VORBEŞTE ROMÂNEŞTE. Monseniorul Anton Lucaci l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română


“Nu e potrivit să vorbeşti de Dumnezeu şi să nu te întorci la om”. “Pe atâţia români cu care am venit în contact, i-am ajutat numai pe motivul uman şi creştin, dar şi pentru faptul că suntem de aceeaşi limbă”, mărturiseşte părintele Lucaci, care nu poate trece indiferent nici acum pe lângă cei aflaţi în nevoie. În timpul plimbării noastre se opreşte adesea în faţa sărmanilor care îi cer ajutorul şi nu întoarce nimănui spatele.

 Gândul.info prezentă “o serie impresionantă de poveşti ale unor adevăraţi misionari ai limbii române, oameni care reuşesc prin harul, talentul şi priceperea lor să îi facă şi pe alţii să înţeleagă frumuseţea acestei limbi. Veţi face cunoştinţă cu toţi, în cadrul campaniei VORBEŞTE ROMÂNEŞTEcare vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanţă. De ce am lansat această provocare puteţi citi AICI.”

Monseniorul Anton Lucaci la Radio Vatican. Sursa foto: Gânndul.info

Monseniorul Anton Lucaci la Radio Vatican. Sursa foto: Gândul.info

Cu 14 ani în urmă, într-un avion Alitalia care cobora din cerul senin de deasupra Bucureştiului, Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat ochii din filele pe care le ţinea între degete şi a întrebat cu un licăr de omenească îndoială. “Crezi că o să meargă?”. “Dacă pronunţaţi cum aţi făcut-o până acum, este excelent”, i-a spus atunci preotul aflat lângă Sfântul Părinte, în aeronava care aducea pentru prima dată un Suveran Pontif pe pământ românesc. Se cunoşteau de aproape o lună, timp în care s-au întâlnit aproape zilnic, la aceeaşi masă din apartamentul pontifical de la Vatican, în care preotul nu mai călcase niciodată până atunci. Se numeşte Anton Lucaci, are 71 de ani, este astăzi monsenior, iar drumul vieţii sale l-a dus dintr-o comună din Iaşi, pe nume Răchiteni, în casa Sfântului Părinte unde a intrat cu dragoste şi cu o misiune: aceea de a-l învăţa pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română, în care şi-a rostit aproape toate discursurile în timpul călătoriei sale la noi în ţară.

Omul a cărui istorie personală se leagă de cea a României

L-am vizitat pe monseniorul Anton Lucaci în casa sa de la Roma, de pe terasa căreia se vede toată Cetatea Eternă şi în timp ce mii de ani de istorie ţi se aştern la picioare, eşti fascinat de istoria personală a acestui om a cărui viaţă se leagă printr-un fir invizibil de istoria României. A ajuns pentru prima oară la Roma, în 1973, din Iaşi, unde era preot catolic şi formator la Seminarul Teologic, pentru a se pregăti la universităţile pontificale, alături de alţi doi preoţi. Era o întâmplare rară în România comunistă din care nimeni nu putea ieşi, o întâmplare născută dintr-un mic joc al istoriei. “Am înţeles ulterior de ce s-a acceptat trimiterea noastră la Roma. Urma ca Ceauşescu să vină pentru prima dată la Vatican, în mai 1973”.

S-a întors în ţară în primăvară lui 1981, când a început să predea la Institutul Teologic Romano Catolic din Iaşi, iar apoi a revenit la Vatican, în toamna lui 1989. Acolo l-a prins Revoluţia, pe care spune că a trăit-o “mai dureros” decât dacă s-ar fi aflat în ţară, “la fel cum un apropiat al unei persoane bolnave suferă mai mult decât aceasta”. Nu a putut sta mult departe şi noaptea de Anul Nou l-a găsit la Bucureşti, împreună cu nunţiul apostolic, arhiepiscopul Francesco Colasuonno. “Nu ştiam cum să iau legătura cu Nunţiul Apostolic, căruia îi era de 5 ani interzis să intre în ţară. Atunci trimis o ilustrată de Crăciun în care îi uram sănătate şi îi lansam invitaţia de a merge în România”. Acela a fost un nou moment de cotitură în istoria României, momentul în care a început lungul proces de refacere a legăturilor Sfântului Scaun cu ţara care tocmai ieşise din comunism.

