lui 1989. Acolo l-a prins Revoluţia, pe care spune că a trăit-o “mai dureros” decât dacă s-ar fi aflat în ţară, “la fel cum un apropiat al unei persoane bolnave suferă mai mult decât aceasta”. Nu a putut sta mult departe şi noaptea de Anul Nou l-a găsit la Bucureşti, împreună cu nunţiul apostolic, arhiepiscopul Francesco Colasuonno. “Nu ştiam cum să iau legătura cu Nunţiul Apostolic, căruia îi era de 5 ani interzis să intre în ţară. Atunci trimis o ilustrată de Crăciun în care îi uram sănătate şi îi lansam invitaţia de a merge în România”. Acela a fost un nou moment de cotitură în istoria României, momentul în care a început lungul proces de refacere a legăturilor Sfântului Scaun cu ţara care tocmai ieşise din comunism.

Papa, către monseniorul Lucaci: “Mă las în mâinile dumneavoastră!”

Anul 1999 a adus o altă împrejurare, cea mai importantă, în care destinul său s-a legat din nou de cel al ţării în care s-a născut. A fost “momentul de vârf, de har” al existenţei sale, după cum însuşi monseniorul Lucaci o mărturiseşte. Când s-a hotărât ca Papa Ioan Paul al II-lea să viziteze România, lucra la Radio Vatican. A fost chemat de la lucru pentru a i se spune că el este cel care urma să-i fie profesor de română Sfântului Părinte. Nu era pregătit, nu era îmbrăcat în haine preoţeşti şi un episcop l-a certat: “- Puteai să-ţi iei cel puţin haina preoţească pe tine. “- Excelenţă, vin de la muncă”, s-a apărat el.

La sfârşitul primei lor întâlniri pentru pregătirea vizitei în România, Papa i-a spus Părintelui Lucaci: “Mă las în mâinile dumneavoastră!”. “Vorbea cu dumneavoastră şi când am auzit că se lasă în mâinile mele, mi s-a ridicat părul în cap. Cum să auzi că Papa se lasă în mâinile mele?”, povesteşte monseniorul Anton Lucaci. Cu modestie spune că, în timpul unui discurs pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a rostit în Vinerea Mare comentând cuvintele lui Isus <Părinte, în mâinile Tale, încredinţez sufletul meu >, a conştientizat că vorbele Papei nu îi erau adresate lui, iar acesta avea de fapt în gând încredinţarea în mâinile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vizita în România.

Papa Ioan Paul al II-lea voia să ştie tot

A urmat aproape o lună de lecţii de limba română, în apartamentul pontifical, într-o sală de primire în care îl găsea mereu pe Papă, însoţit de secretar. “De cele mai multe ori, secretarul îl însoţea până la o masă, Papa lua loc în capul ei şi în dreapta stăteam eu cu discursurile pregătite, cu anumite semne, cu accente. Şi Papa repeta cu tot efortul, cu toată răbdarea. Eram uimit”, îşi aminteşte monseniorul, care simţea în preajma celui de lângă el o “aură de protecţie”, venită dintr-o “umanitate sfântă”. Aşa a reuşit să scape de sentimentul de stinghereală pe care l-a avut la început în prezenţa Suvernului Pontif.

Acesta citea discursurile pregătite pentru vizita din România întrebând care este semnificaţia fiecărui cuvânt. “Eu i-am spus să rostească mai repede, chiar dacă nu înţelege. El a spus <Nu! Important e să înţelegi ce spui. Aceasta este şi o nobleţe a persoanei de a nu declama ca un artist, ci ca un Pontif, ca un preot, ca un om al Domnului care vrea să slujească şi să anunţe cuvântul, să-l împartă”, spune monseniorul Lucaci.

Suvernanul Pontif, despre “frumuseţea şi dulceaţa” limbii române

După numai câteva întâlniri, Papa se obişnuise să îl salute pe părintele Lucaci spunându-i “Christos a înviat!” în limba română, iar părintele îi răspundea “Adevărat a înviat”. “Saluta el. Înainte salutam eu. Acum se inversaseră rolurile”, îşi aminteşte emoţionat părintele Lucaci. Nu de puţine ori, Papa a reuşit să-l pună în dificultate pentru că nu întreba doar ce înseamnă cuvintele din discurs, ci şi care era originea lor. Atunci când nu ştia, părintele Lucaci promitea că va consulta dicţionarul şi în cazul în care uita să dea explicaţia promisă, Papa îi reamintea la lecţia următoare.

Monseniorul Lucaci crede că Papa avea o “slăbiciune pentru România”. Sfântul Părinte nu uita că guvernul polonez fusese primit în ţara noastră în timpul ocupaţiei naziste şi îi admira pe români pentru că îmbrăţişaseră credinţa creştină cu mult înaintea polonezilor. “Venind în România a zis că vine să sărute rănile unui popor. Şi apoi a spus că i-am vorbit limba căreia i-a simţit frumuseţea şi dulceaţa. Ce frumos, ca un papa să descrie că a simţit frumuseţea şi dulceaţa limbii noastre! A arătat atâta simpatie! De aici mi-am spus că avea această dragoste specială”.

Monseniorul Lucaci: Papa m-a învăţat limba sfinţilor

În mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a ajuns în România, şi le-a spus tuturor: Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Şi a fost răsplătit de sute de mii de aplauze sâmbete şi urări de bun venit. Întors la Vatican, Papa i-a mulţumit public părintelui Lucaci. ““Papa m-a aşezat la masă. Mi-a pus mâna stângă pe mâna dreaptă şi mi-a spus, ceea ce îmi mai spusese şi în avion avion: <Ţi se datorează şi ţie>”.

În Piaţa Sfântul Petru, monseniorul Lucaci ne povesteşte cu emoţie despre experienţa de atunci şi despre ocaziile următoare în care l-a întâlnit pe Sfântul Părinte. A rămas alături de Suveranul Pontif, ajutându-l de fiecare dată când acesta urma să vorbească în limba română cu diferite ocazii. În aprilie 2005, când Papa Ioan Paul al doilea s-a stins, părintele Anton Lucaci a plâns în piaţa Sfântul Petru alături de sutele de mii de credincioşi. “Am plâns. Nu am mai rezistat. Când au ridicat sicriul, mi-am pus mâna pe piept. Am simţit că mi se strânge inima”, îşi aminteşte părintele Lucaci. Pleca sfântul pe care el îl învăţase limba română, dar care îi dăruise în schimb ceva mult mai preţios: “limba sfinţilor”. Continuă aici .

LIMBA ROMÂNĂ, UTILIZĂRI ACTUALE ALE LUI ALDE


De-alde tine conduc acuma ţara (protv.md, 3.VIII.2008).

de prof. dr. Rodica Zafiu 

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu

Premise

             Operatorul nedefinit alde, aparţinând registrului popular şi familiar, dar în curs de impunere în unele zone ale limbii standard, are multiple valori semantice şi pragmatice, asociate unui comportament sintactic specific. În ciuda relativei sale marginalităţi, adjectivul pronominal invariabil alde prezintă un mare interes într-o tipologie generală a indefinitelor[1], dar şi într-o descriere a tendinţelor actuale din domeniul operatorilor impreciziei. În limba actuală, în limbajul colocvial curent, alde a păstrat toate valorile deja înregistrate în limba mai veche şi în graiuri, adăugându-le însă unele noi. Uzul său s-a extins ca urmare a interferenţelor de registre (prin prezenţa elementelor populare şi colocviale în limba presei, în limbajul standard etc.) şi a unei tendinţe de specializare a mijloacelor de marcare a distanţei ironice.

            În cele ce urmează, ne propunem să urmărim funcţionarea operatorului alde în limbajul presei şi în comunicarea prin internet, comparând-o cu cea din descrierile mai vechi sau ale utilizărilor dialectale. Tendinţele actuale vor fi ilustrate prin ocurenţe identificate în corpusul de bază al studiilor de dinamică reunite în acest volum (CLRA, care nu a furnizat însă decât foarte puţine exemple), în colecţiile on-line ale unor cotidiene naţionale şi locale[2] şi de un număr de exemple din internet obţinute cu ajutorul motorului de căutare Google.

            E un mare avantaj pentru cercetătorul de azi faptul că Hasdeu i-a consacrat lui alde un spaţiu amplu, comentându-i cu subtilitate folosirile specifice şi ilustrându-le prin numeroase citate. Putem şti, astfel, ce poziţie ocupa alde în limba din secolul al XIX-lea şi mai ales dispunem de un model de analiză pe care l-au detaliat dicţionarele ulterioare. Articolul alde (scris etimologic, potrivit normelor ortografice ale vremii, al-de)[3] din DA (tomul I, 1907) e un alt exemplu de tratare pertinentă şi surprinzător de modernă, cu indicarea valorilor sociolingvistice şi a funcţiilor pragmatice pe care le îndeplineşte cuvântul[4]. Cele mai multe gramatici din secolele al XIX-lea–al XX-lea au neglijat forma alde, adesea omiţând-o cu totul din descrieri. Mai multe date oferă GA I: 177−178 şi, recent, GALR I: 261. Utilizările dialectale (munteneşti, inclusiv din Sudul Dunării) ale indefinitului au fost descrise în detaliu de Mărgărit (2001, 2006 în 2007).

 rom_cor

  1. Construcţii sintactice şi valori semantico-pragmatice

             În utilizarea lui alde se disting mai multe construcţii şi valori. Unele dintre acestea pot fi determinate exclusiv contextual, pe baza unor informaţii de natură pragmatică. Există însă şi distincţii care se asociază cu particularităţi morfosintactice ale construcţiilor în care intră operatorul.

            În primul rând, indefinitul alde se plasează în mod tipic înaintea unui nume propriu, a unui grup nominal determinat (referenţial, nongeneric) sau a unui pronume personal sau demonstrativ[5]. Funcţia sa specifică este de a modifica citirea referenţială a acestor unităţi sintactico-semantice.

            Tipurile de utilizări sintactico-semantice ale lui alde depind de mai multe variabile:

  1. a) nominalul e nume propriu, substantiv comun (în grup determinat) sau pronume;
  2. b) nominalul are formă de singular sau de plural;
  3. c) grupul cu alde impune acord la singular sau la plural;
  4. d) e posibilă (sau obligatorie) prezenţa unui de iniţial;
  5. e) este exprimat regentul nominal al grupului cu (de-)alde.

            Semantic, există restricţii de selecţie a substantivului comun determinat: în limba populară, cel mai adesea, acesta este un nume de rudenie sau un substantiv cu sens generic, desemnând persoane.

            Vom urmări în cele ce urmează situaţia actuală a tiparelor care combină aceste criterii. Am considerat relevantă o clasificare nu atât după tiparele strict gramaticale, cât după valorile pragmasemantice, în măsura în care acestea reflectă mai bine dinamica utilizării elementului alde. Valorile semantico-pragmatice principale ale construcţiilor cu alde sunt: desemnarea globală a unui grup familial (2.1), desemnarea clasificatoare – comparativă, categorizantă, adesea depreciativă (2.2), utilizarea enumerativă (2.3) şi desemnarea individuală imprecisă, adesea ironică (2.4).

            2.1. Desemnarea grupului familial („ai lui”; „familia lui…”)         

            Valoarea prototipică din limba veche şi populară apare atunci când alde precedă un nume propriu de persoană sau un nume de rudenie (articulat hotărât sau însoţit de posesiv). În această construcţie, alde imprimă sintagmei un sens plural, colectiv, de asociere metonimică („ai lui…” = „familia lui…”; prin extensie, rar, „grupul lui”). Atunci când sintagma ocupă poziţia de subiect, valoarea de plural se manifestă prin acordul în număr al formei verbale[6]. Sunt destul de rare situaţiile în care sintagma să cuprindă şi un adjectiv pronominal (tipul alde Nenciu ăştia), care să marcheze acordul în număr (şi gen). În multe cazuri, alde nu este într-o poziţie sintactică în care să-şi manifeste conţinutul prin acord, astfel încât doar contextul poate ajuta la recunoaşterea valorii specifice.

            Această valoare a fost menţionată de Hasdeu, pe baza unei gramatici moldovene din secolul al XIX-lea („pentru a arăta numirile familice în numărul plural, se întrebuinţează prepoziţia alde sau finalele –eştii, -uleştii: alde Cazimir = Cazimireştii[7]), de asemenea, interpretând într-un document din 1656 sintagma „alde Gherman” ca însemnând „ai lui Gherman”. În DA, semnificaţia de plural şi sensul „membri ai unei familii” sunt considerate esenţiale pentru alde[8]; autorii dicţionarului observă că în română o familie se poate desemna prin pluralul numelui de familie, nu şi prin pluralul numelui de botez. Lipsa este compensată de alde, care permite identificarea unei familii prin raportare la numele de botez (esenţial în sistemul onomastic popular) al unui membru:

 „Spiritul limbii române se opune însă unui plural al numelor de botez şi nu putem spune: Mă duc la Ioani; în cazul acesta poporul circumscrie: Mă duc la al-de Ioan” (DA, I, 104).

             Şi în GA se insistă asupra faptului că sensul cel mai frecvent al construcţiei în care alde precedă substantive (mai ales nume proprii de persoane sau nume de rudenie) şi pronume, „imprimând valoare de plural întregii construcţii” (GA I: 177) şi determinând acordul la plural, este „cei din familia, din casa, din jurul” (ibid.). Construcţia nu mai este însă menţionată în GALR I, ceea ce indică o implicită considerare a sa ca învechită şi/sau populară.

            În exemplele recente, sensul „familie” şi acordul la plural sunt destul de rare (2 ocurenţe în corpusul EZ), dar nu au dispărut cu totul:

                                    Aşa este cazul familiei Nenciu, care locuieşte în blocul A 40, de pe strada Tineretului. Alde Nenciu au „în bătătura” de pe acoperişul blocului doi cocoşi şi opt găini (EZ, 18.II.1998);

                                               În cursul zilei, alde Fekete  [= familia lui Istvan Fekete] părăsesc gara şi o ia fiecare încotro vede cu ochii, pentru a lucra ocazional pe undeva (EZ, 30.XII.1998);

Nouă ne zicea lumea alde Mâtcanu. (…) Eram aşa: tataia Mâtcanu, mamaia Tinca, mama, tata, eu şi frate-meu mai mare (C. Botoşaru, Alde Mâtcanu, atelier.liternet.ro, 2.IX.2006).

             Construcţia în care nominalul centru este un substantiv comun, nume de rudenie, e şi mai rară în limbajul familiar actual, fiind probabil simţită ca populară şi chiar regională. Mărgărit (2001), în acord cu Ionică (1984: 176), consideră această valoare ca fundamentală pentru graiurile munteneşti (unde, de exemplu, alde ta-su desemnează prototipic „părinţii”, „tatăl + mama”). Exemple recente provin însă şi de la nativi moldoveni (şi chiar din Republica Moldova):

  alde tata trăiau greu. Aveau mulţi copii, dar nu aveau vacă (Alexei Vakulovski, tiuk.reea.net),

 ceea ce ar întări mai curând vechea idee conform căreia construcţia (cu valoarea respectivă) nu este limitată regional, ci larg răspândită în limbajul popular (cf. DA).

             2.2. Utilizarea „clasificatoare” („cei de felul lui…”, „unii ca…”)

            Sensul clasificator, categorizant al construcţiei se realizează prin comparaţie, prin raportare la un prototip[9]. Structurile cu alde sunt asemănătoare în această utilizare cu cele comparative (construcţii cu ca) sau cu tipare în extindere, dezvoltate prin folosirea invariabilă a substantivelor gen, tip[10].

            Valoarea clasificatoare se manifestă în relaţia operatorului alde cu mai multe tipuri de centre: nume proprii, dar şi substantive comune, pronume personale sau demonstrative cu sens „neutru”, generic (astea, acestea, alea). Demonstrativele şi pronumele personale sunt centre predominant deictice care pot avea şi interpretare clasificatoare, categorizantă, decodabilă contextual[11].

            Utilizarea clasificatoare prototipică presupune un reper individual şi stabilirea, prin raportare la acesta, a unei clase. Valoarea de plural (care apropie acest uz de cel discutat sub 2.1) este şi în acest caz integral atribuită de operatorul alde, plasat în antepunere faţă de un nominal cu formă şi sens de singular. Când reperul însuşi este plural (în special în cazul pronumelor personale sau demonstrative: alde voi, alde ăştia), valoarea clasificatoare se poate confunda cu aceea de marcare a impreciziei (vezi 2.3).

            Semantic, raportarea la referentul-reper presupune o ambiguitate sistematică: clasa stabilită include reperul (de-alde Ion = „Ion şi alţii ca el”) sau îl exclude (de-alde Ion = „alţii decât Ion, care sunt ca el”). Intervin, pentru decodare, informaţii pragmatice: evident, un reper imaginar, fictiv sau noncoocurent referenţial cu categoria invocată, permite doar interpretarea exclusivă. Reperele exprimate prin pronume (eu, voi, acesta etc.) sunt cele mai ambigue şi mai dependente de context.

            Utilizarea clasificatoare, una dintre valorile de mult înregistrate ale lui alde, este foarte bine reprezentată în limbajul actual.

             2.2.1. De + alde + N (nume propriu, formă de singular)     

            Structura clasificatoare tipică are ca prim element prepoziţia de. În structura de + alde + N (DA, cf. GA I: 177), considerând că alde + N desemnează un grup, în baza unei calităţi comune, de are o valoare ambiguă, între partitiv şi clasificator. Valoarea clasificatoare este totuşi dominantă aici (cf. Nedelcu 2007a).

            Exemplul de mai jos ilustrează destul de clar sensul categorizant, pe care locutorul îl explică şi îl parafrazează:

                       Jijinho vrea dealde Shevchenko la Steaua. Conform prosport, Dragomir a declarat la emisiunea Fanatik difuzată pe Telesport ca Gigi Becali ar avea de gând să vândă mai mulţi jucători ai Stelei şi să aducă câţiva jucători de talia lui Shevchenko (dragosr.wordpress.com, 27.VIII.2007).

             Indiferent de admiterea sau nonadmiterea unei interpretări partitive, de poate apărea în două ipostaze: a) indicând un centru elidat: [unii] de-alde (ca în „are de-ale gurii”); b) stabilind relaţia sintactică cu un centru exprimat.

            Cel mai frecvent, grupul prepoziţional apare cu elipsa gramaticalizată (Nedelcu 2007a) a regentului său, în relaţie directă cu verbul:

                        Orice veleitar într-ale artei îşi poate expune acolo piesele? În nici un caz. Numai de-alde Nicolaesco Da Vinci au voie (EZ, 8.IX.2002)[12].

 Regentul poate totuşi fi exprimat, ca pronume sau ca nominal cu sens generic:

                                     Într-un final, noi ăştia de-alde nea Caisă vă plătim (rogozanu.blog.cotidianul.ro, 23.VII.2008);

                                               Uitaţi-vă ce sume fabuloase înfulecă tineri de-alde Bodu – spaima evazioniştilor –, de-alde Ionuţ Popescu  (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 18.IV.2006);

                                               traducători de alde moş Gulie (agero-stuttgart.de).