Papa, către monseniorul Lucaci: “Mă las în mâinile dumneavoastră!”

Anul 1999 a adus o altă împrejurare, cea mai importantă, în care destinul său s-a legat din nou de cel al ţării în care s-a născut. A fost “momentul de vârf, de har” al existenţei sale, după cum însuşi monseniorul Lucaci o mărturiseşte. Când s-a hotărât ca Papa Ioan Paul al II-lea să viziteze România, lucra la Radio Vatican. A fost chemat de la lucru pentru a i se spune că el este cel care urma să-i fie profesor de română Sfântului Părinte. Nu era pregătit, nu era îmbrăcat în haine preoţeşti şi un episcop l-a certat: “- Puteai să-ţi iei cel puţin haina preoţească pe tine. “- Excelenţă, vin de la muncă”, s-a apărat el.

La sfârşitul primei lor întâlniri pentru pregătirea vizitei în România, Papa i-a spus Părintelui Lucaci: “Mă las în mâinile dumneavoastră!”. “Vorbea cu dumneavoastră şi când am auzit că se lasă în mâinile mele, mi s-a ridicat părul în cap. Cum să auzi că Papa se lasă în mâinile mele?”, povesteşte monseniorul Anton Lucaci. Cu modestie spune că, în timpul unui discurs pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a rostit în Vinerea Mare comentând cuvintele lui Isus <Părinte, în mâinile Tale, încredinţez sufletul meu >, a conştientizat că vorbele Papei nu îi erau adresate lui, iar acesta avea de fapt în gând încredinţarea în mâinile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vizita în România.

Papa Ioan Paul al II-lea voia să ştie tot

A urmat aproape o lună de lecţii de limba română, în apartamentul pontifical, într-o sală de primire în care îl găsea mereu pe Papă, însoţit de secretar. “De cele mai multe ori, secretarul îl însoţea până la o masă, Papa lua loc în capul ei şi în dreapta stăteam eu cu discursurile pregătite, cu anumite semne, cu accente. Şi Papa repeta cu tot efortul, cu toată răbdarea. Eram uimit”, îşi aminteşte monseniorul, care simţea în preajma celui de lângă el o “aură de protecţie”, venită dintr-o “umanitate sfântă”. Aşa a reuşit să scape de sentimentul de stinghereală pe care l-a avut la început în prezenţa Suvernului Pontif.

Acesta citea discursurile pregătite pentru vizita din România întrebând care este semnificaţia fiecărui cuvânt. “Eu i-am spus să rostească mai repede, chiar dacă nu înţelege. El a spus <Nu! Important e să înţelegi ce spui. Aceasta este şi o nobleţe a persoanei de a nu declama ca un artist, ci ca un Pontif, ca un preot, ca un om al Domnului care vrea să slujească şi să anunţe cuvântul, să-l împartă”, spune monseniorul Lucaci.

Suvernanul Pontif, despre “frumuseţea şi dulceaţa” limbii române

După numai câteva întâlniri, Papa se obişnuise să îl salute pe părintele Lucaci spunându-i “Christos a înviat!” în limba română, iar părintele îi răspundea “Adevărat a înviat”. “Saluta el. Înainte salutam eu. Acum se inversaseră rolurile”, îşi aminteşte emoţionat părintele Lucaci. Nu de puţine ori, Papa a reuşit să-l pună în dificultate pentru că nu întreba doar ce înseamnă cuvintele din discurs, ci şi care era originea lor. Atunci când nu ştia, părintele Lucaci promitea că va consulta dicţionarul şi în cazul în care uita să dea explicaţia promisă, Papa îi reamintea la lecţia următoare.

Monseniorul Lucaci crede că Papa avea o “slăbiciune pentru România”. Sfântul Părinte nu uita că guvernul polonez fusese primit în ţara noastră în timpul ocupaţiei naziste şi îi admira pe români pentru că îmbrăţişaseră credinţa creştină cu mult înaintea polonezilor. “Venind în România a zis că vine să sărute rănile unui popor. Şi apoi a spus că i-am vorbit limba căreia i-a simţit frumuseţea şi dulceaţa. Ce frumos, ca un papa să descrie că a simţit frumuseţea şi dulceaţa limbii noastre! A arătat atâta simpatie! De aici mi-am spus că avea această dragoste specială”.

Monseniorul Lucaci: Papa m-a învăţat limba sfinţilor

În mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a ajuns în România, şi le-a spus tuturor: Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Şi a fost răsplătit de sute de mii de aplauze sâmbete şi urări de bun venit. Întors la Vatican, Papa i-a mulţumit public părintelui Lucaci. ““Papa m-a aşezat la masă. Mi-a pus mâna stângă pe mâna dreaptă şi mi-a spus, ceea ce îmi mai spusese şi în avion avion: <Ţi se datorează şi ţie>”.

În Piaţa Sfântul Petru, monseniorul Lucaci ne povesteşte cu emoţie despre experienţa de atunci şi despre ocaziile următoare în care l-a întâlnit pe Sfântul Părinte. A rămas alături de Suveranul Pontif, ajutându-l de fiecare dată când acesta urma să vorbească în limba română cu diferite ocazii. În aprilie 2005, când Papa Ioan Paul al doilea s-a stins, părintele Anton Lucaci a plâns în piaţa Sfântul Petru alături de sutele de mii de credincioşi. “Am plâns. Nu am mai rezistat. Când au ridicat sicriul, mi-am pus mâna pe piept. Am simţit că mi se strânge inima”, îşi aminteşte părintele Lucaci. Pleca sfântul pe care el îl învăţase limba română, dar care îi dăruise în schimb ceva mult mai preţios: “limba sfinţilor”. Continuă aici .

Senza “ascolto”, non c’è “accoglienza”. Intervento di Simona C. Farcas alla Manifestazione “La Caritas in Veritate e l’accoglienza dei lavoratori immigrati”


"un patto di amicizia e di fraternità"

“Il regno di Dio è simile ad una rete gettata nel mare,
la quale ha raccolto pesci di ogni genere.”

(Matteo 13,47)

Mi guardo intorno e… siamo noi, qui, oggi, i pesci di ogni genere raccolti dalla rete di Cristo, di cui parla il Vangelo di Matteo!

Eccellenza Rev.ma,
Illustre Sig. Ministro,
Autorità civili e religiose,
Signore e signori, (o meglio, fratelli e sorelle)

Sono lieta di poter essere qui con voi e partecipare a questa importante Manifestazione. Anzitutto, desidero rivolgere un particolare ringraziamento al Portavoce del Forum, Natale Forlani, che grazie alla sua sensibilità ha saputo “ascoltare” anche la voce dei lavoratori immigrati e di conseguenza si è fatto il pro-motore dell’iniziativa di quest’oggi.

Siamo tutti Migranti qui: pescati oggi chi dalla Lombardia, chi dal Veneto, chi dalla Romania… Cristo è il nostro unico denominatore comune. Che motivi abbiamo per sentirci immigrati o, peggio, “stranieri”?

Oltre quattro milioni di persone, che provengono da ogni angolo della Terra, sono ormai “cittadini” di questa terra. Tutti noi siamo portatori di valori e di esperienze, e creiamo ricchezza e futuro in questo Paese. (Perché senza i cosiddetti “stranieri” il Pil italiano sarebbe ancora più ridotto.)

La nostra casa è ovunque noi ci sentiamo “a casa”; forse quella in affitto, magari senza contratto e ad un costo altissimo, oppure, quella che, se siamo “fortunati”, riusciamo a comprare, indebitandoci per il resto dei nostri giorni con un mutuo trentennale…
Qui, dovremmo sentirci a casa. E ci sentiamo a casa, in effetti, quando i nostri fratelli ci accolgono e quando noi stessi accogliamo chi è nel bisogno. Perché il nostro punto di forza sta nella fratellanza, nell’accoglienza.

Il cristiano, cioè io, tu, riconosce nell’altro il “volto di Cristo”, per questo non può rifiutarsi di accogliere lo straniero, di aiutare il prossimo, il migrante… Non è una questione di nazionalità…o di etnia o di colore della pelle… Noi siamo i pesci di ogni genere raccolti dalla rete di Cristo!