             Semnificaţia de plural clasificator sau tipologic este dovedită formal prin acordul la plural:

 Revoluţie a fost sau n-a fost, dar sigur au fost de-alde Gavroche. (agenda.liternet.ro, octombrie 2006).

             În cazul numelor proprii, construcţia cu de-alde este parţial echivalentă antonomazei realizate cu ajutorul desinenţelor de plural[13], aşa cum se poate observa, în exemplul de mai jos, din coordonarea celor două sintagme (Mitici şi de-alde Gigi):

                                     Ameninţarea în cazul lui Ioaniţoaia este să invite cu încăpăţânare aceleaşi personaje, multe odioase (Mitici şi de-alde Gigi) (EZ, 19.VIII.2003).

                       Din punct de vedere semantico-pragmatic, construcţiile cu rol clasificator alunecă uşor către sensuri depreciative, peiorative:

                                     Ei sunt noile vedete ale ecranului. Nu Tucă, nu Esca, ci de-alde Gigi. Ei sunt marii producători de ştiri. (EZ, 23.XII.2003).

 Aceste construcţii produc un efect de depreciere prin mecanismul specific de negare a individualităţii unei persoane, de referire la tipologia negativă pe care insul o reprezintă. Desigur, tipurile umane pot fi şi pozitive („oameni de felul lui X sînt rari”; „unul ca Y apare o dată la 100 de ani”), dar valoarea de bază a generalizării este în multe tipuri de discurs ironizarea, condamnarea sarcastică, pentru care alde s-a specializat stilistic.

            Pentru desemnarea unei clase în baza unei proprietăţi contextuale, construcţia fără de este o excepţie:

                         Până la urmă pe alde Voronin i-a ales poporul (labordei.com).

Exemple de acest tip, rare, s-ar putea explica prin contaminare şi evoluţie târzie.

             2.2.2. (De +) alde + pronume personal (formă de singular sau plural)      

            Construcţia cu pronumele personal (mai ales când acesta este de persoana I sau a II-a singular sau plural, iar acordul se face la persoana a III-a plural) ilustrează tot valoarea „categorie, clasificare implicită”, a secvenţei de-alde. Referentul pronumelui reprezintă termenul de comparaţie, prototipul (unic sau multiplu) pentru o categorie:

 De-alde tine au scindat biserica acum 1200 de ani (moldovanoastra.md, 26.IX.2007);

                                Mai sunt de-alde mine pe forum? (moldova.net, 23.XII.2006):

Comentariile sunt de prisos, de-alde voi au fost şi vor mai fi (moldovanoastra.md, 26.09.2007).

            Sensul formulelor e fundamental ambiguu şi se decodează contextual, dar şi în acest caz există o preferinţă stabilă pentru evaluarea negativă, depreciativă:

                        De-alde tine conduc acuma ţara (protv.md, 3.VIII.2008).

            În construcţia cu pronume, apare destul de des şi regentul grupului prepoziţional, realizat mai ales ca pronume nehotărât sau demonstrativ:           

                       S-au găsit unii de-alde tine să se apuce să verifice, să lanseze zvonuri („Evenimentul”, 10.V.2002);

                                Îl „cercetam” şi eu pe Ţugui şi pe alţii de-alde el (suporteri.ro);

                                nu de ăştia dealde noi, mereu nostalgici, complexaţi (conexiuni.net).

            În forma scrisă a limbajului colocvial actual, construcţia cu formele pronominale de acuzativ, impuse de prepoziţia de, este frecventă. Mai rar, pronumele de persoana I şi a II-a singular apar şi cu forma de nominativ:

                        d-alde eu sau Aliosha (fanclub.ro);

                                o chindie cu puştiulică dealde tu (am ghicit?)? (forum.softpedia.com).

Asemenea construcţii indică o tendinţă marcată de lexicalizare a secvenţei de-alde, în care prepoziţia de (în dublă ipostază, cu grade diferite de sudare) nu mai este percepută ca atare, cu posibilităţile sale combinatorii.

            Nu foarte frecvent, construcţia cu pronume şi sens clasificator plural se poate dispensa de prepoziţia de:

                                               În Moldova este un loc, Soroca-i spune, unde alde tine se strâng la stabor (gandul.info, 26.I.2008).

2.2.3. (De +) alde + pronume demonstrativ (formă de singular sau plural)           

            Folosirea secvenţelor (de-)alde ăştia, (de-)alde ăia e destul de frecventă în limbajul colocvial actual. Demonstrativul apare cel mai adesea la plural, pentru a exprima un sens clasificator. În acelaşi timp, forme ca ăştia, ăia exprimă în mod curent o calificare determinată contextual, aşa că diferenţele pragmasemantice între folosirea sintagmei cu de şi folosirea celei fără de se anulează:

                                    bălăcăreala generală în care alunecăm din cauza unora ca de-alde ăsta (careeste.blogspot.com, 21.V.2007);

În România de-alde ăştia se plimbă liberi pe stradă (ziare.com, 25.XI.2006);

                                               Alde ăştia şi tovarăşii lui dă teapa lui aduseră poporul rumân la sapă dă lemn! (forum Ziua, 3.VI.2006);

                                               A simţit fostul premier nevoia să se – cum să-i zic? – exhibeze în public ca alde ăia? (EZ, 28.I.2005).

            Gruparea lui alde cu demonstrativele cu sens neutru, abstract, a produs, de mai multă vreme,  formule destul de stabile (înregistrate şi în dicţionare) – (de‑)alde astea, (de-)alde alea:

Când auzeau de de-alde astea, sătenii se puneau pe blesteme (M. Cărtărescu, Orbitor);

                        La de-alde astea vă pricepeţi! (cotidianul.ro, 2.IV.2008);

                                Ce tot o daţi cu comunism şi de-alde alea …? (adevarul.ro, 5.VI.2008);

               Eram sătulă de toate kissfm-urile şi 21-urile şi alde alea (forum Radio Guerrilla).

                Lexicalizarea e dovedită, ca în primele două exemple de mai sus, de faptul că grupul de-alde + N poate fi precedat de o prepoziţie – şi chiar de prepoziţia de (fenomenul însă nu este deloc nou).

 

            2.3. Utilizarea „enumerativă” (de exemplificare)  

            Foarte des, alde precedă primul element dintr-o enumerare, dintr-o serie de nominale (mai ales nume proprii) coordonate (copulativ sau disjunctiv). Astfel, deşi asociat formal cu un singur nominal, alde participă la o construcţie cu sens generalizat, nedefinit şi deschis; seriile coordonate realizează de obicei acordul la plural, ceea ce întăreşte ideea de valoare tipologică („unii ca…”):                       

Dar, în marşul triumfal spre această veritabilă Ligă a Campionilor, alde Papură şi Buhuş trebuie să fie atenţi (EZ, 5.IV.2005);

Alde Cristoiu şi Popescu cred că noi dorim să fim conduşi de roboţi fără sentimente? (EZ, 9.X.2004);

Vor juca mai bine alde Badea, Luţu şi Papură? (EZ, 7.IX.2002);

Urmau să-i transmită „live” pe alde Gireadă, Pelin, Bîrsan sau Mutică. (EZ, 21.VIII.2000);

Sunt ferm convins că la noi în republică sunt zeci de alde Suruceanu, Dani, Ţopa, Dumitraş (vadymas.com.md);

Rezerve ca van Persie, Afellay sau Huntelaar nu se compară cu alde Helder Postiga, Almeida sau Nani („Monitorul de Alba”, 17.VI.2008);

deprins la lupte corp la corp cu alde Hrebe, Niţă şi alţii („Ziua de Cluj”, 27.VI.2007);

Acolo, ca în suc propriu, sunt alde Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Olteanu, Patriciu, Voiculescu şi alţii ca ei („Monitorul de Sibiu”, 9.VI.2008);

perioada în care Hizo îi pregătea pe alde Perja sau Purica (EZ, 28.VIII.2000);

Alde Becali sau Dragomir s-au trezit latifundiari („Ziua de Cluj”, 26.VI.2008).

           Sensul tipologic şi generalizator se obţine contextual, discursiv, prin exemplificare multiplă[14]. Tiparul stabileşte o clasă prin enumerarea membrilor prototipici (ceea ce permite mai uşor recunoaşterea trăsăturilor comune). Enumerarea joacă aici rolul tiparului partitiv-clasificator; grupul stabilit nu poate însă avea o interpretare care să excludă reperele. Ambiguitatea se produce aici ca oscilaţie între o lectură de includere (alde X, Y, Z = „X, Y, Z şi alţii ca ei”) şi una limitativă (alde X, Y, Z = „clasa formată din X, Y, Z”). Pentru decodare sunt necesare şi în acest caz informaţii pragmatice, contextuale.

            Aproape jumătate (4) din cele 9 atestări ale lui alde în corpusul de bază al cercetării (CLRA) aparţin acestui tip:

                                               De la Ceauşescu la Saddam, de la Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Iranului (…), şi până la alde Dan Ioan Popescu şi Tăriceanu, toţi vor să fie înfăptuitorii a „ceva nuclear” („Cotidianul”, 24.II.2006);

                                               Pentru că regele Mihai poate să însemne ceva mai mult în materie de anticomunism decât alde Ciorbea, Valerică Stoica sau Neluţu Mureşan (C. T. Popescu, Nobelul românesc);

                                               Alde Păunescu şi Vadim (…) se lăfăie în Senatul Româ­niei (G. Liiceanu, Uşa interzisă);

                                               Ne-au asurzit alde Sorin Panţiş, Radu Scârbu, Mureşan, Babiuc, Remeş, Ciumara şi ceilalţi (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 1.XI.2005).

Această construcţie, intermediară între valoarea clasificatoare şi cea de desemnare individuală imprecisă (vezi 2.4)[15], este extrem de frecventă în limbajul actual din presă şi internet. Pare a fi şi cea mai răspândită în ziarele din Transilvania (în care atestările lui alde sunt considerabil mai puţine decât în cele din Muntenia, Oltenia, Moldova)[16]: e posibil să fie un tipar stilistic al presei (sportive şi politice).

 

            2.4. Desemnarea individuală imprecisă

            Folosirea lui alde într-o sintagmă cu valoare individuală, dar în care intervine un grad de imprecizie şi de distanţare ironică e cel mai caracteristic uz al operatorului în limba actuală. E şi cel mai individualizat faţă de perioada anterioară; în acelaşi timp, corespunde utilizării masive, în publicistica actuală, a mijloacelor impreciziei, a unor aproximatori (engl. hedges) tipici oralităţii (cf. Zafiu 2002b).

            Din corpusul de bază, 3 exemple (o treime!) aparţin acestui tipar: 

                                               Alde Costea a avut pur şi simplu nevoie în toţi aceşti ani de o împuternicire („Adevărul”, octombrie 2002);

                                               nu ştiu câte ministere ale propagandei conduse de alde Dâncu (C. T. Popescu, Nobelul românesc);

                                               Cel puţin alde Sandra Brown n-are pretenţii nici artistice, nici de profunzime a ideilor (OC, nr. 305, 2006). 

            Sintagma care conţine operatorul alde are sens singular (reflectat şi de impunerea acordului la singular). Aşa cum am arătat mai sus, în contextele care nu presupun acord, deci nu diferenţiază clar între plural şi singular, se manifestă ambiguitatea fundamentală între valoarea de desemnare clasificatoare a unui grup prin referire la individul reprezentativ (2.2.1) sau a individului însuşi, prin evocarea statutului său reprezentativ (2.4.2). În asemenea cazuri, doar contextul şi cunoştinţele extralingvistice comune interlocutorilor decid dacă atitudinea depreciativă priveşte un prototip uman sau mai curând o persoană anume[17]. Uneori, contextul impune sau chiar explicitează lectura unică:

            Noi rămânem cu alde Olăroiu – un nimeni pe toate posturile („Cronica Română”, 8.VIII.2005).

 

În enunţuri generalizante şi când numele aparţine unei persoane publice, asociate stabil cu o anume categorie (profesională, morală etc.), e mai probabilă referirea la întreaga categorie (deci valoarea descrisă sub 2.2.1):

                                    Înalta Justiţie a României anului 2005 nu se atinge de alde Pleşiţă („Gândul”, 22.VI.2005).

Când persoana nu e reprezentantul de notorietate al unei categorii sau când enunţul se referă la fapte particularizate, specifice, lectura nu mai poate fi una generalizantă:

                       la Biserica Kretzulescu, unde se cunună alde Bobby Păunescu (AC, nr. 32, 2004).

            În majoritatea cazurilor, pentru această valoare se preferă alde singur, dar e posibilă şi apariţia secvenţei de-alde, ca simplă variantă stilistică (accentuând valoarea populară şi implicit pe cea ironic-depreciativă):

Ne aruncaţi praf în ochi cu de-alde Păpurică turnător la securitate (romanialibera.ro, 11.VIII.2008).

 

            Construcţiile în care alde atribuie (sau, mai bine zis, conservă) valoarea de singular a nominalului centru au mai multe interpretări: ca marcă de distanţă politicoasă, atribuită unor utilizări populare şi regionale (2.4.1), ca marcă de calificare (adesea) depreciativă (2.4.2) şi ca marcă globală a distanţării ironice, la nivel enunţiativ (2.4.3). Evoluţia valorilor nu e foarte clară; dacă distanţarea poate fi convertită deopotrivă în politeţe şi ironie, e cert că şi valoarea calificativă a structurilor de tip de-alde (2.3) a intervenit în diferenţierea semantico-pragmatică a uzurilor, influenţându-le.

            2.4.1. Utilizarea populară şi regională

            Valoarea individuală a lui alde, foarte vie şi azi (chiar în expansiune, în textele scrise), este cel mai greu de definit şi de explicat. Ea a fost totuşi descrisă în DA într-un mod surprinzător de modern:

„Poporul român circumscrie cu predilecţie, din modestie şi din precauţiune, cele ce are de spus, fie că întrebuinţează expresiuni cu conţinut cât mai larg, fie că adaugă în vorbire particule care slăbesc preciziunea frazei [s.n.]. Deşi ţăranul are bunăoară intenţia să meargă la jude, întrebat fiind unde merge, el va răspunde sau «până la jude», ca şi când s-ar opri în prag, sau «la al-de judele», ca şi când nu l-ar căuta chiar pe judele, ci pe cei ce locuiesc cu el” (DA, I, 104).

Astfel, alde este pus în aceeaşi categorie cu formele de atenuare specifice oralităţii familiare (cam, mai, pe la etc.), care pot căpăta şi funcţia de mărci suplimentare ale politeţii; în mod special, alde e comparabil cu „pluralul politeţii”.

            Construcţia lui alde urmat de un nume propriu sau de un nume de rudenie este considerată (DA, GA I, 178, Mărgărit 2007) ca având utilizarea de formulă de politeţe (în care alde substituie un termen de reverenţă) mai ales în graiurile din sud. Romanul Moromeţii, vol. I, al lui Marin Preda (apărut în 1955), care reflectă în mod credibil limbajul popular muntenesc, conţine numeroase exemple de utilizare a lui alde, dintre care – cu toată ambiguitatea inerentă – unele pot fi explicate ca desemnând grupul familial (a), altele ca formule de deferenţă individuală (b), dar multe apar în contexte neutre (de simplă aproximare enunţiativă) sau (mai probabil) ironice şi vag persiflante (c):

              (a) Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac;

                   (b) alde nean-său Cristache al lu Dumitrache, cu alde Leana lui Floricel;

                   (c) Polina era în vorbă cu alde Birică; neamţul e ca alde Ilie al lui Udubeaşcă; îl punea jos alde Voicu Câinaru; du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru; Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac!; te înjură alde Ţugurlan; te-a îmbrobodit alde tac-tău etc.

            Evoluţia unor mărci ale distanţei politicoase spre valoarea de mărci ironice este un fenomen manifestat frecvent[18]. Exemplele de mai sus arată că devalorizarea formulelor în care alde prefaţează referirea la o singură persoană s-a petrecut deja în limbajul popular. În textele publicistice actuale, valoarea de marcă a distanţei politicoase este cu totul absentă.

            2.4.2. Calificare şi depreciere

            Când sintagma care îl cuprinde pe alde are referent singular (statut adesea ambiguu, în absenţa mărcilor de acord, dar indicat de anumiţi factori contextuali), desemnând individul însuşi prin evocarea caracterului său reprezentativ[19], valoarea semantico-pragmatică este destul de incertă. Oscilaţiile privesc posibilitatea de interpretare în cheie accentuat depreciativă (referentul fiind invocat ca exemplu negativ sau ca entitate neglijabilă) sau doar vag ironică şi minimalizantă. Alde funcţionează ca un fel de „operator de minimalizare”, care produce o dezindividualizare a persoanei:

                                    Ne-a fost dat să-i vedem reaparând la rampa televiziunii pe alde Hrebenciuc sau chiar şi pe aproape uitatul Agathon! („Ziarul de Iaşi”, 13.VI.2008);

Nu ştiu cum să spun dar, prin comparaţie, până şi alde Hrebenciuc pare a avea mai multă minte („Evenimentul”, 25.VII.2008);

                                               Există ţepe amărâte, de genul celor descoperite de alde Piedone de la şase (EZ, 4.XII.2002).

            Sunt totuşi surprinzător de puţine exemplele în care alde prefaţează o referire la o singură persoană; dacă la acestea adăugăm enumerările (tipul discutat supra, 2.3) clasa creşte însă considerabil.

            Valoarea ironic-depreciativă a acestei utilizări poate avea mai multe surse convergente: poate proveni din preferinţa clasificatorilor pentru calificarea negativă, din convertirea mărcilor aproximării în mărci ale deprecierii (aproximarea implicând dezinteres), dar şi din degradarea mărcii de politeţe populară. De altfel, valoarea reverenţioasă populară a fost asociată şi cu familiaritatea. O reacţie a unei persoane vizate de folosirea lui alde emfatizează (ironic) valoarea familiar-afectivă:

Am văzut în ziar, cu titlu mare, că „alde Păunescu şi alţii” („alde” ăsta era un semn de căldură şi de intimitate naţională) candidează la postul de preşedinte, director general al Televiziunii) (Şedinţa Senatului, 18.II.2002).

                 Exemplul oferă în primul rând o confirmare a valorii peiorative a lui alde, recunoscute ca atare de vorbitori, dar nu lipsite de ambiguitate.

2.4.3. Distanţa ironică

Sunt situaţii în care nu se mai justifică o intenţie de desemnare peiorativă, alde funcţionând doar ca marcă de imprecizie enunţiativă, de atenuare ironică a aserţiunii:

cum fu Mizilul staţie pentru rapidul de Berlin, la alde Caragiale (EZ 4.X.2006);

Şi alde Pinocchio avea o Conştiinţă care-l bătea la capul lui de lemn (EZ 8.XII.1999).

                 În exemplele de mai sus, informaţia contextuală indică destul de clar că nu este vorba de o tratare depreciativă a persoanelor sau personajelor menţionate, ci doar de o marcare ironică globală a enunţului.

 graiuri_ro

  1. Tendinţe actuale

 

                Alde apare frecvent în limbajul familiar şi în cel publicistic, în care îşi întăreşte poziţia mai ales ca marcă a neasumării totale a enunţului, a distanţei ironice, mai mult sau mai puţin depreciative în raport cu nominalul pe care îl însoţeşte. Extinderea de uz şi pragmaticalizarea au consecinţe stilistice şi chiar gramaticale (mai multă permisivitate a combinărilor, variaţii şi contaminări ale construcţiilor).

                3.1. Contrastul stilistic

            Se constată destul de des combinarea intenţionată a lui alde cu nume străine, care contrastează cu caracterul său popular-familiar:

Cred că nici alde Spengler sau Heidegger nu s-ar fi putut abţine (biblioteca.ct.ro);

                                Dacă veneau şi alde Eviscerator sau Overlord se schimba clasamentu (computergames.ro);

                                de-alde Rothschild (dezvaluiri.as.ro);

                                Alde Poul Thomsen în ce calitate se afla aici? („Dimineaţa”, nr. 180, 1997);

                                Vocea îi aparţine lui Jorn Lande, care s-a angajat în competiţia „cine are mai multe proiecte” cu alde Devin Townsend sau Michael Amott (muzicisifaze.com);

Să-şi bată capul şi alde Bush, Putin, Merkel, Sarkozy cu teme serioase („Cotidianul”, 24.III.2008).

            Vorbitorii percep eventualele echivalenţe semantice cu unele construcţii străine, dar mai ales incompatibilitatea – producătoare de efecte umoristice – a conotaţiilor stilistice:

Nu se poate traduce totul. Traduci McDonald’s cu Alde Donald? (lumea3w.20m.com).

                 Aceste asocieri – care se explică prin apropierea limbajului publicistic de stilul colocvial – pot constitui totuşi şi un semn al tendinţei de pătrundere a lui alde în limbajul standard.

 

            3.2. Structuri sintactice

            Se constată că alde îşi lărgeşte, în limba actuală, capacitatea de combinare cu substantive comune (3.2.1), dar şi cu alte categorii de pronume decât cele ale uzului său prototipic (3.2.2). Sintagma care îl cuprinde primeşte articol proclitic (3.2.3). Se produc o serie de contaminări de construcţii şi variaţii în uzul cu sau fără de al sintagmei (3.2.4). În fine, alde se specializează în ipostaza de conector comparativ (3.2.5), valoare neînregistrată de gramaticile şi dicţionarele noastre, dar destul de frecventă azi.

 3.2.1. Combinarea cu nominale atipice

Secvenţa (de-)alde precedă destul de des diferite grupuri nominale determinate, care nu corespund uzului prototipic, având drept centru un substantiv propriu care nu desemnează o persoană (a), un substantiv comun (b) sau substantivizarea ad-hoc a unei sintagme citate (c):

 (a) Nu m-ar mira ca, în mai sus-pomenitul clasament, România să se afle alături de alde Botswana sau Kiribati („Evenimentul”, 3.V.2008);

Fie alde PRM nu este capabil să priceapă acest mecanism simplu, acţiune-reacţiune, fie îl utilizează din plin spre propriul folos (EZ 23.I.2004);

(b) pe aceeaşi felie orară cu alde concurenţa (EZ, 9.II.2000);

                                S-a dat cu alde zombi (EZ, 30.III.2001);

                                de-alde patronii ăştia (ez.ro, 5.III.2008);

               (c) Ultimul Holograf – o compilaţie cu d-alde „Umbre pe cer” (EZ, 17.XII.1999);

                               Să nu mai vorbim de alde „Din dragoste” (cafeneaua.com).

 

                3.2.2. Combinarea cu pronume nehotărâte

            Destul de neobişnuită este situaţia în care alde precedă pronumele nehotărâte unii, alţii:

                                                Ar fi interesant să auzim nişte „prorociri” relativ la Dinu Patriciu sau alde alţii (forum „Ziua”, 28.IX.2007);

spre deosebire de alde alţii ca James, Kobe (slamdunk.ro);

                                    cum bine ziceau alde unii într-o reclamă (paranoiacountry.blogspot.com, iunie 2007);

                                               alde unii (nu zic care, sunt chiar cei care-şi ridică acum statui!) nu reuşeau să pună mâna pe imobil (ziaruldeiasi.ro, 13.VI.2007);

                                    ici intră şi de-alde unii care în buletin sunt trecuţi bărbaţi (gandul.info, 7.VII.2008).

 

            Adjectivul nehotărât alde dublează tautologic valoarea nehotărâtă a pronumelor, intrând în contradicţie cu una dintre regulile principale ale folosirii sale (modificarea referinţei unui grup determinat, individualizat). De fapt, din punct de vedere pragmatic, expresiile indefinite din exemplele de mai sus sunt fie explicitate de continuarea enunţului, fie aluzive, deci au – contextual – proprietatea referenţialităţii, pe care o presupune folosirea operatorului alde. În asemenea cazuri, valoarea clasificatoare se reduce totuşi, accentuându-se în schimb marcarea impreciziei.

                 3.2.3. Articularea proclitică

            Secvenţa (de-)alde a fost identificată în structuri sintactice care îi atestă unitatea şi disponibilitatea combinatorie. Secvenţa primeşte articol nehotărât sau hotărât proclitic:

Nu putem accepta să fim bătaia de joc a unor de-alde Oprişan, Constantinescu şi Dragnea („Gândul”, 30.VI.2008);

                                Lucrătorul de la compania de apă ar putea să-i fie recunoscător unui de-alde Abramovici (beranger.org/index. 12.V.2008);

                                Gigi îi va scurta simbria unui alde fluieraş („Ziua de Cluj”, 26.III.2008);

Numai în asemenea situaţii (deşi nici atunci) s-ar găsi vreo motivaţie pentru decizia lui alde Voronin (evenimentul.ro, 16.V.2008);

                                ţie şi lui de-alde Fault (monitorulsv.ro, 17.VI.2008).

                Nu toate situaţiile din exemplele de mai sus sunt perfect similare: articolul precedă o construcţie clasificator-partitivă cu de sau una individualizată cu alde singur, urmat de un nume propriu sau comun; în orice caz, articolul se foloseşte ca şi când substantivul centru nu ar avea modificatori, (de)-alde nerestrângându-i în niciun fel disponibilităţile combinatorii.

                3.2.4. Utilizări marginale ale lui alde

            La limita acceptabilităţii se plasează unele structuri care repetă o valoare a lui alde prin tiparul partitiv:

                        de-alde de-ai lui Iliescu (clipa.com).         

            Echivalenţa cu structurile comparative are ca efect şi apariţia unor construcţii contaminate, pleonastice, de tipul ca (de-)alde (a) sau alde (ca) (b):

                        (a) Şi cunosc zeci ca de-alde mine!!! (EZ, 4.V.2002)[20].

                        (b) de alde ca Magda e plină ţara (click.ro).

            A fost înregistrată şi confuzia cu de-ale:

                        de-alde-muzicii (scrisdegeaba.wordpress.com, 14.VII.2007);

                                Ca arene ale întrecerilor în „de-alde combinaţiilor(EZ, 31.XII.1999).

 

                3.2.5. Alde – conector comparativ

            Dacă în construcţiile cu centrul de grup exprimat şi cu prepoziţia de considerăm că rolul de subordonare îi revine totuşi acesteia (oameni de-alde noi), în construcţiile similare fără de operatorul alde a căpătat o funcţie similară adverbului de comparaţie cu comportament de prepoziţie ca: oameni alde noi. Această valoare – legată de utilizarea clasificatoare a lui alde – se întâlneşte în limba actuală mai ales cu pronume personale:

                        bărbaţi alde mine (club.neogen.ro, 21.II.2008);

                                Erau sute de clienţi alde mine (contrafort.md);

               un străin alde mine arab, musulman, reprezentant al unei alte culturi, al altui mod de viaţă (timpul.md);

                                Îmi este milă de oameni alde tine (azi.md),

dar şi cu nume proprii:

cu asemenea oameni alde George care ne priveşte cu atâta suspiciune (curaj.net);

                                oameni alde Simirad (ziua.ro).

            E de remarcat că marea majoritate a exemplelor culese din internet provin din publicaţii şi mesaje moldoveneşti (din România şi Republica Moldova)[21].

            De altfel, în textele moldoveneşti pare să se manifeste şi preferinţa pentru construcţiile în care alde este precedat de pronumele semiindependent cei; şi în acest caz, alde are valoarea elementului de comparaţie ca:

                        glumiţele celor alde tov. P.P. Borodin („Contrafort”, nr. 123-124, 2005);

                                cei alde Gheorghe Ivanovici (ibid., nr. 111-112, 2004);

                                pentru cei alde tine (moldova.net) etc.

  1. Concluzii

             Pe baza unui corpus de texte recente, s-a putut constata că în limba actuală standard (cu note colocviale) se întâlneşte destul de rar valoarea regională (populară) a lui alde, de desemnare globală a unui grup familial, fiind, în schimb, mult mai prezentă desemnarea „clasificatoare” („categorizantă”, comparativă, adesea depreciativă): (de-)alde N = „cei de felul lui N”, „unii ca N.”. Foarte răspândit – şi caracteristic pentru alde în limba actuală – este rolul de marcă de imprecizie şi distanţare ironică în desemnarea individuală. Între faptele semnificative de dinamică a limbii au fost înregistrate şi unele particularităţi ale structurilor sintactice în care intră grupul nominal care cuprinde nedefinitul alde (prezenţa prepoziţiei de, cu valoare clasificatoare sau partitivă, impunerea acordului la singular sau la plural, preferinţa pentru secvenţe coordonate enumerative), precum şi tendinţa lui alde de combinare cu grupuri nominale al căror referent e nonpersonal (cu centrul pronume nehotărât, substantiv comun, abstract, sintagmă citată etc.). Din punct de vedere gramatical, alde prezintă o tendinţă de specializare ca echivalent al lui ca, având în anumite construcţii valoarea de conector comparativ.

            Operatorul alde aparţine unui inventar bogat de mijloace ale impreciziei convertite în mărci ironice, ilustrând o trăsătură caracteristică a limbajului colocvial şi a celui din mass-media.

[1] Alde a fost considerat de Hasdeu, în 1886 în Etymologicum Magnum Romaniae, „un idiotism românesc, foarte anevoie de tradus în orice altă limbă” (Hasdeu 1998: 611).

[2] Corpusul ziarului „Evenimentul zilei” (EZ, arhiva disponibilă pe site-ul http://www.evz.ro) a fost verificat integral pentru perioada 1996−2008; celelalte cotidiene, dintre care unul naţional („Gândul”, http://www.gandul.info) şi şase regionale („Gazeta de Sud”, http://www.gds.ro pentru Oltenia; „Evenimentul”, http://www.evenimentul.ro şi „Ziarul de Iaşi”, http://www.ziaruldeiasi.ropentru Moldova; „Ziua de Cluj”, http://www.ziuadecj.ro, „Monitorul de Alba”, http://www.monitorulab.ro şi „Monitorul de Sibiu”, http://www.monitorulsb.ro – pentru Transilvania) au fost cercetate pe intervale mai reduse, în principiu primele luni ale anului 2008. Am indicat prin siglă sau denumire ziarul atunci când exemplul apărea în texul jurnalistic propriu-zis şi adresa de internet atunci când exemplul apărea în comentariile, mult mai liber formulate, ale cititorilor.

[3] Etimologia formei este controversată: se consideră că ar proveni dintr-o construcţie cu sens probabil partitiv – al de (DA) sau din ăl de, prin elipsă din construcţii de tipul săracul ăl(a) de Ion (DER, s.v. al). Mărgărit (2006) propune etimologia al+lui+de.

[4] Cel mai vechi exemplu de folosire a lui alde apare deja la Dosoftei: la cei cu al-de Azariĭa (în DA). Multe alte atestări sunt oferite de scriitorii secolului al XIX-lea, atât munteni, cât şi moldoveni: Heliade (Or aide l-alde baba Comana, or Sorica), Grigore Alexandrescu (multe de-alde alea), Creangă (de-alde bătrînul Alecu Forescu, cioflingari de-alde tine, de-alde aceste) etc.

[5] În limba mai veche există totuşi şi unele exemple de grupuri nominale nedeterminate precedate de alde.

[6] Într-un context în care coreferenţialitatea sintagmei cu alde e ambiguă (individul sau grupul său), acordul la singular poate tranşa în favoarea lecturii individuale: Pentru că s-a trezit unul, consilierul Răgălie, şi ai lui colegi, să dezvăluie că asociaţia lui Mircea Sandu nu este legitimă din punct de vedere juridic, că tot ceea ce s-a întâmplat până acum a fost vis. Alde Răgălie susţine că actele asociaţiei Naşului sunt pline de falsuri (EZ 24.07.2000).

[7] Ioan Doncev, Cursul primitiv de limbă română, Chişinău, 1865, II, 23, apud Hasdeu (1998: 613).

[8] Exemplele din DA nu sunt însă lipsite de ambiguitate; interpretarea ca „plural al familiei” nu e singura posibilă, iar în unele exemple pare chiar forţată.

[9] Construcţia este considerată de Mărgărit (2007: 327) ca „pătrunsă în limba comună”; tocmai de aceea autoarea, interesată de particularităţile regionale, nici nu se ocupă de ea. E de altfel principala (şi prima) semnificaţie indicată pentru alde în DEX („oameni ca…; specimene de felul…, de tagma…”).

[10] În contexte ca: „personaje gen Vadim sau Becali” (forum.softpedia.com, 28.VIII.2006); „toate complicaţiile astea, gen conturi, comitete şi miliarde de canale” (forum.undernet.org); „marii corupţi (…) sunt ăştia tip Becali” (gandul.info).

[11] Interpretarea categorizantă este aproape imposibilă în cazul numelor de rudenie cu referent individualizat şi ancorat deictic.

[12] Exemplul este întrucâtva ambiguu, în măsura în care numele propriu e o contaminare de două nume, putând trimite la doi referenţi.

[13] Ceea ce confirmă, la distanţă în timp, asocierea pe care o făcea DA între antonomaza pluralului şi cea marcată prin alde: „Şi în cazul acesta, limba română, pe lângă întrebuinţarea pluralului, ca celelalte limbi romanice (…), poate întrebuinţa şi forma de plural cu al-de” (DA, I, s.v. al-de, p. 104).

[14] Nu e, desigur, o inovaţie recentă. Aceeaşi structură o putem găsi, de exemplu, în publicistica lui Eminescu: Şi în sângele nostru românesc, nu în de alde Pherekydis, Giani, Carada etc., în limba noastră românească, nu în păsăreasca voastră (Opere, XII, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 502).

[15] Când alde este repetat în faţa fiecărui membru al enumerării (de exemplu: Nu guvernul i-a învăţat pe alde Iacubov sau pe alde Sîrbu că poţi plăti dările la paştele cailor?, EZ, 14.XII.2002), este vorba mai curând de o coordonare de desemnări individuale, chiar dacă asocierea creează o clasă.

[16] Distribuţia lui alde în variantele regionale ale limbii literare nu poate fi însă descrisă credibil pe baza materialului excerptat până acum; ar fi nevoie de un studiu de corpus cu reprezentare echilibrată a regiunilor istorice sau a graiurilor stabilite de tradiţia dialectologică. Până atunci, afirmaţiile noastre rămân simple ipoteze bazate pe observaţii parţiale.

[17] Între analogia care conduce la un sens tipologic şi colectiv (a) şi exemplificarea care presupune un asemenea sens (b) este un continuum, dar o diferenţă importantă de funcţionare discursivă:

                (a) Au fost aleşi unii ca Popescu  (= au fost aleşi unii care seamănă cu tipul „Popescu”)

vs            (b) A fost ales unul ca Popescu (= a fost ales Popescu, care ilustrează un anume tip).

[18] Descris deja de Şăineanu (1887), în legătură cu degradarea semantică a termenilor de reverenţă (în ediţia 1999: 400–409).

[19] În GALR, pe primul loc apare acest sens, nedefinit („apartenenţa unui individ la o clasă de entităţi cu proprietăţi vag precizate”, 261) şi adesea peiorativ.

[20] Vezi şi primul exemplu de la 2.2.3. Construcţia ca de-alde nu e nouă: DA o atestă printr‑un citat din Alecsandri.

[21] Alde pare foarte bine reprezentat şi în româna vorbită şi scrisă în Republica Moldova; citatele din internet ilustrează în genere aceleaşi situaţii de uz şi aceleaşi valori ca în restul spaţiului românesc, dar cu o frecvenţă, se pare, mai ridicată.

De unde au apărut diacriticele, cum au devenit obiect de harță lingvistică și tehnologică, de ce nu le folosim corect și de ce avem nevoie de ele.


…accesul liber la tehnologie a declanșat cel de-al doilea război al diacriticelor

de Lavinia Gliga (DOR).

diacriticePe 27 octombrie 2008, printr-un articol publicat pe blogul personal, designerul Cristian „Kit” Paul a declarat război folosirii greșite a  diacriticelor românești. Se săturase de ă-urile desenate cu caron sau tildă în loc de căciuliță, de ș-urile și ț-urile cu sedilă în loc de virguliță, de publicațiile, televiziunile și designerii care le folosesc anapoda, de lipsa unor standarde coerente și de nerespectarea lor odată ce-au fost stabilite. România ajunsese să arate ca o țară de semianalfabeți – până și ă-ul din națională de pe bancnotele românești avea un caron înfipt în cap.

Partener la Brandient, agenția de branding cu cea mai bună reputație pe piața românească, cu 15 ani din cei 38 ocupați de designul grafic, Kit e un băimărean cu vorba cumpătată, de pedagog, care știe că lumea nu se împarte în alb și negru – sigur nu când e vorba de diacritice. Dar articolul ăsta trebuia să atragă atenția; pe lângă radiografia ultimilor 20 de ani de erori tipografice, trebuia să aibă forța unui manifest. Așa că a dublat informațiile cu imagini puternice: decât să folosești diacriticele alandala, mai bine nu le folosești deloc. Ca la chiloți – mai bine să nu porți deloc, decât să-i porți peste pantaloni.

Manifestul lui Kit a circulat din blog în blog, a ajuns referință pe forumuri străine de tipografie și continuă și astăzi să strângă comentarii. Nu și-a pierdut din actualitate și urgență pentru că nu e doar o chițibușăreală de designeri căpoși – o tagmă care comentează inclusiv caracterele folosite pe coroanele de flori la înmormântări –, ci o lecție importantă despre convenții și necesitatea lor.

Scrisul, ca și limba vorbită, este un sistem bazat pe convenții. Fără ele și-ar rata scopul fundamental, comunicarea. E ca la vals: nu poți să dansezi singur, e nevoie de participarea și coordonarea mai multor oameni; muzica și pașii trebuie să se înscrie intr-un tipar știut de toată lumea; există un standard de corectitudine. Dacă nu dansezi cum trebuie, ci doar te bălăngăni sau bagi un ceardaș, înseamnă că te bălăngăni sau bagi un ceardaș, dar nu că valsezi.

În scrierea limbii române, diacriticele țin de o normă ortografică elementară. Cinci litere din alfabet sunt marcate cu trei semne, ca să noteze alt sunet decât litera latină de bază. Norma a devenit un impediment acum vreo două decenii, când tehnologia a democratizat producția de text și a adus alternative de tot felul: diacritice omise cu desăvârșire, înlocuite cu combinații de alte litere sau înlocuite cu alte semne.