Nel 2007, l’INAIL denunciava oltre 900.000 infortuni annui, 1.300 dei quali circa mortali, a cui si sommano gli oltre 26.000 casi di malattie professionali; e questi dati, naturalmente, si riferiscono solo agli incidenti denunciati. Le statistiche vedono i cittadini romeni al primo posto per gli incidenti sul lavoro in Italia. Certo, siamo la comunità più numerosa, ma abbiamo anche la peggio: quasi ogni giorno un lavoratore immigrato muore nei cantieri e non è insolito che i loro corpi siano murati. Di questi, non abbiamo statistiche, né dati ufficiali. Spesso ci viene chiesto l’aiuto. I familiari dalla Romania non hanno i mezzi per rimpatriare le salme dei propri cari: figli, mariti, padri…che per mesi rimangono negli ubitori in tutta Italia.

Nel cap. V dell’Enciclica “Caritas in Veritate”, Benedetto XVI scrive: Una delle più profonde povertà che l’uomo può sperimentare è la solitudine.” Ebbene, vorrei aggiungere che se la solitudine è una scelta personale, non è un fattore di povertà, anzi!, ma se questa è causata dai nostri simili, se la solitudine e l’isolamento e la morte sono causate da chi invece ci potrebbe ascoltare, eventualmente meglio accogliere, allora sì…questa è una povertà profonda per l’umanità. Personalmente, l’ho sperimentata e potrei dare infiniti esempi, ma mi limiterò a ribadire che il primo passo verso l’accoglienza dell’altro, dello “straniero”, è l’ascolto. Non possiamo pensare di riuscire a fare il bene se prima non siamo capaci di ascoltare. Se rifiutiamo anche solo di ascoltare, siamo sì profondamente poveri.

Nel 1989, è stato abbattuto il Muro di Berlino ed in Romania, è stata messa fine alla dittatura di Ceausescu: un sistema corrotto, costruito su bugie, diseguaglianze ed ingiustizie, il comunismo, è stato distrutto, e sono passati già vent’anni…. Ora, dieci Paesi dell’ex blocco comunista fanno parte di una sola grande Patria Europea comune. Ma, pur con l’allargamento dell’Unione Europea, e con l’abbattimento delle frontiere, vediamo che vi sono ancora molti, troppi i “muri” ideologici, le barriere mentali e le frontiere intorno a noi, costituite dai pregiudizi e dagli stereotipi, che ci separano gli uni dagli altri. Vent’anni sono passati, e sono stati fatti, certo, importanti passi in avanti, ma la società attuale deve ancora acquisire quella visione chiara ed obiettiva, per non dire cristiana, sul fenomeno dell’immigrazione: il nostro compito è quello di aiutarci a comprendere questo fenomeno attraverso l’educazione delle coscienze; è necessario, inoltre, ribadire il carattere transeunte della propria presenza qui sulla terra, da stranieri in una città che ci ospita solo temporaneamente, perché la patria vera e definitiva del cristiano – come dice Tertulliano (De Idolatria) è il cielo: licet convivere cum ethnicis, commori non licet.

IRFI “Italia-Romania Futuro Insieme”, che io rappresento, è l’Associazione che insieme ad altre realtà associative ha dato vita alla FARI (Federazione delle Associazioni dei Romeni in Italia) per far sì che un milione di romeni residenti in questo Paese faccia sentire la loro voce in un unica voce. Di recente a Roma, è stato siglato un Protocollo d’Intesa tra FARI (Federazione delle Associazioni dei Romeni in Italia) e Italia Lavoro, Agenzia tecnica del Ministero del Lavoro, della Salute e della Previdenza Sociale per la promozione dell’occupazione, delle politiche attive del lavoro e dell’assistenza tecnica ai servizi per l’impiego sull’intero territorio nazionale, con particolare riguardo alle aree depresse ed ai soggetti svantaggiati del mercato del lavoro. Con l’accordo, si vuole attivare forme di collaborazione dirette e promuovere presso i lavoratori rumeni la conoscenza diffusa delle politiche e delle misure messe in campo dal Governo e dalle regioni per sostenere l’occupazione e fronteggiare la crisi; il raccordo con il sistema dei Servizi pubblici e privati di sostegno ai lavoratori ed alle Imprese e la partecipazione attiva dell’associazionismo ai programmi realizzati sul territorio.