Așa s-a ajuns ca pe net să avem titluri interpretabile: „Bulgari de vara! Turistii de la munte s-au distrat de parca ar fi iarna” sau „FMI a aprobat a doua transa pentru Romania”. Așa s-a ajuns ca numele lui Bănel să fie trecut „Nicolita” pe tricou, ca pe ecranul televizorului să se titreze: „Cate fitze incap intre doua codite” sau „Zece pentru Romania”. Așa s-a ajuns la plăci comemorative sculptate în marmură ce aduc „Glorie Martirilor Nostri”, firme ca „Banca Romaneasca” sau „Uniunea Arhitectilor din Romania” și reclame care anunță că „Plãtesti mai pu_in primesti mai mult”. Alternativele au țesut o veritabilă babilonie.

Desigur, nu toată lumea vrea, și nici nu trebuie, să fie campioană la vals. Dar cu cât deviezi mai mult de la regulile dansului, cu atât cresc șansele să măcelărești picioarele partenerului. Kit știe că un cititor obișnuit înțelege că ă e ă, ș e ș și ț e ț indiferent de semnele care le marchează. Ba mai mult, le poate înțelege și dacă sunt scrise a, s, t, sh sau tz. Ce voia să spună însă cu manifestul lui e că acest relativism n-are cum să fie de bun augur.

Designerii nu sunt singurii care au ceva de spus. Programatorii, responsabilii cu normarea scrierii, toți se împiedică în mizilicurile de semne și încearcă – odată pentru totdeauna – să încheie o polemică veche de peste 200 de ani legată de folosirea și scrierea lor. rom_cor

***

Primul război al diacriticelor a început în a doua jumătate a secolului XVIII , odată cu trecerea de la alfabetul chirilic – introdus în cărțile bisericești din secolele X-XII –, la alfabetul latin. Primii care au avut această inițiativă au fost Samuil Micu și Gheorghe Șincai, figuri marcante ale Școlii Ardelene, care urmăreau definirea identității românilor din Transilvania și dezvăluirea originii lor latine. Ideea a fost rapid adoptată și de învățații din Țara Românească și Moldova, fiind una înălțătoare din punct de vedere politic și social.

Din punct de vedere tehnic însă, adoptarea „literelor strămoșești” s-a dovedit un proces împovărat de provocări. Scrierea cu chirilice era bine adaptată limbii, fiecare sunet având un corespondent grafic. Alfabetul latin lăsa o parte din sunetele din română fără acoperire. Problema s-a pus așa: avem un sunet, cum îl scriem?

Soluțiile s-au împărțit după două principii opuse: cel etimologic și cel fonetic. Războiul dintre cele două tabere – etimologiști (sau latiniști) și fonetiști – a durat mai bine de 100 de ani, timp în care învățații români au creat peste 40 de sisteme ortografice.

„Ortografia latiniștilor ne-ar fi salvat de diacritice”, glumește Rodica Zafiu, doctor în filologie și șef al catedrei de Limba Română la Facultatea de Litere din București. Etimologiștii voiau să facă transparentă originea cuvintelor, fonetiștii voiau o legătură sunet–literă cât mai riguroasă. Principiul fonetic miza pe funcționalitate: inventarea unor litere noi ar fi fost neeconomică, pe când diacriticele erau economice pentru că grefau pe ceva ce exista deja.

În 1780, Micu și Șincai au propus o ortografie radical etimologică. Muiere să fie scrismuliere, fiufiliu, omhomu cu h mut. Ț să fie scris cu ti (rogatione), z cu di (dicu), dar gheață, de exemplu, trebuia scris glacie, mai aproape de termenul latin. Cu ă și îera simplu, se scriau cu a, iar diftongii oa și ea erau reduși la sunetul originar: sera,porta.

Petru Maior a dus mai departe bazele puse de cei doi și a publicat în 1819 o altă ortografie, republicată în 1825 ca anexă a „Lexiconului de la Buda” (lucrare de referință și în disputele ortografice de azi). El propunea scrierea lui ă cu vocalele originare marcate cu un apostrof, iar a lui î cu aceleași vocale dar cu circumflex: mâni,vêntu, gûtu, ara’mu, sa’ni’tate. Iar z, ț și ș să se scrie cu d, t și s marcate cu sedilă. Bucovineanul Aron Pumnul a recurs și el la sedile pentru z și ț, iar ă a propus să fie scris cu æ și î cu i cu accent circumflex.

O primă certitudine a fost impunerea oficială a scrierii cu alfabet latin: în 1860 de către Cuza în cele două principate unite și în 1862 în Transilvania. Consensul asupra metodei metodei era însă departe. Cel mai de seamă promotor al etimologismului a fost Timotei Cipariu, care și-a  publicat în 1866 cea mai comprehensivă ortografie. Cipariu considera fonetismul o curată sminteală: „A lăsa afară pe u finale și pre i după d, t, s și în locu-i a pune cedile e în contra etimologiei. Æ e o combinațiune nu numai fonetică, ci și etimologică, însă smintită. Î e numai o combinațiune etimologică smintită, iar nu fonetică, fiecare știind că i nu sună ca î, ori să-i pui punt ori căciulă în cap.

După modelul predecesorilor (Budai-Deleanu, Heliade Rădulescu), Cipariu susținea eliminarea din limbă a cuvintelor de origine slavă, germană, maghiară și turcească și înlocuirea lor cu elemente romanice de vest. Cât privește  diferențele de pronunție dintre regiuni, Cipariu credea că se pot uniformiza prin scriere. Trebuia doar să se creeze un „uz regulat”, raportat la limba învățaților.

„Nu există nici un uz”, i-a replicat Titu Maiorescu, iar Al. Philippide a dat lovitura de grație: „Usul vorbirei depinde de consensul învățaților. Iar la noi unde este consensul erudiților? Au nu fiecare scriitoriu scrie după cumu-i place.”

Într-adevăr, fiecare erudit elabora un sistem ortografic după propriile convingeri, fiecare sistem la fel de corect ca oricare altul. Valabil și pentru tipografii, fiecare conformandu-se ortografiei curente din regiunea respectivă. Pe lângă textele scrise cu alfabete de tranziție, în care literele chirilice erau combinate cu cele latine, unele ajungeau să conțină inconsecvențe de la o pagină la alta.

Marele pas spre ordine l-a făcut Maiorescu. În 1866, cu „Despre scrierea limbei române”, el spera să elimine confuzia pe care au adus-o disputele asupra „metoadei etimologice, fonetice, fonetico-etimologice, și cum le mai cheamă. O metoadă trebuie să fie simplu logică. Nu suntem chemați a face alfabete și proiecte de creațiuni grafice: noi avem a face alfabetul latin.”

„Principiul intelectual” al lui Maiorescu funcționa așa: sunetele cărora le corespunde o literă latină să se scrie cu acea literă indiferent de etimologie. Ă să se scrie cu a sau e cu căciulă, după sonul originar din care provine cuvântul. Dar în cuvintele noi, întotdeauna cu ă. Deci, lăudatu și vĕ_utu, dar măgură și pălărie. Pe î, Maiorescu îl considera o „simplă nuanță” a lui ă, care doar înfundă vocea cu un grad mai mult. Așadar, propunea ca unde î apare din cauza lui n sau m, să se scrie cu i (in, riu). În rest, să se scrie cu ă sau e cu căciulă. Diferența, spunea el, nu are nicio importanță; este indiferent dacă în urma acestei reguli câțiva vor citi hărtie în loc de hârtie.

Cum ț provine din t și ș din s, ele trebuie scrise similar, dar deosebite clar. Cum să se marcheze deosebirea? Cu sedilă, spunea Maiorescu.

„Orice semnu, fie el literă sau îndreptar de drum, trebuie să îndeplinească două condițiuni esențiale: să aibă un înțeles fix, încât să nu se poată interpreta în două sau mai multe moduri, și al doilea să fie cunoscut de toți în acest sens al său. (…) Aflăm numai sedila corespunzătoare scopului. 1) Fiindcă sedila nu are alt înțeles decât acela de înmuiere a unui son, 2) fiindcă din limba franceză este cunoscută de toată lumea în acest înțeles.”

Dar „sedilele sunt urâte” și îngreunează scrierea, au obiectat mulți. Maiorescu le-a răspuns tranșant: „De scris scrie un om, de citit citesc o mie”. Criteriul decisiv nu trebuie să fie înlesnirea scrierii, ci înlesnirea citirii. În plus, „litera nu are altă treabă decât de a mă goni cât mai iute afară din sine spre auz și înțeles, și este evident că, cu cât mă va ocupa mai mult litera ca semn văzut, cu atât mi-am întârziat mai mult scopul scrierii, adică înțelesul”.

„Despre scrierea limbei române” a lui Maiorescu a stat la baza primei ortografii adoptate în 1880 de Academia Română, fondată în 1867 ca Societatea Academică Română. (În 1869 adoptaseră o ortografie bazată pe principiul latinist, „provizorie și doar pentru Societate”, dar suficientă pentru Maiorescu să-și dea demisia.) Noul sistem, bazat pe un „fonetism temperat prin necesități etimologice”, a fost primul care a câștigat adeziunea filologilor.

Concesiile făcute etimologismului au stârnit însă nemulțumiri, așa că în 1904 s-a adoptat o nouă ortografie, bazată pe regula de aur a lui Maiorescu: pronunțarea este hotărâtoare. Atunci s-a pus prima oară în practică principiul un sunet, un semn grafic. Au fost introduși diftongii oa și ea, pesce a devenit pește și s-a generalizat z în loc de d cu sedilă. S-a hotărât că ă se scrie ă indiferent de cuvântul originar. Se scrie î la începutul cuvintelor, în cuvintele compuse (neînsemnat) și la verbele în -rî (chiorîș) și â în interiorul cuvântului.

Ortografia de la 1904 a marcat sfârșitul a zeci de ani de lupte ortografice. Multe dintre reguli sunt și astăzi neschimbate. Disputele însă n-au contenit, doar s-au rafinat, și pentru o vreme au vizat tot două litere marcate cu diacritice: î și â.

În 1926 Academia a votat scrierea generalizată cu î. În 1932 s-a hotărât să se facă excepție pentru cuvântul român, iar verbul a fi la persoana I și a III -a plural să se scrie sînt, nu sunt. După contestațiile aprinse ale academicienilor, în același an s-a revenit la combinația de î și â de la 1904, iar verbul a fi s-a făcut iar sunt. În 1953 s-a adoptat scrierea cu î generalizat, ca apoi în 1965 să se adauge excepția pentru român și derivatele lui. În 1993, Academia a revenit la scrierea cu î la  început, sfârșit și în cuvintele compuse și â în rest, iar sînt a devenit sunt.

Decizia a fost întâmpinată – firește – cu nemulțumiri, însoțite de refuzul unor edituri și publicații de-a respecta noile reguli. Principala acuză a fost că decizia s-a luat pe criteriu politic: s-a renunțat la o variantă mai simplă, susținută de lingviști și devenită deja obișnuință pentru majoritate, doar pentru că provenea din perioada comunistă. Și cele mai recente reguli ortografice – printre care scrierea cu niciun și nicio –, publicate în Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic (DOO M 2), au iscat nemulțumiri.

Oricare ar fi motivele nemulțumirilor, un lucru e sigur: cu ortografia nu-i de joacă.

***

În 1996, Rolf Gröschner, un profesor de drept din Germania, și-a dus nemulțumirile ortografice până la Curtea Constituțională. Împreună cu fiica lui de 14 ani, Alena, a contestat reforma ortografică anunțată în 1995 de miniștrii educației și culturii din cele 16 landuri și aprobată în ’96 de celelalte țări vorbitoare de germană. Reforma se dorise o simplificare și sistematizare. La cuvintele compuse – pasiunea nemților –, dacă apare o literă triplă să nu se mai reducă la două (Flanell + Lappen să fie Flanelllapen, nu Flanellapen). Sau, ortografia să reflecte mai clar cuvântul de bază: Bendel (șiret) să se scrie Bändel, pentru că e derivat din Band (panglică).

Argumentele lui Gröschner au fost, printre altele, că reforma îi viola dreptul constituțional la libera dezvoltare a personalității. Nerespectarea noilor reguli, spunea el, l-ar fi forțat să pară conservator. Îi viola și dreptul constituțional de a-și crește fiica, pentru că ea avea să învețe reguli diferite de cele cunoscute de el. Alena a susținut că reforma intervenea în dreptul ei la libera dezvoltare a personalității, fiind contradictorie cu „lexiconul ei mental”. Or, asemenea încălcări de drepturi nu puteau fi impuse de un decret ministerial, ci doar de legislație (în care reforma nu era prevăzută).

Gröschner a pierdut în cele din urmă din cauza unei tehnicalități. Dar acest proces și multe altele generate de reforma ortografică germană, scrie profesorul de științe politice Richard Oliver Collin în lucrarea „Ortografii  revoluționare”, dau o lecție importantă: când se modifică ortografia unei limbi, mai ales dacă e împărțită între mai multe state, sunt șanse mari să se lase cu revoltă.

Mulți lingviști consideră scrisul ca fiind nimic mai mult decât „vorbire vizibilă”, o transcriere a ce spunem. Noam Chomsky susținea că limbajul vorbit este esența condiției umane, iar Steven Pinker, coleg la MIT cu Chomsky, spunea că „[scrisul] e evident un accesoriu opțional; adevăratul motor al comunicării verbale este limba vorbită dobândită în copilărie”.

Din perspectivă politică, atitudinea asta e cel puțin dubioasă: legile, deciziile judecătorești, actele fiscale, rapoartele oficiale sunt întotdeauna scrise și menite să fie citite în gând. Un document formal emis de un avocat nu reflectă limba vorbită, ci ceva cu totul diferit. Și tot în viziunea avocățească, acordul verbal nu face nici cât hârtia pe care nu a fost scris. „Omenirea este definită de limbaj, dar civilizația este definită de scriere”, scria sociolingvistul Peter Daniels în „The World’s Writing Systems”. Scrisul are puterea să confere unitate unor comunități lingvistice fragmentate dar poate și să adâncească conflictele intr-o comunitate care vorbește aceeași limbă.

Nu trebuie să mergem departe pentru un exemplu de „intoleranță ortografică”. Cât a existat Iugoslavia, sarbo-croata a fost considerată o limbă de sine stătătoare, împărțită în dialecte inter-inteligibile. Comunitatea a fost însă mereu dezbinată ortografic: croații, romano-catolici, preferau literele latine; sârbii, ortodocși, scriau cu alfabet chirilic. În anii ’90, Iugoslavia s-a fragmentat în cinci state suverane: Slovenia, Croația, Bosnia, Macedonia și Serbia și Muntenegru (cel din urmă dezbinat în 2006).

Slovenii, care au scris întotdeauna cu alfabet latin, și macedonenii, care au scris cu chirilic, au putut în sfârșit să susțină că nu vorbesc sarbo-croata și s-o ia pe drumul lor. Celelalte trei state au acceptat o unitate lingvistică, iar colapsul politic ce-a urmat a dus la o separare reflectată nu în limbă, ci în scriere. Școlile din Croația au început să predea exclusiv în alfabet latin. În Serbia, alfabetul latin a fost exclus din sistemul educațional. Ambele comunități au promovat un program de purificare lexicală, menit să elimine cuvintele croate din sârbă și viceversa.

Musulmanii din Bosnia au scris până la începutul secolului XX cu litere arabe, iar în perioada Iugoslaviei unite, fie cu chirilic, fie cu latin. Astăzi, bosniacii vorbesc oficial trei limbi – bosniacă, croată și sârbă –, și folosesc două alfabete, latin și chirilic. Această împărțire nu e decât încă o dovadă că definirea limbii – vorbite și scrise – este esențial politică.

Forma literelor scrise are și ea o încărcătură proprie. De aceea, spune designerul grafic Iulian Puiu, trebuie să le numim caractere și nu fonturi. „Caracter spune un lucru foarte simplu. Alegerea nu o faci după desen, o faci după caracterul desenului. El are o personalitate, o voce, un timbru.” (Teorie susținută din plin de cazul contabilei din Noua Zeelandă, concediată recent pentru că trimisese către toți angajații un mail plin de fraze colorate și scrise cu CAPS).

Puiu are 41 de ani, e art director la agenția specializată în corporate publishing Re:ply și are un portofoliu generos de publicații lansate pe piața românească. Vorbește reverențios despre caractere, ca un om care le înțelege foarte bine puterea. Naziștii, de exemplu, scriau cu Fraktur, un caracter nemțesc, naționalist, cu un contrast puternic, specific oamenilor agresivi, revoluționari, care nu văd griurile. „Îți împliază comunicarea”, spune Puiu. „Nu o iei benevol, ți-o iei.” Sovieticii au folosit caractere fără serif – supranumite „grotesque” când au apărut, pentru că ieșeau din canoane –, potrivite pentru comunicarea avangardei, artistice sau politice.

Ionel Funeriu, doctor în filologie pasionat de textologie – studiul comparat al textelor pentru stabilirea versiunii autentice –, hermeneutica editării și coduri tipografice, înțelege poate cel mai bine puterea literei. El pledează pentru protecția „consumatorului de literatură”: așa cum legea sancționează infractorii care îmbuteliază poșircă și-o vând ca vin de Bordeaux, ar trebui sancționați și producătorii de text eronat.

Imperfecțiunile pot părea derizorii, scrie Funeriu în cartea „Reflecții filologice”, dar nu și urmările. Citind versul lui Eminescu „Când în straturi luminoase basmele copile cresc” („Memento mori”), George Călinescu a căzut pradă unei erori de transcriere și, citind copite în loc de copile, s-a aruncat intr-un comentariu delirant, cu umflături baroce, metafore și animale fabuloase inexistene.

Sunt suficiente confuziile date de lipsa notării accentului, scrie Funeriu („Mobilele nu favorizează cancerul”). Măcar semnele care există – adică diacriticele – să se folosească. Lipsa diacriticelor poate deturna înțelesul unui mesaj, mai ales când contextul e redus. Cum ar fi în titlurile știrilor: „Politicienii sunt cu rata in gura”, „Basescu se lupta cu raul cel mare”, „Steaua a intrat in vana” sau „Un tanc american de 16 ani violeaza doua minore din Siria”.

Funeriu a învățat pe pielea lui că diacriticele pot fi și în plus. Corectând în tipografie romanul „Lunatecii” (1988), a scris citeț pe marginea dactilogramei despre un titlu de capitol: „Atenție: Țintarul !!!”. S-a temut să nu se tipărească Țînțarul, dar în ciuda precauțiunilor, Țînțarul s-a tipărit.

Diacriticele sunt ca medicamentele folosite în homeopatie: fac minuni dacă sunt bine drămuite, altfel te bagă în boală. Sau te pun la plată, cum a fost cazul unui importator care a fost taxat la granița românească pentru că pe factura lui scria paturi și el avea în camion pături.

Neglijarea acestor norme aparent neînsemnate se poate lăsa și cu omor. Tragicul sfârșit al tânărului turc Ramazan Çalçoban și al soției, Emine, a pornit de la două nesuferite de puncte pe i (punctele de pe i și j sunt teoretic tot semne diacritice). După o ceartă cu Emine, Ramazan i-a trimis un SMS: „Zaten sen sıkıșınca konuyu değiștiriyorsun” („Oricum, de fiecare dată când nu ai replică la un argument, schimbi subiectul”).

Un reproș banal intr-o căsnicie șubredă, dar fatal în versiunea citită de Emine: „Zaten sen sikisince konuyu değistiriyorsun”. În traducere liberă: „Oricum, de fiecare dată când te fut ăștia, schimbi  subiectul”.

Emine i-a arătat mesajul tatălui ei, care l-a sunat furios pe Ramazan și l-a acuzat că a făcut-o pe fiica lui curvă. Ramazan s-a dus acasă la soție să-i ceară iertare, ca să fie întâmpinat cu cuțite de către ea, socru și două cumnate. L-au înjunghiat în piept, dar el a reușit să apuce un cuțit, să-și înjunghie soția și să fugă. Emine a murit din cauza rănilor; Ramazan s-a sinucis în pușcărie.

Ce s-a întâmplat de fapt. Ramazan a scris în SMS sıkısınca, gerunziul verbului sıkısmak, a se bloca, aici „incapacitate de a răspunde la un  argument”. Emine a citit sikisince, o formă a lui sikismek, a fute. Rădăcinile verbelor sıkıs a se bloca și sikis a fute diferă doar prin prezența sau absența punctului pe i. Telefonul lui Emine, defectuos localizat pentru turcă, nu a putut reda litera i fără punct, așa că a inlocuit-o cu i.

***

Până la începutul anilor ’90, scrierea limbii române a depins de instrumente mecanice controlabile și fără prea mare putere de propagare: hârtie, pix, eventual mașină de scris. De publicații și cărți se ocupau editurile și tipografiile, care erau guvernate de standarde temeinic supervizate. Revoluția a declanșat liberalizarea scrisului. Numărul publicațiilor, editurilor și tipografiilor a explodat, intr-o frenezie a  libertății de tipărire în care standardele nu mai aveau loc. În câțiva ani, oricine putea să producă text cât timp avea un calculator și o imprimantă. Mai apoi, grație internetului, oricine putea să și publice.

Ca efect secundar, accesul liber la tehnologie a declanșat cel de-al doilea război al diacriticelor.

Dan Matei, „un moșulică cu mustață albă” de 59 de ani, a fost programator la predecembristul Institut Central de Informatică (ICI ) și a lucrat cu mașinării electronice – e greu acum să le spunem calculatoare – care cunoșteau doar alfabetul latin de bază, scris cu majuscule. Nici vorbă de diacritice.

După Revoluție, Matei a fost numit director al Institutului de Memorie Culturală, instituție patronată de Ministerul Culturii, responsabilă cu agregarea bibliotecilor digitale și crearea de baze de date cu obiectele din patrimoniul național. (L-au ales, bănuiește el, datorită renumelui de calculatorist cu porniri culturale dobândit după ce la ICI lucrase la un program „foarte sexy” de căutare în arhive.) Și aici fișele bibliografice erau redactate cu același alfabet latin de bază, fără diacritice – nici nemțești, nici franțuzești, de nici unele.

„Apoi n-a mai fost nevoie să scriem doar cu alfabetul de bază”, spune Matei, „dar ne învățasem așa. Și n-a fost nicio rezistență, nici din partea literaților. Ne-au lăsat să scriem sarma în loc de sârmă. N-au fost lupte de stradă în apărarea limbii române.”

Primele calculatoare nu erau construite pentru uzul public și nu redau particularitățile tuturor limbilor. Detaliile s-au cizelat pe măsură ce calculatoarele au devenit o necesitate și, mai ales, când au început să înlocuiască mașinile de scris. Or, comparativ cu țările vestice, în România rocada s-a produs târziu, singurii utilizatori constanți rămânând ani buni informaticienii. Iar pentru ei a fost mai simplu să ignore diacriticele, chiar și după ce au devenit posibile.

Matei spune, fără mari rețineri, că informaticienii – și implicit el – sunt primii vinovați pentru haosul de acum: „Dacă un ziar tipărit nu și-ar permite să scrie fără diacritice, pe net același ziar le omite fără nici o jenă. Pentru că informaticianul zice că «nu se poate, că e complicat». Și șefii îl cred, în loc să stea cu biciul pe el.”

Lui Matei i s-a ivit ocazia să-și spele păcatele prin ’97, când ASRO , organismul român de standardizare recunoscut de International Organization for Standardization (ISO ), l-a cooptat să coordoneze lucrările la un standard de tastatură românească – care să fie etalon pentru producătorii de tastaturi, softuri și sisteme de operare. Dar utilizatorii se obișnuiseră deja cu tastaturile americane, vândute de la început ca variantă default, și mai mult, cei care scriau cu diacritice românești se obișnuiseră cu aranjamentul caracterelor din Windows.

Legenda spune că pe la începutul anilor ’90, băieții de la Microsoft au venit în România să se intereseze cum să-și localizeze sistemul de operare și au ajuns la Poliție. Destul de logic, pentru că Poliția emite documentele de stare civilă și se presupune deci că sunt cunoscute nevoile limbii. Ei bine, la Poliție se pare că au găsit niște mașini de scris nemțești și așa ne-am pricopsit cu z și y inversate și ă, î, ș, ț pe tastele cu parantezele pătrate, punct și virgulă și apostrof.

Așadar, standardul românesc nu se mai putea baza pe frecvența literelor sau alte condiții impuse de limbă, ci trebuia să interfereze cât mai puțin cu obișnuința. Așa că n-a schimbat mai nimic din ordinea impusă de Microsoft: caracterele românești erau pe aceleași taste, dar y și z erau la locul lor. Problema cu acest standard, adoptat de ASRO în 1998, a fost că nu a auzit mai nimeni de el.

Până și Cristi Secară, care între timp începuse să lucreze pe cont propriu la un aranjament de caractere, a aflat târziu de standard. Secară – „Secărică” pentru pasionații de diacritice – e un tip la 30 de ani, care vorbește de parcă zeci de idei îi vin în minte și vor să fie spuse deodată. Lucrează ca asistent tehnic în televiziune, dar determinarea lui să rezolve problemele tehnice pe bază de diacritice l-a transformat intr-un guru în domeniu. Secărică s-a ciocnit prima oară de diacritice prin ’95, când a vrut să se joace de-a scrisul și a descoperit că Windows era vraiște. „Voiam să scriu uman. Nu să-mi scălămbăie toate semnele.”

A început să experimenteze variante de aranjare a caracterelor, alternative la setarea “Romanian” din Windows, a cerut sfaturi și păreri pe forumuri. Inevitabil, la un moment dat s-a cunoscut cu Matei și împreună au decis să revizuiască standardul de tastatură existent. Au lucrat vreo doi ani la el, intr-un comitet care a devenit nucleul unei comunități virtuale – Google grupul Diacritice –, în care fiecare chichiță e dezbătută cu ardoarea învățaților secolului XIX. Diferența e că atunci s-a muncit la adaptarea unui alfabet la limbă, acum se muncește la adaptarea tehnologiei la scrierea ei.

Hibele primului standard erau că prevedea un singur aranjament al caracterelor, deci nu răspundea nevoilor mai multor categorii de utilizatori; semnele de punctuație erau tot zăpăcite; nu conținea semnul euro; ghilimelele erau greu accesibile. Au stabilit că noul standard va conține două aranjamente: unul pentru utilizatorii care scriu mult cu caractere românești și unul pentru uzul mai tehnic (exact ca o tastatură setată pe engleză, cu caracterele românești accesibile prin combinație cu tasta AltGr).

Pe măsură ce lucrările au înaintat, și-au dat seama că distribuirea caracterelor pe taste nu e singura problemă: forma unor semne nu era stabilită în nicio lucrare de referință. Ghilimelele, de exemplu. Cum sunt cele românești? „Așa“ sau „Așa”? Cine decide?, s-a întrebat Secărică. Ei puteau să-și dea cu părerea și să invoce criterii de simetrie, sau specificul altor țări. Dar care era norma? Nu scria nicăieri. „Am o boală cu românii, că nu e documentat nimic”, spune Secărică, care atunci a decis să ceară ajutorul lingviștilor. „Mi s-a pus pata cu ghilimelele așa că am călărit Academia.”

A găsit o clădire uriașă, cu coridoare întortocheate și uși gigantice. Mai întâi a vorbit cu un domn care știa multe despre limbă dar nimic despre calculatoare și nu înțelegea problema. Secărică a ajuns până la urmă la Ioana Vintilă Rădulescu, directorul adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române. A convocat o întâlnire cu ea, echipa de standardizare și alți posibil interesați (reprezentanți Microsoft și Apple), ca să lămurească ghilimelele.„Ea atunci a aflat prima oară care e problema cu lipsa unui standard”, își amintește Secărică. „Le știa ghilimele. Cum să fie altfel?”

În 2003, Academia Română a declarat oficial: în limba română, ghilimele corecte sunt „așa”. Iar literele ș și ț sunt marcate cu semne diacritice în formă de virguliță și nu cu sedilă. A doua specificație a fost critică: întreaga evoluție a scrierii digitale a limbii române a fost marcată de cazul ș și ț.

***

Titu Maiorescu și ortografiile de la începutul secolului XX susțineau că sub ș și ț stă o sedilă. Cum pe atunci tipografiile dispuneau de resurse limitate, teoria nu se pupa întotdeauna cu practica și literele erau reprezentate grafic când cu sedilă, când cu virguliță (În 1909, revista „Convorbiri Literare” era scrisă cu sedile, „Luceafărul”, cu virgulițe). În timp, tipografic s-au generalizat virgulițele.

„Dicționarul limbii române” din 1910 e scris cu ș și ț cu virgulițe, la fel „Îndreptarul ortografic și ortoepic” din 1965 și „DOOM 1” din 1982. Dar niciuna dintre aceste lucrări nu clarifică transformarea sedilei în virguliță. Specificarea făcută de Academie în 2003 – și reluată în 2005 în „DOOM 2” – a fost prima atestare oficială a virgulițelor.

Vintilă Rădulescu, care a coordonat lucrările la dicționar, explică expeditiv într-un mail (reprodus întocmai): „In practica tipografica si didactica, folosirea virgulitei se pierde in negura timpului. Nu a fost deci vorba de nicio decizie si de niciun argument, ci de constientizarea si explicitarea unei realitati.” Cât despre sedilele lui Maiorescu, Vintilă Rădulescu scrie: „Termenul sedila era folosit acolo impropriu, fiind singurul cunoscut in acea vreme, ca imprumut din alte limbi in care se foloseste sedila.”

Într-adevăr, Maiorescu împrumutase sedila de la francezi, dar nu întâmplător: ca în franceză, urma să „înmoaie” sunetul notat de literele de bază. Mai mult, semnul are la bază z-ul vizigot și a apărut în scrierea spaniolei vechi combinat cu c ca să noteze sunetul ț. Explicația dată de Vintilă Rădulescu nu face decât să întărească ideea că împământenirea virguliței a fost arbitrară și ține de o tradiție tipografică, nu de o decizie lingvistică.

În prezent, sedila e folosită în combinație cu c în franceză, catalană, portugheză și albaneză și cu s în turcă. Virgulița diacritică mai apare doar în letonă, sub consoanele g, k, l, n. Și virgulițele letone, ca și cele românești, au aceeași problemă: sunt mereu înlocuite cu sedile.

În scrierea de mână, nu s-a pus niciodată problema acestui semn diacritic. În clasa I suntem învățați așa: căciuliță pe ă, coif (sau acoperiș) pe î și â și virguliță sub ș și ț. În scrierea digitală, sedila și virgulița sunt lucruri complet diferite. Perfidia detaliului stă tocmai în meschinăria lui: e insesizabil cu ochiul liber și deci utilizatorul nu-i intuiește efectele.

Lingviștii nu s-au gândit să se gândească la asta. Până să înceapă să scrie ei înșiși pe calculator, spune Zafiu, aceste lumi erau complet separate. Textele se duceau la edituri și acolo se stabilea cum arată literele. Așa cum în comunism nu s-a pus problema culorilor steagului – care astăzi variază în nuanțe în funcție de producător, dar atunci se fabricau în același loc –, nu s-a pus nici cu semnul de sub ș și ț. Și până la specificarea făcută de Academie, literele au fost standardizate, codate și desenate în fel și chip.

Sedilele de sub ș și ț au fost prima oară atestate internațional în 1987, în setul de caractere standard pentru Europa de Est adoptat de ISO . ASRO a reacționat abia după 10 ani și a cerut introducerea virgulițelor pentru limba română. În 1998, ISO a publicat o actualizare a standardului din ’87, dar a ignorat cererea. În 1999, ASRO a adoptat primul set de caractere standard pentru limba română (elaborat tot de echipa responsabilă cu tastatura), în care ș și ț apăreau cu virguliță. În același an, în standardul Unicode au fost definite coduri pentru redarea caracterelor cu virgulițe. ISO le-a introdus abia în 2001.

Până să se clarifice standardele, cazul ș și ț a apucat să ia o turnură și mai sinistră: perechea ș cu sedilă, ț cu virguliță. Cum ț cu sedilă nu există în alfabetul niciunei limbi, litera a fost zăpăcită într-o varietate de coduri numerice și alfanumerice, descrieri și instrucțiuni de folosire – detaliate în manifestul lui Kit din 2008 –, de a ajuns să fie redată în fonturi cu virguliță. Optic, e corect. Tehnic – în viziunea calculatorului – e ca și cum ar avea sedilă.

Nici standardizarea ISO și Unicode a diacriticelor corecte pentru limba română n-a însemnat finalul cazului ș și ț. Microsoft a reacționat abia în 2007, odată cu Vista. Setarea tastaturii pentru limba română e în sfârșit conformă cu standardul ASRO , iar fonturile conțin ș și ț cu virguliță. Cei cu XP – legal – își pot descărca o actualizare pentru patru fonturi (apărută grație nevoilor UE de a scrie documente în română când România a devenit țară membră); fără această actualizare, documentele scrise cu virgulițe pe Windows Vista și versiunile mai noi nu pot fi redate corect. Apple a introdus deja din 1997 ș și ț cu virgulițe. Dar puteau fi redate corect doar pe Mac-uri și nu erau recunoscute în Windows.

Soluția stă în sincronizarea tuturor rotițelor angrenate în acest talmeș-balmeș – producători de sisteme de operare, aplicații, utilizatori – și dovedește puterea de propagare și rezistența la corectare a unui standard o dată greșit. „Din fericire, migrarea se face, vrând-nevrând, spre scrierea corectă”, spune Secărică. Mai sunt unii care susțin că e prea complicat să scrie cu diacritice (trebuie să ai instalată româna ca limbă locală, să schimbi tastatura de pe engleză pe română și să înveți unde sunt așezate caracterele), dar Secărică e împăcat cu existența lor. „Nu vrei, ești liber. Dar dacă vrei, să poți.” Asta l-a motivat în lupta pentru aducerea lucrurilor la normalitate: „Vreau să fiu liber să nu vreau, dar să fiu liber și să vreau”.

În afară de comoditate, scrierea cu diacritice – mai ales cu cele corecte – e inhibată de motive reale.

Pe Google, căutarea „București” fără diacritice întoarce aproape 30 de milioane de rezultate; cu virguliță, doar cu câteva sute mai puține; cu sedilă, doar 8 milioane. Pe site-ul ziarului Cotidianul, „București” cu sedilă funcționează la fel de bine ca și „Bucuresti”, dar cu ș cu virguliță nu întoarce nici un rezultat. Și invers, dacă site-urile ar folosi diacriticele corecte, căutările n-ar mai funcționa pentru utilizatorii care au rămas la sedile.

Scrierea fără diacritice e o alternativă fiabilă pentru programatorul Octavian Râșniță, care, ca nevăzător, depinde de softurile care transformă informația de pe monitor în sunet. Unele softuri citesc corect doar diacriticele cu sedilă. Dacă textul e cu virgulițe, citesc c?te un semn de ?ntrebare ?i textul devine neinteligibil, fiindc? este intonat cu o mul?ime de ?ntreb?ri scurte f?r? sens. Interpretările pot fi și mai ciudate: thorn în loc de ț, degrees în loc de ș, ei tilda în loc de ă, ei circumflex în loc de â, ai circumflex în loc de î. E foarte greu de aicircumflex – n – thorn – eles un text aicircumflex –n limba rom – ei circumflex – n – ei tildă.

„La o citire continuă a unui text, chiar puteam să detectez aproape toate erorile de ortografie”, scrie Râșniță intr-un mail. Un text fără diacritice citit de un soft proiectat pentru limba română sună însă destul de rău, „deci sunt preferate textele cu diacritice, mai ales că dintr-un asemenea text este foarte simplu să se obțină unul fără, dar nu și invers.”

Mingea e din nou în terenul informaticienilor, spune Matei. „E o finețe tehnică, poți să le explici oamenilor de pe stradă că nu scriu bine ș-ul? O să spună că dacă nu e bine așa, îl scriu s. Dau o lovitură diacriticelor din cauza prostiei mele. Or, interesul meu e să se scrie corect.”

Un exemplu de urmat e DEXonline.ro, unul dintre puținele site-uri românești scris cu diacriticele corecte, care folosește o aplicație ce recunoaște în căutări toate tipurile de ș și ț. În rest, e mai practic să scrii fără diacritice decât cu cele corecte.

Andi Moisescu, realizatorul emisiunii Apropo TV , scrie într-un mail că i-ar fi imposibil să-și schimbe obiceiurile de tastare, după ani de zile cu tastatura pe „EN”. Nu că nu i-ar fi dragi diacriticele, că îi sunt, doar că viteza în care curge azi viața nu-i prea lasă timp să-și exprime sentimentele.  Diacriticele lipsesc din emisiune și din mesajele de pe tricourile pe care le poartă: „Fonturile pe care le folosesc sunt nemilos gandite doar pentru limba engleza”, explică Moisescu. „Decat sa apara duminicã sau duminicā, prefer sa apara duminica.”

Problema de font s-a insinuat prin anii ’90. Pe-atunci, spune Iulian Puiu, producătorii de fonturi desenau doar literele latine, iar cei din țări nonanglofone adăugau diacriticele necesare în limba lor. Designerii români nu prea aveau de ales și trebuiau să-și deseneze singuri diacriticele. Pentru că asta implica un efort suplimentar, majoritatea au preferat să le cârpească cu semnele deja disponibile în respectivul font: sedilă, ogonek, caron, tildă, macron. Și nu că n-ar fi frumoase, dar nu prea au sens în scrierea românească. Degeaba seamănă cu semnul diacritic corect: un ă cu caron e la fel de greșit ca unul cu tremă.

Unul dintre argumente – care-l scoate pe Puiu din sărite – e că „dă bine”. „L-am întrebat pe unu’ și a zis că-i place mai mult sedila. Problema nu e că-i place mai mult, ci că avea o problemă grafică și nu știa cum s-o rezolve. Sedila era varianta cea mai comodă.”

Corecțiile făcute în ultimii ani au rezolvat în mare măsură și fonturile. Oferta e astăzi generoasă, spune Puiu, și e cam greu să nu găsești un font care să ți se potrivească și să conțină diacriticele corecte. Totuși, aberațiile continuă să apară. „E o boală folosirea incorectă a multor lucruri, nu numai a diacriticelor”, spune Puiu. „Putem să facem din căcat bici și să spunem, bă, ce inventiv e românul. Dar n-ar fi mai bine să facem din bici bici și să și pleznească?”