“L’Italia è una Repubblica democratica, fondata sul lavoro.” Così recita l’articolo 1 della Costituzione Italiana. Attraverso il lavoro abbiamo il privilegio di contribuire al benessere di milioni di persone in questo Stato. Sì, ma quale lavoro? Il lavoro che dà dignità alla persona umana, il lavoro in regola, il lavoro che non fa vergognare, né umiliare. Per molti, troppi anni gli immigrati si sono adeguati, accettando anche il lavoro in nero, sottopagato oppure non pagato affatto.
A 62 anni quasi dall’entrata in vigore della Costituzione Italiana, oggi che anche i romeni, i polacchi, i bulgari siamo parte integrante, come li italiani, della tanto ambita Patria Europea comune, vogliamo far sì che questo primo articolo della “Bibbia laica” del popolo italiano, come la definisce il Presidente emerito della Repubblica, Carlo Azeglio Ciampi, sia vivo ed attuale: noi, tutti insieme, possiamo fare dell’Italia davvero una Repubblica democratica fondata sul lavoro.”

Nel 2003,  ho conosciuto Miranda, una brillante professoressa del Virgilio. Ero studentessa universitaria alla LUMSA, lei in pensione; io le facevo compagnia il pomeriggio, lei, in cambio, mi dava ripetizioni di letteratura e di latino.
Quando, all’improvviso si ammalò e capì che da sola non ce l’avrebbe fatta, mi confessò il suo timore di finire abbandonata in un ospizio. La sig.na Miranda aveva vissuto sempre da sola, da quando le era morta la mamma, e non aveva parenti vicino che si potessero prendere cura di lei.
Le dedicavo poco del mio tempo, standole vicina, accompagnandola a Messa oppure per fare la spesa. Piangeva sovente, alzava le mani verso il cielo, chiedendo a Dio: “Perché?”. Le promisi che non l’avrei mai abbandonata, ma io sapevo che da sola non ce l’avrei fatta; quindi, chiesi a mia sorella di stare con lei a tempo pieno. Le siamo rimaste accanto per 6 lunghi anni, fino a quando Miranda non ci ha lasciati lo scorso maggio. Per quanto mi riguarda, so che quest’oggi è un miracolo che lei ci ha fatto!

L’ascolto e l’accoglienza non è mai a senso unico: Miranda ha accolto noi e ci ha donato il suo sapere, il suo amore, mentre noi abbiamo accolto lei in cuore nostro, nella nostra vita, ed insieme eravamo diventate come una famiglia.

Il problema erano i documenti di lavoro, perché la Romania non era ancora entrata nell’UE. Ricordo che Miranda chiese aiuto ad una sua cara amica, allora secondo segretario presso il Quirinale (Presidente Ciampi), per mettere in regola me e mia sorella. Portai io stessa i documenti, che arrivarono sul tavolo dell’allora sottosegretario al Welfare, On. Maurizio Sacconi. La sua risposta, dell’On.le, fu: “non è possibile fare nulla fino al prossimo Decreto Flussi”, che arrivò due anni dopo, nel 2006. Così io lavorai con un permesso per motivi di studio e mia sorella da clandestina.

Come ministro del Lavoro, lei oggi ha il potere di cambiare lo stato di molte cose. Siamo fiduciosi che anche la nostra voce troverà ascolto in quanto i tempi sono ormai maturi e sopratutto perché abbiamo bisogno li uni degli altri.

Ringrazio tutti per avermi ascoltata. Multumesc pentru atentia acordata.

Intervento di Simona C. Farcas,
Presidente dell’Associazione IRFI “Italia-Romania Futuro Insieme” onlus
alla Manifestazione “La Caritas in Veritate e l’accoglienza dei lavoratori immigrati”
Domenica 22 Novembre 2009, ore 9:15, Chiesa del Santo Spirito in Sassia
Via dei Penitenzieri, 12 – Roma