***

În concluzie, standardul există: căciuliță, coif, virguliță. Condițiile tehnice s-au rezolvat și ele, deși e încă valabil argumentul că e mai   sigur să scrii fără diacritice sau cu cele greșite dacă vrei să te asiguri că destinatarii nu vor citi un text ciuruit cu pătrățele goale sau semne de întrebare. Vor trece poate câțiva ani până să se actualizeze și sincronizeze toate aplicațiile și sistemele de operare. Utilizatorii, designerii, programatorii, toți vor ajunge până la urmă să respecte standardul. Nu mai e o chestiune de „dacă”, ci una de „când”.

Într-adevăr, ca să scrii azi cu diacriticele corecte trebuie să depui un efort suplimentar. Și care e reacția cea mai întâlnită vizavi de eforturile suplimentare? „Merge și-așa”.

Mergeșiașaismul a fost și continuă să fie principala armă în masacrul diacriticelor. „Nu suntem exigenți cu noi înșine”, spune Matei, care în prezent coace o modalitate de impunere a folosirii tastaturilor românești în instituțiile publice. „Nu-mi pasă de limba mea, scriu cu cinci litere mai puțin.”

Literele marcate cu semne diacritice nu sunt nici multe – polonezii au 9, islandezii 10, iar cehii 15 –, nici complicate. Poate tocmai pentru că sunt așa de simple au ajuns să fie vraiște, glumește amărui Secărică: „Eu o pun pe seama nației. Suntem în stare să facem o sondă de extracții petroliere, dar nu suntem în stare să facem un chibrit care să se și aprindă.”

La citit poate nu deranjează așa tare, dar contează când cauți în baze de date sau în texte digitizate. Tot mai multe documente sunt încărcate pe site-urile instituțiilor publice, bibliotecile digitale sunt în plină expansiune și cum contribuțiile vin din mai multe surse, toate trebuie să respecte standardul. Orice abatere înseamnă restricționarea accesului la informație. „Dacă în loc de ă scrie a cu tildă, ceea ce se întâmplă curent, recunosc cu ochiul”, spune Matei. „Dar când caut Costică nu găsesc.”

Problema cu standardele e că nu prea are cine să le impună.

„CNA dă amenzi pentru că există un instrument de control al audio-vizualului”, spune Zafiu, care e membră în echipa de monitorizare a folosirii limbii. În 2008, CNA a sancționat cu amenzi și somații publice TVR , OTV , Prima și Antena1 pentru nerespectarea normelor limbii române, inclusiv lipsa diacriticelor – pe care George Pruteanu a descris-o intr-un articol ca „un aspect oribil de neprofesionalism și chiar de oligofrenie grafică”.

CNA nu intervine însă dacă diacriticele sunt folosite greșit. Apoi, editurile, ziarele, revistele sunt entități private, care pot să scrie, dacă vor, și cu chirilice. E riscul lor să nu se facă înțeleși. (Funeriu a militat în articole, cărți și discuții cu academicieni pentru un cod tipografic prin care să se standardizeze scrierea – nu scriitura –, dar fără sorți de izbândă.)

Singurii obligați prin lege să scrie conform normelor celei mai recente ediții DOOM sunt autoritățile, instituțiile publice și notarii publici. Degeaba.

Pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe în siglă scrie Romania, Ministerul Sanatatii Publice n-o duce nici el mai bine, pe cel al Afacerilor Interne diacriticele sunt omise cu desăvârșire, iar la Mediu sunt când da, când ba. „Instituțiile trebuie să-și respecte limba, codul, cetățenii”, spune Zafiu. „Și francezii scriu texte cu greșeli, dar pe paginile ministerelor nu scriu fără accente.”

Pe blog poți să scrii cum vrei, depinde de tine să te faci înțeles, spune Zafiu. Nu se așteaptă să găsească diacritice în mailurile de la studenți, dar în lucrările de seminar, da. Le repetă în fiecare an că diacriticele sunt o cerință de bază și tot mai trebuie să dea câteva lucrări înapoi pentru că lipsesc.

Spre deosebire de români, slovenii sunt atât de tipicari încât scriu și SMS-urile cu diacritice, scrie intr-un mail designerul Bogdan Dumitrache, care locuiește acolo de 11 ani. „În România, problema nu e rezolvată. Ar fi păcat să o tranșăm superficial, din lene și neglijență. Nerespectarea standardelor reflectă foarte bine societatea românească.”

Kit pune relația românilor cu standardele în strânsă legătură cu alt tic național: prezumția de incompetență („las’ că știu eu cum e mai bine”). „Lucrurile au curs pe un făgaș care a dus la virguliță sub ș. Trebuie să onorăm competența celor care au ajuns la concluzia asta.”

Simplu sigur nu e. Iar cu repere ca Ministerul Culturii și Cultelor, care are firma fără diacritice, ca Facultatea de Litere de la Universitatea București, care are firma fără diacritice, ca președinții care ne vorbesc de la o tribună pe care scrie Administratia Prezidentiala, e limpede că   mergeșiașaismul bate în continuare norma.

Dar e la fel de limpede că nevoia de ordine există. O dovedesc din plin forumurile, blogurile, site-urile și discuțiile interminabile dedicate diacriticelor. Sunt un mizilic, sunt un indicator al degradării limbii, sunt o reminiscență a erei analog, sunt un impediment tehnologic, sunt obligatorii indiferent de situație, sunt corecte doar intr-un anumit fel, sunt modificabile cât timp se înțelege, sunt dar ce bine-ar fi dacă n-ar fi. Sunt oricum, numai totuna nu.

Sursa: http://www.decatorevista.ro/diacritice/

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (II)



Eugenio Coseriu - www.coseriu.de/

Eugenio Coseriu –
http://www.coseriu.de/

3. Prin efortul aceluiaşi reputat lingvist Nicolae Saramandu, de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, care şi-a făcut o onoare din a publica în română opera monumentală a acestui „al doilea Iorga al românilor” (Matilda Caragiu Marioţeanu), în 2005, a apărut volumul Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005). Chiar dacă se regăsesc în el şi studii sau prelegeri care au mai fost publicate în alte volume sau reviste, aşa cum sunt, de pildă, Limba română – limbă romanică, apărut şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu, apoi Tipologia limbilor romanice, inclus în volumul Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, seria A. Lingvistică, XXXIII, Iaşi, 1992-1993) ş.a.1, toate acestea, alături de textele inedite, se subordonează unei viziuni unitare şi unei succesiuni logice (meritul editorului!), menite să ofere lingviştilor o imagine cuprinzătoare a contribuţiei de excepţie a marelui învăţat român la studiul limbii române.

În scurtul Cuvânt introductiv, mai exact în partea referitoare la „Manuscrisele coşeriene” (p. 6-7), Nicolae Saramandu ne informează că, făcând parte din grupul de cercetători constituit în Germania, la Tübingen, unde Eugeniu Coşeriu a fost profesor în deceniile din urmă, grup care urma să se ocupe de publicarea manuscriselor ilustrului învăţat, a primit sarcina de a edita textele referitoare la limba română. Cercetându-le, Nicolae Saramandu a constatat că, în cazul multor manuscrise, a fost vorba doar de simple însemnări, de menţionarea unor cuvinte, construcţii, forme gramaticale etc., rămase adesea neinterpretate. A trebuit, în consecinţă, să-l contacteze pe Eugeniu Coşeriu şi să-i solicite să comenteze respectivele fapte de limbă. Explicaţiile, date de autor în germană, au fost înregistrate pe bandă de magnetofon (şase ore de text vorbit!), traduse în română şi introduse în volum, între paranteze drepte, alături de însemnările din manuscrise. Aşa se face că prima secţiune a cărţii de faţă, completată cu facsimilele din final, se impune cititorului prin autenticitatea ei totală, excepţională pentru o lucrare ştiinţifică.
4. Dar despre ce este vorba, de fapt, în prima secţiune a volumului intitulată Limba română (texte manuscrise)? Grupate tematic în „Probleme generale” (p. 11-16), „Fonetică” (p. 17-18), „Morfosintaxă” (p. 19-29), „Lexic” (p. 30-44), faptele semnalate şi comentate de Eugeniu Coşeriu evidenţiază specificul limbii române în mişcare (a se înţelege în actualizare), pe nivelele menţionate în subtitluri şi în comparaţie cu celelalte limbi romanice, dar şi cu limbile vecine din arealul balcanic. Interesul său se îndreaptă către fapte de limbă imediate, în special către aspecte noi, care nu sunt observate de lingviştii de azi, preocupaţi, mai degrabă, să aplice la limba română teoriile care au fost sau care sunt la modă din lingvistica mondială, precum structuralismul, generativismul, teoria actelor de limbaj etc., unde – spune Eugeniu Coşeriu – „fie vorba între noi asta, se bate apa în piuă” (p. 11). „Eu nu spun să nu se facă – spune mai departe marele învăţat. Să se facă, dar să se facă şi tot restul. (…) Dacă ar putea întruni şi teoria, şi cunoaşterea istoriei, şi curiozitatea pentru faptul concret, asta ar fi bine, dar asta e mai rar” (loc. cit.). Concluzia amară a lui Eugeniu Coşeriu este că „mulţi lingvişti români nu ştiu româneşte. Ei întrebuinţează limba română ca un fel de instrument, însă nu cunosc limba română. De exemplu, nu poţi să faci lingvistică românească de nici un fel fără să te gândeşti dacă şi în aromână e la fel, dacă şi în istroromână e la fel” (p. 12). Iar dacă un fapt de limbă nu există în dialectele sud-dunărene, atunci trebuie descoperită semnificaţia absenţei respective.
În privinţa dialectelor româneşti, concepţia lui Eugeniu Coşeriu, exprimată aici sub titlul „Probleme generale”, este tranşantă: Ion Coteanu greşeşte când spune că, datorită lipsei de comunitate dintre dialectele limbii române de la nordul şi de la sudul Dunării, acestea ar fi limbi diferite. Dimpotrivă, dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provin dintr-o limbă comună, spre deosebire de italiană, de exemplu, în care siciliana, toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, aşadar, de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii italiene. Or, baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, ci româna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coşeriu într-o altă lucrare2. „Elementele comune sunt necrezut de numeroase, mai ales în semantică, peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt comune inovaţiile, căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie să se înţeleagă că totul trebuie să fie comun. Nu există nicio limbă în întregime unitară. Realitatea e că există inovaţii comune celor patru dialecte, ceea ce nu se poate constata cu privire la dialectele spaniolei, şi încă mai puţin în ale italienei” (s.n., loc. cit.).
Tot în „Probleme generale”, Eugeniu Coşeriu răspunde la o întrebare care i-a frământat mereu pe istoricii şi lingviştii români: de ce românii nu sunt menţionaţi de scriitorii bizantini până în secolul al X-lea? „Fiindcă, fiind latini, corespundeau, pur şi simplu, Imperiului, care şi el se considera latin. Numai după grecizarea totală a Imperiului de Răsărit începe diferenţierea” (p. 13).
Cu privire la apropierile (analogiile) care se fac între limbile română şi albaneză, autorul atrage atenţia că acestea trebuie examinate cu atenţie, deoarece pot fi coincidenţe universale sau pot fi fapte care se regăsesc în latină sau în cele mai multe limbi romanice, de unde ar fi putut intra în albaneză, şi numai în anumite cazuri, când expresiile respective nu există în celelalte limbi romanice şi nu sunt universale, numai atunci pot fi cu adevărat relevante pentru raporturile lingvistice româno-albaneze şi pentru arealul lingvistic balcanic în care a apărut şi s-a dezvoltat limba română. Aşa poate fi formaţia cu cale, în albaneză me udhë, care circulă în română în expresia mai largă am găsit cu cale, sau cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragere de inimăetc.3 (p. 15).
Mai reţinem, din acest prim subcapitol al secţiunii I, comentariul la celebra afirmaţie a lui Platon că, datorită marii lor subiectivităţi, poeţii ar trebui excluşi din republică, deoarece republica, statul, are o altă bază, şi anume aceea a bunului comun şi a utilului. Platon însă nu a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască situaţia din Republica Moldova, spune Eugeniu Coşeriu. Şi mai departe: „În cazul nostru, în Basarabia, poeţii reprezintă conştiinţa naţiunii, pentru că aici limba însăşi – care este instrumentul lor de exprimare – e primejduită. Subiectivitatea trebuie să se exprime prin limbă, prin limba poetului (s.a.). Dar aceasta este şi limba întregii naţiuni şi, astfel, poetul apare ca reprezentant al întregii naţiuni. (…) Aşa se explică de ce atât de mulţi poeţi, şi tocmai din Basarabia, scriu despre tema limbii, şi scriu poezii despre limba română: scriu pentru că limba este ameninţată4. Pentru că spunem asta, de exemplu, şi în legătură cu Părinteasca dimândare(la aromâni).
Aşadar, acolo unde limba este primejduită, ameninţată, poetul ia, ca urmare, atitudine întru apărarea limbii pentru că ţine de fiinţa sa” (p. 16).
În subcapitolul „Fonetică” găsim explicaţia vocalismului din apelativul etnic român, care nu este o formă nouă, refăcută după rumân, cum spune lingvistul italian Carlo Tagliavini. Este adevărat că latinescul romanus a dat în română, potrivit evoluţiei fonetice fireşti, rumân şi că există situaţii în care rumân a fost înlocuit de român, dar, atrage atenţia Eugeniu Coşeriu, român există ca formă populară în limba noastră în unele variante teritoriale. După cum s-a păstrat o în dormi şi mormânt(faţă de durńi şi murmint în aromână, unde transformarea o > u este normă), tot aşa, în român, avem a face cu păstrarea lui o din etimonul latinesc. În Moldova, la sud de Iaşi, la fel ca în nordul Basarabiei, forma populară român are sensul de „soţ, bărbat”:românul meu, spune femeia, nevasta despre soţul ei. Apoi, de multe ori, la călătorii străini consultaţi de lingvistul român apar, alături de forme cu u: rumaneşte, rumeni,rumuńi, şi foarte frecvente forme cu o: romineşti (Francesco della Valle, 1545: şti romineşti); romaneşte (Lescalopier, 1574) (p. 17-18).
Din subcapitolul „Morfosintaxă”, reţinem contraargumentele lui Eugeniu Coşeriu la afirmaţia lui Cicerone Poghirc, din Dacoromania. Neue Folge, nr. 1 (München/Köln, 1976) că formele mine,tine din română trebuie raportate la substrat. Nu e deloc aşa: mene, a mene, a tene sunt forme normale în italiana de sud (p. 21-22).
Observând limba română în mişcare, romanistul Eugeniu Coşeriu simte nevoia să înlăture, o dată pentru totdeauna, confuzia care se face frecvent între formele pahar de apă – pahar cu apă. Ceea ce trebuie să fie limpede în mintea vorbitorilor este în ce situaţii de comunicare poate să apară în română numai de şi niciodată cu, şi unde cu, şi nu de. Dacă este vorba de cantitate, de o măsură, de un recipient care indică măsura, atunci trebuie folosită numai prepoziţia de: un pahar de vin, un butoi de vin, o strachină de fructe. Dacă se are în vedere numai recipientul şi conţinutul din el, atunci trebuie să fie folosit cu: un pahar cu câteva picături de apă; nici nu se poate spune în română un pahar de câteva picături de apă. Toma Alimoş îi oferă lui Manea „plosca cu vin roş” ca să bea din ea, şi nu plosca de vin roş, ceea ce ar însemna că i-ar da-o pe toată, tot conţinutul din ea. Argumentele lui Eugeniu Coşeriu se multiplică apoi cu exemple din limba germană şi cu alte situaţii de comunicare în care cu, de, din sunt ocurente în limba română (p. 26-28).
Observaţiile şi interpretările de lexic sunt, de asemenea, de mare interes ştiinţific. Reţinem, de exemplu, „propunerea timidă” a romanistului pentru etimologia hidronimului Dunăre. Ar putea fi vorba, spune Eugeniu Coşeriu, despre o formă refăcută pe baza genitivului neatestat *Dună-lei>Dunărei, cu rotacismul l > r; -lei este articol la genitive de la -lea: Dunălea. Forma originală ar fi deci Duna, „care, în aceste ţinuturi, nu poate proveni decât din substrat” (p. 31).
Un alt cuvânt, a trage, a avut, de asemenea, în limba română o evoluţie semantică foarte interesantă. Mai întâi, autorul observă că sensurile lui nu trebuie raportate numai la latinescultrahĕre, ci şi la o contaminare cu termenul a trăi (< slavul trajati). De aceea în română a trageînseamnă şi „a trăi” sau ceva foarte apropiat de a trăi: „a suferi, a îndura”. Că e aşa o demonstrează şi aromâna, unde trapsiră nă bană are sensul de „duseră o viaţă, au trăit o viaţă”, sau cât tradzi frândza şi-arina „cât trăieşte frunza şi nisipul” (p. 33).
Ultimul manuscris cuprins în această primă secţiune a volumului în discuţie este Romano-slavica(p. 45-65), redactat în limba română la Berlin, în 1962, după un curs ţinut de Eugeniu Coşeriu la Tübingen în 1963. Autorul demontează aici exagerările influenţei slave asupra limbii române pe care le-au făcut unii lingviştii de-a lungul timpului, dar mai ales cei din România, în anii 1950, când, datorită propagandei comuniste (prosovietice) oficiale, se falsificau în mod grosolan datele axiomatice istorice şi lingvistice ale latinităţii noastre ca popor şi limbă. Mai exact, cursul respectiv are ca punct de origine o carte a lui Eugen Seidel (Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti, 1958), în care aproape totul este fals. Faţă de latinismul exagerat din secolul al XIX-lea, în cartea lui Seidel avem de a face cu un slavism exagerat. Românii n-au spus niciodată la mine a stat ceasul, cum afirmă Seidel. Mai grav însă, arată Eugeniu Coşeriu, este că respectivul slavist interpretează greşit chiar slava, pe care nu o cunoştea. Mai mult, confundând ştiinţa cu politica, Seidel ameninţă că dacă cineva e împotriva celor susţinute de el, înseamnă că e naţionalist şi fascist. În consecinţă, cartea sa nu a fost comentată de nimeni în ţară, la data apariţiei sale. Cunoscând bine aproape toate limbile romanice, Eugeniu Coşeriu poate să-l contrazică pe Petar Skok sau pe Al. Graur care considerau construcţiile reflexive din română se zice (Petar Skok), se teme (Al. Graur) drept slavisme, când în realitate acestea erau latinisme care există şi în alte limbi romanice, precum spaniola (me temeo), italiana (si dice), franceza sau portugheza, pe care nici Skok, nici Graur nu le cunoşteau. Citându-l pe lingvistul elveţian Charles Bally, Eugeniu Coşeriu crede la fel: „pentru a fi lingvist, nu-i nevoie să ştii o limbă – pentru a o descrie. Dar pentru a o interpreta: da – sintaxa aparţine interpretării. Trebuie să ştii ca să examinezi problema: româna, latina, limbile romanice, limbile slave, limbile balcanice neslave” (s.n., N.B.) (p. 46). Or, spune mai departe autorul, cercetătorii analizaţi ori nu ştiu bine româna, ori nu ştiu bine limbile romanice, ori nu le ştiu pe cele slave, uneori ignoranţa incluzând două domenii. Comentariile din acest curs arată că Eugeniu Coşeriu avea vaste cunoştinţe din toate limbile menţionate. Poate e cazul să spunem aici că lingvistul român vorbea fluent, în afară de română, italiana, spaniola, franceza, germana; cunoştea, aproape toate limbile romanice şi slave, unele limbi germanice, albaneza, turca; persana a învăţat-o pentru a-l citi în original pe Omar Khayyam5.
Ceea ce demonstrează cu prisosinţă Eugeniu Coşeriu în aceste studii, ca de altfel peste tot în cuprinsul volumului, este o cunoaştere profundă a limbii române, a faptelor de amănunt ale acesteia, pentru care oferă interpretări surprinzătoare şi subtile, plasându-le în context romanic şi balcanic şi combătând interpretările eronate ale colegilor români şi/sau străini, care s-au ocupat de limba română de-a lungul timpului, fără să aibă totdeauna cunoştinţele necesare pentru aceasta.
5. În ceea ce priveşte secţiunea a doua a cărţii, aceasta este constituită din ciclul de prelegeri cuprinse sub titlul Limba română – limbă romanică, publicat şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu. Deoarece am prezentat ideile considerate de noi esenţiale din acest ciclu în nr. 1 (6) pe 2005 din „Ex Ponto” (vezi supra, 2), nu mai facem acum alte consideraţii. Ţinem să subliniem doar, împreună cu editorul Nicolae Saramandu, că dintre limbile romanice numai limba română a beneficiat până în prezent din partea romanistului Eugeniu Coşeriu de o o caracterizare din punct de vedere genealogic, areal şi tipologic. Această caracterizare complexă, care evidenţiază, între altele, că româna este cea mai interesantă dintre limbile Europei (Kiparski) şi cea mai autentică dintre toate limbile romanice (Wilhelm Meyer Lübke), pentru că s-a dezvoltat în mod natural din latina populară, fără să fie influenţată secole de-a rândul de latina clasică, arată din partea autorului o erudiţie excepţională şi o uimitoare capacitate de asociere.
6. Cele cinci studii din secţiunea a treia a volumului, intitulată „Alte contribuţii”, completează, după cum anunţă editorul în „Cuvânt introductiv”, viziunea lui Eugeniu Coşeriu asupra latinităţii orientale, a unităţii limbii române, ca şi concepţia sa asupra tipului lingvistic romanic. Temele respective sunt privite sub raport teoretic, dar şi din perspectiva concretă, de amănunt, a faptelor de limbă, savantul dovedind încă o dată vastele sale cunoştinţe de lingvistică romanică aplicată şi de filosofia limbajului cu care a uimit lumea ştiinţelor umaniste de pretutindeni.
Din primul studiu, numit chiar aşa, Latinitatea orientală (p. 114-129), reţinem că limbile romanice alcătuiesc mai întâi o unitate genealogică, o familie de limbi(s.a.), în interiorul căreia se deosebesc o „subfamilie” occidentală şi una orientală: italiana, dalmata, româna (s.n.), limba sardărămânând între aceste două subfamilii. În al doilea rând, toate limbile romanice, în afară de franceza modernă, ţin de acelaşi tip lingvistic, care nu este nici „analitic”, nici „sintetic”, adică de aceleaşi principii de structurare funcţională, de aceleaşi categorii de opoziţii funcţionale şi anume: „determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe (sintagmatice: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale) (p. 115)”. În al treilea rând, spune mai departe Eugeniu Coşeriu, „toate limbile romanice occidentale, împreună cu franceza şi de data aceasta şi cu italiana şi cu dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce, şi, mai ales, datorită contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi” (p. 115). Aşa se explică extraordinara unitate a limbilor romanice care este deopotrivă genealogică, tipologică (cu excepţia francezei) şi areală.
Din perspectiva acestor criterii, care este poziţia românei între limbile romanice? La această întrebare, marele învăţat răspunde: Din punct de vedere genealogic, limba română este pur şi simplu latinăsau neolatină şi ţine de „Romania orientală”, apropiindu-se, din punctul de vedere al coincidenţelor „originare”, de italiana centrală şi meridională. Autorul citează în acest sens pe italianul G. Bonfante care afirmă: „dacă toate limbile romanice sunt «surori», italiana şi româna sunt surori gemene”. Apoi, prin elementele latine care-i sunt specifice, elemente păstrate numai în limba română, mai ales în dialectul dacoromân, şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda, rămasă într-o zonă „izolată”, şi cu „lateralele” spaniola şi portugheza), ca şi prin elementele de substrat intrate în latina dunăreană, în care au pătruns în mod direct elemente vechi greceşti, prin influenţa slavă şi greacă bizantină, „limba română reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul Romaniei orientale. Şi, anume, o unitate foarte omogenă. În sprijinul afirmaţiei sale, Coşeriu îl citează pe Sextil Puşcariu care observase: „Tot ceea ce deosebeşte limba română, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (s.n.) (p. 116). Aceasta face ca limba română, ca limbă istorică, să fie mai unitară decât limba istorică italiană, mai unitară decât franceza şi tot atât de unitară ca spaniola istorică (cu dialectele ei astur-leonez, castilian şi navaro-aragonez).
În ceea ce priveşte specificitatea areală a limbii române, aceasta izvorăşte din evoluţia ei în afara influenţei latinei clasice (vezi supra), din substratul ei specific (traco-dac), din influenţa slavă şi din contactele cu alte limbi neromanice.
Tot în Latinitatea orientală, Eugeniu Coşeriu se ocupă de „Aşa-zisa limbă moldovenească” (p. 120-129). Românul basarabean, originar din satul Mihăileni, cu studiile liceale urmate în oraşul Bălţi, cu studii universitare la Iaşi, Roma, Padova şi Milano, ajuns un „gigant” al lingvisticii mondiale6, s-a simţit obligat, de la înălţimea geniului său creator, să ia atitudine împotriva aberantei afirmaţii că limba vorbită de moldovenii din Basarabia (devenită Republica Moldova) ar fi altceva decât limba română: „e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”, spune lingvistul (p. 120). Susţinătorii tezei „limbii moldoveneşti”, afirmă apoi Eugeniu Coşeriu, „confundă criteriul genealogic cu criteriul areal şi istoria lingvistică cu istoria politică” (p. 121). În realitate, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată de limba vorbită în dreapta Prutului. „Tot ce e caracteristic pentru dacoromână şi separă acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria” (p. 120). El ţine din punct de vedere tipologic „de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia” (p. 121), iar din punct de vedere areal „e cuprins în aria dacoromână, prezentând aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (…), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie sau subarie lingvistică” (p. 120-121). După aceste puneri la punct introductive, urmează argumentele teoretice, de geografie lingvistică, istorice, literare, culturale şi de natură practică, foarte bogate şi foarte solide, care demonstrează în mod peremptoriu românitatea limbii de pe malul stâng al Prutului şi care desfid orice amatorism şi politicianism în materie. Împotriva aiurelilor şi stupidităţilor lingvistice, ajunse prea departe, ale sovieto-moldovenilor, venite din adâncul unei ideologii vulgare, marele învăţat este necruţător: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (p. 128). De aceea, românul patriot (în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt) Eugeniu Coşeriu crede că are nu dreptul, ci datoria să ceară Parlamentului din Republica Moldova să dea numele care trebuie limbii acestui stat, în conformitate cu adevărul ştiinţific, „ca nu cumva să se facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă”. Este de datoria sa, crede Eugeniu Coşeriu, să ferească acest Parlament, care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare, „să se acopere de ridicol şi de ocară în faţa istoriei” (s.n., p. 129) prin lipsa de respect manifestată faţă de identitatea etnică şi culturală a propriului popor băştinaş.
Următorul studiu al secţiunii a treia, Unitatea limbii române. Planuri şi criterii (p. 130-136), reia unele idei din studiile la care ne-am referit deja supra sau completează caracterizarea limbii române ca limbă romanică, din perspectiva varietăţilor sale: varietatea în spaţiu:diatopică,varietatea socioculturală: diastratică, varietatea stilistică: diafazică, toate coexistând alături de limba comună dezvoltată de dialectul dacoromân, care există pentru „toţi românii de peste tot” (p. 134) şi care este foarte aproape de limba română exemplară (limba standard)(s.n.).
Ideea unităţii exemplare a limbii române este reluată din perspective teoretice şi filosofice mereu surprinzătoare în Unitate lingvistică – unitate naţională (p. 137-144). Există trei tipuri de unităţi, spune Eugeniu Coşeriu: o unitate de limbă, o unitate naţională, care implică o unitate de tradiţii culturale, de obiceiuri, de datini, de istorie comună, şi o unitate politică (s.n.), de stat. Unitatea lingvistică este baza unităţii naţionale, iar unitatea naţională devine baza şi expresia unităţii politice. Sunt reluate astfel, în logica strânsă a discursului coşerian, ideile de la începutul Politiciilui Aristotel în care omul este definit prin limbaj, prin logos, ceea ce îi permite să-şi manifeste conştiinţa morală, să deosebească binele de rău, adică să se manifeste ca zoon politikón.Politikón, tradus de Sf. Toma, înseamnă politicum et sociale. Prin limbă, printr-o anumită limbă, aşadar, oamenii ajung să convieţuiască, adică să devină fiinţe sociale, căci limba înseamnăalteritate. Dar ea înseamnă şi creativitate. Creaţia lingvistică a unui vorbitor trece la alţii, mai întâi din propria sa familie, apoi în sfere tot mai largi, ajungându-se astfel la crearea limbii istorice(s.n.), aşa cum este limba română istorică, cu toate varietăţile ei, şi cu toate dialectele ei din afara României. Prin alteritate superioară, care învinge alterităţile minore (locale), se creează în timplimba comună (s.n.), de exemplu limba română care se vorbeşte, în pofida unor diferenţe teritoriale, din Transnistria şi până în Banat, iar apoi, „o limbă comună a limbii comune” (p. 141), cât mai unitară, care nu este alta decât limba exemplară, limba standard, limba literară, având o normă ideală pentru toată comunitatea de vorbitori, aşa cum este limba română în care creează azi scriitorii din România şi din Republica Moldova. Iată cum, pornind de la filozofia universaliilor limbii, în modul cel mai logic cu putinţă şi cu o argumentaţie de nezdruncinat, Eugeniu Coşeriu evidenţiază ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, şi a celor din Basarabia, în jurul limbii române, reperul absolut al acestei unităţi, primejduită azi de politicaştri (sic!) iresponsabili dintre Prut şi Nistru.
În penultimul studiu al secţiunii a treia, intitulat Tipologia limbilor romanice (p. 145-169), savantul priveşte limba română din perspectiva tipologiei lingvistice romanice la care s-a referit adesea şi în celelalte texte cuprinse în volumul pe care îl discutăm. Bun cunoscător al latinei şi al aproape tuturor limbilor romanice, Eugeniu Coşeriu aplică acestora principiile şi conceptele care l-au făcut celebru în toată lumea, precum tipul, sistemul, norma, vorbirea7, ca şi alte noţiuni de teoria limbii (paradigmatic-sintagmatic, analitic-sintetic, funcţii relaţionale şi nerelaţionale etc.), subliniind specificul tipului lingvistic romanic şi modul în care limba română se încadrează în acest tip.
Ultimul text al secţiunii şi al volumului, Balcanisme sau romanisme?, se integrează firesc în structura concepută de editor, limba română fiind privită aici din perspectiva arealului balcanic din care face parte alături de alte limbi nelatine precum greaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană. Eugeniu Coşeriu ridică aici o problemă de ordin metodologic: nu toate paralelismele existente în limbile balcanice sunt specifice aşa-zisei „uniuni lingvistice balcanice”. Numeroasele „balcanisme”, luate în considerare de balcanişti, sunt de fapt „latinisme” sau, mai bine zis, „romanisme”, adică inovaţii nu ale romanicei balcanice, ci ale latinei vulgare. La rândul lor, uneori, aceste romanisme ar putea fi „grecisme” pătrunse în latina vulgară. Aşadar, „dacă e vorba de un «balcanism» din română, înseamnă că, înainte de a urma alte căi, faptele respective trebuie să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. Sub raport istoric, româna este, în primul rând, o limbă romanică şi abia apoi o «limbă balcanică»” (p. 176).
Sperăm că în rândurile de mai sus, prilejuite de cele două volume postume ale lui Eugeniu Coşeriu, am reuşit să prezentăm măcar o parte din concepţia sa referitoare la limba română, concepţie pe care ilustrul învăţat român o integrează, cu o logică perfectă, într-o largă viziune teoretică şi filozofică despre limbaj, şi în care se adună mai multe din ideile sale care l-au făcut celebru în lingvistica mondială postsaussuriană. Pe de altă parte, cunoaşterea profundă a limbilor romanice, dar şi a acelora din arealul balcanic, uriaşa putere de cuprindere a ideilor generale şi a faptelor de amănunt, simţul ascuţit al limbii şi neobişnuitul spirit analitic şi de sinteză i-au permis să ofere soluţii şi interpretări neaşteptate şi de mare subtilitate ale faptelor concrete de limbă, pe care romaniştii din România şi din toată lumea le vor cerceta, fără îndoială, cu interes. Dacă la toate acestea adăugăm că aproape toate studiile cuprinse în volum, „scrise” într-o limbă românăexemplară (cum numeşte autorul limba literară; vezi supra) şi foarte accesibilă, sunt de fapt prelegeri sau conferinţe ţinute liber, fără text scris în faţă (s.n.), metodă care îi scotea la iveală memoria fenomenală şi un control foarte exact al logicii discursului, avem imaginea copleşitoare a genialităţii lui Eugeniu Coşeriu.
De aceea, considerăm că este datoria noastră de conştiinţă de a face cunoscută şi pe această cale, unui public cât mai larg, opera acestui „gigant” al lingvisticii mondiale.
Note
1 În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie.
2 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 112-114.
3 Problema balcanismelor este tratată şi în studiul Balcanisme sau romanisme, din finalul volumului (vezi infra).
4 Ideea este reluată în studiul Unitate lingvistică, unitate naţională, p. 137, din volumul comentat.
5 Vezi, în acest sens, volumul citat în text In memoriam Eugeniu Coşeriu, p. 8.
6 Acest superlativ îi aparţine lui Hans Helmuth Christmann, cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8. Vezi şi articolul nostru din Ex Ponto, III, nr. 1 (6), p. 161.
7 Vezi volumul Eugenio Coseriu, Sistema norma y habla, Montevideo, 1952.
Continuare. Începutul în Limba Română, 2007, nr. 1-3.

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (I)

Eugenio Coseriu, emigrante per intraprendenza

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (I)


 


Eugenio Coseriu

Eugenio Coseriu

Editura Academiei Române a publicat, nu cu mult timp în urmă, prin grija lui Nicolae Saramandu, două volume revelatoare pentru concepţia lingvistică despre limba română a ilustrului savant Eugeniu Coşeriu. Primul, In memoriam Eugeniu Coşeriu (Bucureşti, 2004), este, după cum vom vedea, un fel de omagiu mai special adus marelui învăţat român, în care stau alături texte evocatoare şi excepţionale studii lingvistice. Al doilea, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005), cuprinde textele lui Eugeniu Coşeriu referitoare numai la limba română1, unele inedite, altele fiind la originea lor prelegeri sau conferinţe ţinute în România, la diferite reuniuni ştiinţifice, sau apărute în reviste ori volume tipărite la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău.

Aceste apariţii editoriale se adaugă celorlalte lucrări traduse în limba română sau concepute şi publicate direct în română, care oferă azi şi în limba maternă varietatea, profunzimea şi valoarea de excepţie ale operei ştiinţifice a lui Eugeniu Coşeriu.
1. In memoriam Eugeniu Coşeriu cuprinde, alături de evocările lui Marius Sala (p. 5-6), Matilda Caragiu Marioţeanu (p. 7-14) şi Nicolae Saramandu (p. 19-30), şi de Bibliografia lucrărilor publicate de savant până în 2001 (p. 31-62), care alcătuiesc, toate, un fel de introducere amplă în materie, două serii de prelegeri ţinute de Eugeniu Coşeriu în România: Filozofia limbajului (p. 83-139) şiLimba română – limbă romanică (p. 141-182). Aceste studii, ca şi evocările menţionate, au apărut mai întâi în revista Fonetică şi dialectologie (XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192). Ultima „piesă” a volumului este studiul Din preistoria semanticii structurale:Analiza lui Heyse privind câmpul semantic al termenului sunet (p. 183-192).
Cunoscută până nu demult de lumea ştiinţifică internaţională în limbile în care a fost scrisă (spaniolă şi germană, în primul rând, dar şi în italiană, franceză etc.), iar apoi, prin traduceri, în engleză, rusă, japoneză, finlandeză, cehă, greacă, coreană, opera lui Eugeniu Coşeriu a început să fie editată în limba română, după 1989, împreună cu mărturisiri, precizări şi clarificări ale autorului însuşi, dar şi ale unor personalităţi de seamă ale lingvisticii româneşti, prieteni, colegi, discipoli, emuli sau admiratori din Basarabia natală (Eugeniu Coşeriu s-a născut la Mihăileni, pe Prut, şi a făcut liceul la Bălţi, un adevărat centru de cultură şi literatură românească)2, sau din România de dincoace de Prut.
Constatăm, prin urmare, că Eugeniu Coşeriu se înfăţişează cititorilor români în dubla ipostază: de om şi de creator de geniu. Omul, după cum ne spune Matilda Caragiu Marioţeanu în articolul – evocare Eugeniu Coşeriu – savantul şi omul (p. 7-14), a fost silit de împrejurări nefaste să-şi părăsească ţara în floarea vârstei, la 19 ani (în 1940), pe când era student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. Ajunge în Italia, unde îşi desăvârşeşte instruirea la universităţile din Roma, Padova şi Milano, obţinând două titluri de doctor: în litere (1944) şi în filozofie (1949). Primele contribuţii lingvistice îi apar acum (în ţară, la Iaşi, publicase articole de critică literară, folcloristică şi despre graiul basarabean), dar, datorită condiţiilor materiale precare, tânărul învăţat este nevoit să plece în Uruguay, la Montevideo. Aici, în calitate de profesor de Lingvistică generală şi de Filologie romanică, îşi dezvoltă propria concepţie lingvistică în lucrări care l-au făcut celebru, precum Sistema, norma y habla (1952), Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico (1958) şi mai multe studii apărute în diferite reviste de specialitate sau volume colective (v. Bibliografia…, p. 31-62). Foarte apreciat în comunitatea lingviştilor din America latină şi din Europa, şi primind mai multe oferte de la diverse universităţi, Eugeniu Coşeriu alege, în 1962, Universitatea din Tübingen, în Germania, unde se stabileşte cu familia şi unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Devine titularul Seminarului de Filologie romanică şi de lingvistică generală, formându-se numeroşi discipoli, în mai toată lumea, şi având numeroşi colaboratori, colegi, prieteni, între care şi pe românul Nicolae Saramandu, care i-a rămas apropiat până în ultimii ani de existenţă. Perioada petrecută la Tübingen a fost cel puţin la fel de fructuoasă pentru creaţia ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu ca şi aceea în care s-a aflat din America de Sud. Eruditul învăţat a întemeiat în vestita universitate germană (unde, înaintea sa, au studiat, între alţii, Tudor Vianu şi Ion Barbu), o adevărată şcoală de lingvistică. Dar preocupările sale depăşesc cadrul lingvisticii, multe dintre studiile sale privind filozofia şi filozofia limbajului, Eugeniu Coşeriu fiind şi în aceste domenii un nume de referinţă.
Aşa cum arătam supra, Nicolae Saramandu este în acest volum, alături de Marius Sala şi Matilda Caragiu Marioţeanu, autorul a două evocări ale învăţatului român. În prima, Eugeniu Coşeriu – teoretician al limbajului (p. 16-17), este prezentată concis concepţia savantului român, format în perioada poststructuralistă, despre principiile saussuriene limbă şi vorbire, sincronie şi diacronie. Reliefând limitele concepţiei despre limbaj a lui Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coşeriu a arătat că nu limba ca sistem este „măsura tuturor manifestărilor de limbaj”, ci vorbirea, limba fiind în întregime conţinută în vorbire. Apoi, între sincronie şi diacronie nu există o separare reală, deoarece, în vorbire, distincţia aceasta nu se poate face. Este o distincţie care se practică în planul cercetării, şi nu se referă la limbă, ca obiect de studiu, ci la lingvistică. Sincronia şidiacronia se întâlnesc, de fapt, în istorie (cf. Sincronia, diacronia e historia). În continuare, Nicolae Saramandu rezumă ideile lui Eugeniu Coşeriu despre creativitatea în limbă, despre alteritate,energeia „activitate”, ergon „produs” etc., încheind cu subtila delimitare pe care savantul o face între semnificaţie şi sens în opera literară.
În cealaltă evocare, intitulată Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu, Nicolae Saramandu conturează un portret inedit al omului şi savantului Eugeniu Coşeriu, surprins în multiple ipostaze: în calitatea de îndrumător al său în timp ce candida pentru o bursă „Alexander von Humboldt” în Republica Federală Germania, la Tübingen, şi apoi ca bursier în anii 1972-1973, 1974, în calitatea de profesor şi conferenţiar la Romanische Seminar, de la universitatea la care lucra, sau la marile reuniuni ştiinţifice internaţionale din Europa, unde îi desfiinţa, pur şi simplu, pe participanţii insufucient informaţi, în calitatea de gazdă în locuinţa sa din Kirchentellinsfurt, în apropiere de Tübingen, în care, de la o vreme, locuia singur, despărţit de soţie şi cei patru copii, şi unde Nicolae Saramandu a locuit o perioadă pentru a realiza interviul-carte Lingvistica integrală(Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996) ş.a. Avea o bibliotecă imensă. Când lucra, de la 8 seara până în zori, faţa savantului se pietrifica sculptural. Creatorul, a cărui concentrare era de o putere neobişnuită, părea că se află într-o altă lume şi nu mai observa nimic în jurul său. Dormea doar patru ore şi îi era suficient.
Omul Eugeniu Coşeriu avea hobby-ul de a juca la loto, unde mai mult pierdea decât câştiga, era băutor de vinuri româneşti, italiene, spaniole şi franţuzeşti, din care avea o valoroasă colecţie, era comunicativ şi ţinea la românii lui cercetători, pe care, mai ales înainte de 1989, dar şi după aceea, i-a sprijinit cât a putut. Când îi întâlnea la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale, chipul i se lumina şi îi îmbrăţişa cu multă dragoste. În casa din Kirchentellinsfurt, cel puţin în ultimii ani ai vieţii, Eugeniu Coşeriu era cu inima şi cu gândul în ţara natală. Asculta, de pe disc, profund emoţionat, tulburătoare doine moldoveneşti, iar sufletul său călătorea atunci pe meleagurile de baştină, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, nu le-a părăsit niciodată3. După 1989, mai exact, din 1992, începe să vină frecvent în ţară, invitat de instituţii academice, unde ţine conferinţe pe diverse teme şi care îl onorează cu titlul de Doctor Honoris Causa. În 1992, Academia Română îl face membru de onoare, după ce, puţin mai înainte, Academia de Ştiinţe din Republica Moldova îl onorase cu acest titlu. Alte universităţi se grăbesc apoi să-l includă printre membrii ei de onoare. Şi-a revăzut şi locurile natale: oraşul Bălţi, a cărui universitate îi conferă primul titlu de Doctor Honoris Causa, satul de obârşie Mihăileni, în care s-a inaugurat Muzeul „Eugeniu Coşeriu4, etc. În 2001, printre alte manifestări omagiale şi onoruri primite în ţară, preşedintele României, Ion Iliescu, i-a oferit ordinul „Steaua României”, distincţie care l-a impresionat profund, aşa cum s-a mai întâmplat când regele Juan Carlos al Spaniei îl decorase cu un înalt ordin al ţării sale.
Deşi l-au bucurat, pentru că îşi dorise tot timpul recunoaşterea alor săi de acasă, toate aceste titluri şi distincţii se pare că au venit prea târziu. Marcat de boală şi de suferinţă, dar purtându-şi cu demnitate suferinţa (era grav bolnav de plămâni), care nu-i afecta capacitatea intelectuală, savantul participa la comunicări, lua cuvântul, iar în momentele de destindere spunea bancuri. Doar în ultimele luni, când a căzut la pat, Eugeniu Coşeriu şi-a încetat prodigioasa activitate ştiinţifică. A trecut în lumea drepţilor pe 7 septembrie 2002, vegheat, între alţii, de surorile lui. Moartea sa a produs dureroase trăiri familiei, prietenilor, discipolilor şi întregii comunităţi ştiinţifice internaţionale, tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat.
Emoţionantă în sobrietatea ei bărbătească, evocarea-portret a lui Nicolae Saramandu se completează cu aceea a Matildei Caragiu Marioţeanu, mai patetică şi mai tulburătoare, deoarece îl surprinde pe Eugeniu Coşeriu mai mult din perspectivă biografică, cei doi reuşind să ofere cititorilor români dimensiunile umane şi de creator excepţional ale acestui „al doilea Iorga al românilor” (p. 14). Unul din discipolii săi germani, Hans Helmut Christmann, a sintetizat elocvent, în cuvântul omagial rostit la 5 decembrie 1981, la sărbătorirea lui Eugeniu Coşeriu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, aceste dimensiuni: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sunt», atunci trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu un gigant” (Energeia und Ergon. Studia in honorem Eugenio Coseriu, I, Tübingen,1988, p. X.)5.
2. Purtând-o în inimă şi în minte, departe de ţară, limba română a constituit şi un obiect de studiu pentru romanistul Eugeniu Coşeriu (vezi în acest sens Bibliografia, p. 31-62). Aşa cum arătamsupra, în volumul pe care îl comentăm aici sunt prezentate prelegerile ţinute în zilele de 7, 8 şi 10 mai 2001, la Colegiul Universitar de Institutori „Carol I” din Câmpulung, filială a Universităţii din Piteşti, sub titlul Limba română – limbă romanică. Este vorba, defapt, de două studii complementare, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală şi Limba română. Caracterizare tipologică, pe care ilustrul savant, care avea o memorie fenomenală, le-a prezentat fără să le citească, aşa cum obişnuia să procedeze cu toate materialele susţinute la multele sesiuni de comunicări şi conferinţe la care participa, dar care erau rodul unor cercetări anterioare atente şi laborioase.
În primul din cele două studii, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală, Eugeniu Coşeriu porneşte de la caracterizarea făcută românei de învăţatul finlandez Kiparsky, un slavist, dar şi un bun cunoscător al limbii noastre, care a afirmat că limba română „este cea mai interesantă din Europa”. Pe ce se baza această caracterizare? Kiparsky, spune Eugeniu Coşeriu, se gândea la poziţia istorică a limbii române, o poziţie „foarte stranie” (p. 147) în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Româna este o limbă romanică formată fără limba latină clasică, ea trăind secole de-a rândul „fără această prezenţă simultană a limbii latine clasice” (ibidem). Şi marele romanist Wilhelm Meyer-Lübke, autorul valoroasei Gramatici comparate a limbilor romanice, a susţinut ideea că româna este cea mai autentică dintre limbile neolatine, fiindcă s-a dezvoltat „în mod natural”, fără constrângerea unei limbi clasice. Reynouard, precursorul imediat al gramaticii comparate romanice, a crezut şi el că româna s-a dezvoltat direct din latină, spre deosebire de limbile romanice occidentale, care au trecut printr-o fază intermediară, reprezentată, în opinia lui, de limba provensală a trubadurilor (Reynouard era provensal). La noi, Petru Maior a sesizat acest moment când a spus un lucru, aparent absurd, şi anume că româna este mama limbii latine şi nu invers, cum ştie toată lumea. Interpretarea corectă a afirmaţiei lui Petru Maior este aceea că latina vorbită, vulgară, a fost continuată de limba română, şi cum din latina vulgară s-a ales latina clasică, rezultă că din această latină populară, vorbită neîntrerupt în vechea Dacie, a fost derivată limba clasică latină. Apoi, unicitatea limbii române constă, după Kiparsky, în aceea că, între limbile romanice, este singura care are un substrat al ei specific, cel traco-dacic, faţă de suratele ei occidentale al căror substrat este, în mare parte, substratul celtic (p. 147-148).
Metoda comparativă întrebuinţată de Eugeniu Coşeriu pentru caracterizarea limbii române este aplicată din trei perspective, bine cunoscute lingviştilor: genealogică, areală şi tipologică.
Din punctul de vedere al arealului, limba română ţine de Romania orientală, în care latina vulgară a suferit astfel de transformări în comparaţie cu latina populară din Romania occidentală. De exemplu, dispariţia lui s final încă din latina arhaică a avut drept urmare reducerea declinărilor la două în limbile romanice orientale, în timp ce, în vest, s final este repus peste tot, în spaniolă, catalană, portugheză şi chiar în franceză, în care îl vedem scris şi se pronunţă în condiţiile deliaison. Apoi, velarele c, g,urmate de e, i, pronunţate în latină ca che, chi, au suferit un tratament diferit în cele două Romanii: în limbile romanice orientale se ajunge până la faza ĉ: lat. caelum > rom. cer, it. cielo, dar în dalmată s-a păstrat ca [k’]:cherbu, faţă de cerb, în română, sau cerbo, în italiană. În franceză, s-a ajuns la asibilare şi apoi la reducerea ţ > s: ciel, iar în spaniolă la fricativa interdală θ: cielo. Totuşi, în românescul chingă (< lat. cingula), s-a păstrat un rest de pronunţare [ḱ], pe când în italiană există cinghia. Explicaţia este că formele mai vechi se păstrează în zonele laterale, unde schimbarea pornită de la centru poate să ajungă, dar poate să nu ajungă. Aşa se explică coincidenţele dintre limba română şi limbile spaniolă şi portugheză, aflate la extremele romanităţii, prima, la est, celelalte două, la vest, unde inovaţia de la centru n-a ajuns. La fel, grecismele, de care latina vulgară de la Roma era plină, s-au transmis în celelalte limbi romanice, dar în română acestea sunt mult mai puţine, deoarece, în vremea respectivă, Dacia era ocupată de goţi şi inovaţiile lexicale respective n-au mai ajuns aici (v. p. 150-155).
Din punct de vedere genealogic, Eugeniu Coşeriu arată că româna şi dialectele ei sud-dunărene, în special aromâna, trebuie considerate în relaţie cu toate limbile romanice, nu numai cu franceza modernă, cum s-a făcut din păcate multă vreme în lingvistica românească, ci şi cu spaniola, portugheza, italiana, şi cu variantele dialectale ale acestora, cu sarda sau cu franceza veche. Cercetarea comparativă făcută astfel ar putea scoate la iveală paralelisme relevante.
În privinţa substratului limbii române, Eugeniu Coşeriu ia în discuţie elementele de vocabular bine cunoscute ca barză, ghiuj, fărâmă, mal,sâmbure etc., care există şi în albaneză, ceea ce îl determină să se întrebe dacă albaneza are acelaşi substrat, un substrat asemănător ori este vorba de o influenţă albaneză asupra românei. În opinia noastră, acestor chestiuni le-a dat răspunsuri pertinente, în urma unor cercetări îndelungate, lingvistul român Grigore Brâncuş, care explică concordanţele lexicale respective prin substratul comun limbilor română şi albaneză6. Arătând că trebuie făcute cercetări speciale în acest domeniu, Eugeniu Coşeriu consideră că rom.barză „pasărea albă”vine din alb. bardhë, care înseamnă „alb”,este deci un împrumut, spre deosebire de mal, cu sensul de „ţărm” în română şi „munte” în albaneză, care este un element de substrat specific, „fiindcă ştim că şi o parte din noua Dacie sud-dunăreană s-a numit, tocmai, «Dacia Malurilor»: Dacia Maluensis; adică, s-a luat deja acest cuvânt – fără îndoială dacic – şi s-a latinizat, s-a făcut un adjectiv în limba latină” (p. 158).
Superstratul ţine, de asemenea, de genealogie, iar limba română are un superstrat slav, specific numai ei, în celelalte limbi romanice fiind vorba de superstratul germanic. Şi în tratarea acestui aspect, Eugeniu Coşeriu demonstrează cunoştinţe profunde, multe inedite, bazate pe căutări personale, care-i permit etimologii, comparaţii şi asocieri mereu surprinzătoare. Deşi nu a ajuns „să altereze structura sistematică a limbii române, care rămâne structură latinească” (p. 159), influenţa slavă asupra românei este atât de profundă, încât cuvântul zăpadă, de pildă, nu mai este perceput ca un cuvânt compus din za– şi padati „a cădea”, ci ca un cuvânt simplu. La fel, înmironosiţă, un cuvânt slav complicat,românii de azi nu mai repereză sensul vechi de „purtătoare de mir”, ci îl iau drept un cuvânt simplu (v. p. 161-162).
Pe de altă parte, limba română face parte din „liga lingvistică balcanică”, în care conţinuturi identice sunt redate cu materialul specific fiecărei limbi aparţinătoare acestei „ligi”, acestei uniuni lingvistice, ca să întrebuinţăm denumirea lui Trubetzkoy7. Astfel, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre viitorul cu a voi (a vrea) din română, bulgară, albaneză şi greacă, reducerea infinitivului în aceste limbi ş.a. Concluzia autorului este că româna nu este numai o formă a latinei orientale, ci şi o limbă balcanică aparţinătoare „ligii lingvistice balcanice”.
Din punct de vedere tipologic, ilustrul învăţat caracterizează limba română în legătură cu tipul lingvistic romanic, într-o prelegere separată, intitulată Limba română. Caracterizare tipologică(p. 165-182). Aici, Eugeniu Coşeriu analizează constituirea limbii române comune şi a româneiexemplare (anterior se ocupase de limba română istorică), care s-a produs prin adaptarea neologismelor din franceză, din limbile romanice, sau chiar direct din latină, uneori şi din germană, prin cărţile de şcoală. Ideea preluării neologismelor şi a unificării limbii române a fost exprimată încă din secolul al XVII-lea, în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad. Şcoala Ardeleană, latinistă, a preluat ideea şi acţiunea reprezentanţilor ei a condus la o reformă esenţială a limbii materne, care a afectat şi vorbirea populară, multe neologisme latino-romanice pătrunzând în vorbirea de toate zilele. Mai mult, Şcoala latinistă, cum îi spune Eugeniu Coşeriu, a încercat prin aromânul Gheorghe Constantin Roja să unifice dacoromâna cu aromâna, pe baza acesteia din urmă, în lucrarea Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sunt literele Românilor ceale vechi (Buda, 1809). Petru Maior, care l-a sprijinit pe Roja, a ajuns astfel să folosească vrută, din aromână, şi nu iubită, care nu-i plăcea, pentru că era de origine slavă. Stabilindu-se numai pentru dialectul dacoromân, limba română literară nu este totuşi numai o limbă a influenţelor francezei, italienei sau latinei. Ea este rezultatul unei reconstrucţii efective a limbii, pe baza ei românească, în acord cu modelele occidentale. S-a produs deci, în urma unui proces mai mult sau mai puţin conştient, revenirea limbii române la matca ei occidentală. Astfel, tipul limbii române „este exact tipul limbilor romanice, în general, în afară de singura limbă care se îndepărtează de restul limbilor romanice şi care este limba franceză modernă, nu limba franceză mai veche, care ţinea de acelaşi tip ca şi celelalte limbi romanice” (p. 167).
Departe de a fi reuşit să arătăm bogăţia impresionantă de idei şi fapte lingvistice comentate atât de firesc şi de accesibil de Eugeniu Coşeriu în prelegerile despre limba română cuprinse în volumul In memoriam Eugeniu Coşeriu, aceste rânduri au încercat să demonstreze ataşamentul ştiinţific extraordinar al ilustrului savant faţă de limba maternă pe care a iubit-o toată viaţa, deşi i-a lipsit atât de mult, învăţatul a cercetat-o şi a scris despre ea foarte bine informat şi cu toată obiectivitatea.
Note
1 În România, după 1989, pe lângă numeroasele articole, studii, conferinţe, prelegeri, interviuri etc. publicate în limba română în diverse reviste, culegeri, volume colective, de autor sau omagiale (pentru care v. Bibliografia… din volumul pe care îl discutăm aici, p. 31-62), lui Eugeniu Coşeriu i-au fost traduse în româneşte următoarele lucrări: Limba în acest volum română în faţa Occidentului, Cluj, Dacia, 1994; Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 2004; Introducere în lingvistică, Cluj, Echinox, 1995; Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbăriilingvistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, 2000.
2 Cf. rememorările lui Eugeniu Coşeriu din volumul de interviuri Universul din scoică, realizat de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Chişinău, Ştiinţa, 2004.
3 Iată mărturisirea lui Eugeniu Coşeriu din cartea citată supra (nota 2), p. 49: „Nu, nu m-am înstrăinat niciodată, fiindcă totdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi cu limba română în inimă (…). Nu mi-am uitat limba şi pentru că sunt, mai mult sau mai puţin, de meserie, însă nu mi-am uitat limba şi fiindcă am trăit mereu cu ea, cu scriitorii şi cu poeţii români şi chiar cu prozatorii români, pe care îi ştiam nu chiar în întregime, dar, în parte, îi ştiam pe de rost”.
4Ibidem, p. 9-10.
5 Cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8.
6 Vezi în acest sens, Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, idem,Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995.
7 Despre „uniunea lingvistică balcanică” şi concordanţele lingvistice balcanice cf. La linguistique balkanique în Cahiers balkaniques, nr. 10, 1985, Paris, 1986, p. 10 şi urm.; Shaban Demiraj,Gjuhësi balkanike, Shkup, 1994, p. 20 şi urm.; Klaus Steinke, Ariton Vraciu, Introducere în lingvistica balcanică, Iaşi, 1999, p. 45 şi urm.; Nistor Bardu, Despre lingvistica balcanică, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Ovidius”, Secţiunea Filologie, tom X, p. 5-21.
8 În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie.