Nella Settimana Santa della Pasqua Ortodossa, abbiamo ricevuto e pubblichiamo la Pastorale di Pasqua di S.E. † SILUAN
Per grazia di Dio, Vescovo della Eletta da Dio Diocesi Ortodossa Romena d’Italia,
Piissimo Ordine Monastico,
Reverendissimo Clero, e tutti coloro che ascoltano o leggono questa Lettera Pastorale,
Grazia a voi, pace e gioia da Cristo il Risorto dai morti! E da noi, paterna benedizione, assieme all’antichissimo saluto: CRISTO È RISORTO!
Ogni cristiano si rallegra della Resurrezione del Signore e cerca, come può e per quanto comprende, di onorarla e solennizzarla. Ma, per la maggior parte dei battezzati, si è come generalizzata la pratica di „prendere la luce”, di portare per la benedizione il cesto con le leccornie pasquali, preparare la casa e di coprire la tavola di diverse bontà, secondo „le antiche tradizioni”. Ci si pone la domanda: che legame c’è tra tutto ciò e il Cristo Risorto? Questo è il senso secondo il quale Lui si è incarnato, si è fatto uomo, svuotò Sé stesso, prendendo forma di servo, divenendo simile agli uomini; trovato esteriormente come un uomo, umiliò Sé stesso, facendosi ubbidiente fino alla morte, e alla morte di croce (Fil. 2, 7-8)? Non è forse un prezzo troppo grande per un beneficio troppo piccolo? O forse abbiamo perso di vista ciò che ha portato la venuta nella carne, a noi, di Dio? Forse abbiamo abbandonato la legge di Dio per mantenere la tradizione nostra (cf. Mc. 9, 7)? Non siamo forse più fedeli, a volte, verso le „usanze” e le „tradizioni”, alle ricette di cozonac (pandolce) e i sarmale (involtini di verza), ereditati dagli avi, che non verso le leggi redentrici che ci ha comandato Dio, per mezzo del Figlio (cf. Ebr. 1, 2), faccia a faccia (cf. 1 Cor. 13, 12)? Ma no!… Ma se fosse così, ora – o mai più – è il momento di riconsiderare il senso per il quale il Signore è disceso dal cielo e Si è incarnato, dallo Spirito Santo e dalla Vergine Maria Si è fatto uomo (Si è umanizzato). E il Credo, dal quale ne abbiamo appena citato le parole, ci dice anche il senso di tutto quello che per noi è stato fatto: la croce, la tomba, la resurrezione al terzo giorno, l’ascesa al cielo, la sessione alla destra (del Padre) e persino il senso della (Sua) seconda e gloriosa venuta. E la risposta è: per noi uomini e per la nostra salvezza! Poiché il nostro Dio vuole che tutti gli uomini siano salvati, e che vengano alla conoscenza della verità (1 Tim. 2, 4). Ma ancora c’è qualcuno che desidera salvarsi e giungere alla conoscenza della verità? Certamente, coloro che ascoltano o leggono questa lettera pastorale risponderanno: “Io sì”! “Anch’io”! “Anch’io”! … Ma la salvezza e, specialmente, la via che essa esige sono diventate, per tanti tra coloro che definiscono sé stessi “fedeli”, “nozione astratta”, che solo coloro che studiano teologia glielo potrebbero spiegare, se non addirittura anche questi non lo facciano solo in modo teorico… Sapranno ancora le nonne o le mamme cristiane insegnare ai nipoti o i figli – o le madrine insegnare ai figliocci – a dire il Credo e, di più, sapranno forse spiegargli il senso di ogni singolo articolo di cui esso è composto? È possibile che sappiano ancora farlo… Ma la prassi ci mostra che la maggior parte delle nonne, mamme o madrine, con le quali noi ci incontriamo, hanno difficoltà a recitare il Credo, dall’inizio alla fine, senza tentennamenti e senza il supporto del “testo”, e non hanno la capacità di spiegare ai nipoti e, rispettivamente, ai figli o figliocci, gli articoli che compongono il Credo. Vista la situazione, è il caso che non si faccia passare questa Solennità perché ci rimangano nell’anima solo i ricordi gastronomici. Mettiamo, dunque, nel cuore le seguenti verità di fede: Il nostro Dio è, nella Sua essenza, AMORE! Padre, Figlio e Spirito Santo pongono in essere (creano) sono nell’amore e per l’amore! E l’amore che sgorga dal seno della Santa Trinità non è egoista, ma si è riversato e si è “materializzato” nel mondo in cui viviamo e nell’universo che ci circonda. Ma il mondo creato da Dio ha ricevuto un “signore”: l’Uomo, fatto a immagine di Dio e dotato di tutto ciò che è necessario per assomigliare a Colui che lo ha creato. Il rapporto di Dio con l’uomo, fatto a Sua Immagine, era basato sull’amore e sulla fiducia. A l’uomo Dio ha affidato il paradiso e ogni essere vivente da Lui creato. Per provare e rafforzare l’amore e la fiducia dell’uomo nei Suoi confronti, il Signore gli ha dato un singolo comando, dal quale dipende la stessa sua vita: dall’albero della conoscenza del bene e del male non mangiare, il giorno in cui ne mangiassi, senza dubbio morirai! (Gen. 2, 17). Ma l’uomo ha avuto più fiducia della creatura (il serpente di cui ne era il custode/signore) che del Creatore – Dio. Da ciò, il rapporto d’amore tra l’uomo e Dio si è compromesso, e l’uomo ha perduto, insieme all’immortalità corporale, anche l’incorruttibilità, divenendo, così, mortale e corruttibile (soggetto all’invecchiamento). Ma Dio-Amore non rinnega Sé stesso e rimane fedele al principio con cui ha costruito il rapporto con l’uomo. Dio rimane fedele e amorevole verso l’uomo, non ostante la sua caduta, e mantiene, nella coscienza dell’uomo, la speranza del riscatto e della liberazione da ogni privazione sopraggiunte insieme alla cacciata dal paradiso e la rottura del patto d’amore e fiducia verso il suo Creatore. E non appena trova uno spirito preposto ad accordare fiducia nel suo Creatore, il Signore gli rivela la propria fiducia nell’uomo, giungendo fino a spogliare Sé tesso, assumere la condizione di servo e divenire simile agli uomini; a assumere la forma di uomo (cf Fil. 2, 7). Dall’obbedienza e la fiducia della Vergine Maria – nuova Eva – l’eterno Figlio del Padre – nuovo Adamo – risponde facendosi obbediente fino alla morte e alla morte di croce (Fil. 2, 8). Così, per mezzo della venuta nella carne del Figlio di Dio, si rinnova l’Uomo, si rinnova l’umanità fatta a immagine di Dio e si apre, ad ogni figlio o figlia del vecchio Adamo, la possibilità di innestarsi nel Corpo del Nuovo Adamo, affinché la linfa della Vite nuova e eterna giunga in ognuno degli altri membri.
Per questo, il Signore e Redentore nostro ci dice: Io sono la vite, voi i tralci. Chi rimane in Me e Io in lui, fa molto frutto, perché senza di Me non potete far nulla. Se rimanete in Me e le Mie parole rimangono in voi, chiedete quel che volete e vi sarà dato (Gv. 15, 5; 7). Il principio dell’amore tra Dio e uomo, come abbiamo potuto vedere dall’inizio, si fonda sulla custodia della parola – i comandamenti – di Dio: Se uno Mi ama, osserverà la Mia parola e il Padre Mio lo amerà e noi verremo a lui e prenderemo dimora presso di lui (Gv. 14, 23). Chi accoglie i Miei comandamenti e li osserva, questi Mi ama (Gv. 14, 2). Le parole che vi ho dette sono spirito e vita (Gv. 6, 63). Sullo stesso principio si fonda anche il rapporto di ciascuno di noi con il nostro Redentore e Dio. L’essere credente non si riduce solo al credere che Dio “esiste”. Essere credente significa aver fiducia nel Signore, nelle Sue parole, significa custodire i Suoi comandamenti, vale a dire, costruire su di essi i principi del pensare e del vivere, e non affidarsi a parole o opinioni o “il consiglio” di altri più che a quello che il Signore dice o comanda. Il rapporto di comunione con il nuovo Admo e la condivisione con Lui dipende da un nuovo comandamento di salvezza, dato dal Signore ai Suoi discepoli, nella notte in cui fu venduto – più precisamente quando Egli stesso Si è dato per la vita del mondo- allora, Egli prese il pane e, rese grazie, lo ha spezzato ed ha detto: Prendete, mangiate, questo è il Mio corpo che si spezza per voi. Fate questo in memoria di Me. Allo stesso modo con il calice, dopo la cena, e disse: Questo calice è il nuovo testamento, nel Mio sangue. Questo fate, ogni volta che ne berrete, in memoria di Me. Poiché, ogni volta, se mangerete questo pane e berrete questo calice, annuncerete la Mia morte, testimonierete la Mia resurrezione, fino al Mio ritorno (1 Cor. 11, 23-26 e Liturgia di San Basilio il Grande). Questo comandamento di salvezza si ricorda ed attualizza ad ogni Divina Liturgia, e soprattutto il primo giorno della settimana (cf. Atti 20, 7), seguendo quanto stabilito fin dal tempo degli apostoli, quando quanti da essi battezzati, Erano assidui nell’ascoltare l’insegnamento degli apostoli e nell’unione fraterna, nella frazione del pane e nelle preghiere (Atti 2, 42). È essenziale comprendere che, se il rimanere di Adamo nel paradiso dipendeva dalla custodia/vivere il comandamento, “Non mangiate”, allo stesso modo, anche il rimanere innestati al Corpo di Cristo – la Chiesa – dipende, questa volta, dalla custodia/vivere il comandamento “Mangiate”. Questa è la ragione per la quale la Chiesa ha stabilito, con il canone 9 Apostolico e il Canone 2 del Sinodo di Antiochia (341), che coloro che, partecipando alla Liturgia, non si comunicano con Santo Corpo e con il Santo Sangue di Cristo Redentore, siano allontanati, come chi disobbedisce, fino a quando non si convertono/pentono e chiedano perdono, per essere ammessi di nuovo. Proprio come ci dice il Signore: Rimanete in Me e Io in voi. Chi non rimane in Me viene gettato via come il tralcio e secca; poi lo raccolgono, lo gettano nel fuoco e lo bruciano (Gv. 15, 4; 6). In verità, in verità vi dico: se non mangiate il corpo del Figlio dell’uomo e non bevete il Suo sangue, non avrete in voi la vita. Chi mangia il Mio corpo e beve il Mio sangue ha la vita eterna ed Io lo risusciterò nell’ultimo giorno. Perché il Mio corpo è vero cibo e il Mio sangue vera bevanda (Gv. 6, 53-55). La comunione con la Parola del Signore e con il Corpo e Sangue Suo significa, ogni volta che lo facciamo, comunione con la Vita di Colui che per noi ha sofferto, ha vinto la morte e, per mezzo di essa, il peccato; è risorto il terzo giorno, è asceso al cielo, siede alla destra del Padre e di nuovo verrà, nella gloria, per chiamare a Sé, per l’eternità beata, tutti coloro che hanno amato la sua manifestazione (Cf. 2 Tim. 4, 8). Il “luogo” in cui il cristiano desideroso di salvezza compie quello che abbiamo ricordato qui sopra non è altro che la “Divina Liturgia”. Qui egli ha l’occasione di comunicarsi, in modo “condensato”, e concreto, con l’insegnamento e il cibo spirituale necessario per rimanere in comunione con il Corpo di Cristo, nel quale fu innestato per mezzo del battesimo, e con tutte le altre membra che appartengono al medesimo Corpo. Da questo luogo sgorga ogni festa, ogni iniziativa, ogni nuovo inizio di vita del cristiano, ad una condizione: Che la partecipazione nostra alla Divina Liturgia non sia mai passiva, cioè come ad uno spettacolo, ma attiva, concreta, tanto nella preparazione interiore, quanto con la preghiera, con il nutrimento della Parola del Signore e con la comunione al Santo Corpo e Prezioso Sangue di Cristo Redentore, affinché, uscendo in pace, benediciamo il nome del Signore e lo annunciamo al mondo nel quale ci è dato di vivere. Vivendo in questi principi, colui che vuole salvarsi può accumulare conoscenze con la lettura e il nutrimento con la Parola del Signore, può “esercitarsi” (disporsi) ad ogni buona azione gradita al Signore; può munirsi con tutte le armi di Dio, affinché possa stare saldo contro le insidie del diavolo (cf. Efes. 6, 11); può purificare la sua anima, in modo continuo, attraverso la Confessione e la Comunione, e può, così, festeggiare pienamente la Resurrezione del Signore, pregustando, sin d’ora, le delizie del Regno eterno del Padre e del Figlio e dello Spirito Santo. È rigorosamente necessario che noi, noi che ci definiamo – e desideriamo esserlo – “fedeli”, ci riappropriamo, in modo più dinamico, dell’identità di figli di Dio e seguiamo i passi del nostro Signore e Redentore, spalancando e aprendo anche noi i nostri cuori (cf. 2 Cor. 6, 13), per ricevere in essi, con compassione, le sofferenze dei nostri simili e dell’intero genere umano – che è tanto fiaccato a causa della caduta del vecchio Adamo e soffre in modo indicibile – affinché si riversi su di esso la gioia nostra, quella di avere nel mondo il Redentore, il Nuovo Admo che prende su di Sé il peccato e la sofferenza del mondo e, per mezzo delle Sue piaghe, fascia le piaghe dei cuori spezzati, proclama il perdono agli schiavi, ai ciechi ridà la vista, consola tutti coloro che sono nel pianto e unge di gioia quanti nella tristezza (cf. Is. 61, 1-2; Lc. 4, 18). La nostra preghiera, la compassione e la benevolenza di ognuno di noi, contano nel mare della sofferenza che ci circonda, e si uniscono con lo scorrere di grazia e di consolazione, che sgorgano dalle piaghe del Redentore che è risorto dai morti! O Cristo, Pasqua grande e Santissima! O Sapienza e Parola di Dio e Potenza; donaci, in modo pieno, di comunicare con Te, nell’intramontabile giorno del Tuo regno! A Lui si addice tutta la gloria, l’onore, la gratitudine e l’adorazione, insieme al Padre Suo senza Principio e al Santissimo e Buono e Vivificante Suo Spirito, ora e sempre, nei secoli eterni. Amen.
CRISTO È RISORTO!
Nell’abbraccio paterno in Cristo il Risorto e l’Apostolica Benedizione su ciascuno di voi,
vi auguro ogni bene per la salvezza!
† Vescovo SILUAN
della Diocesi Ortodossa Romena d’Italia
Data dalla Nostra Residenza di Roma, nella Luminosa Solennità della Resurrezione del Signore
Anno della Redenzione 2023, il mese di aprile, il giorno sedici.
Un preot catolic executat? Da, deși este o moarte violentă, într-o formă mai prelungită au fost torturați și uciși numeroși alți clerici și laici care nu au renunțat la credință și nu s-au supus regimului comunist instaurat în Republica Populară Română și sistemului de represiune al Securității comuniste.
ORA 6.30: 1951 – 21 februarie – 2023: 72 de ani de la execuția prin împușcare a Slujitorului lui Dumnezeu, preotul DUMITRU MATEI – un martir ce așteaptă să fie beatificat.
Fiind „ucenic” al domnului cercetător Dănuț Doboș, am avut posibilitatea și curiozitatea de a citi mii de file din dosarele Securității, pe care le-am sintetizat în diverse cărți, studii și articole. Subiectul „Matei” mi s-a părut de-a dreptul captivant, de aceea am studiat dosarele care mi-au fost accesibile, dosarele din Arhiva Episcopiei de Iași, dar am făcut și o cercetare în satul natal al părintelui Dumitru Matei, Sărata – județul Bacău, în anul 2001, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea acestuia și i-am dedicat un număr special al revistei „Buletin istoric”.
Cea mai curioasă constatare am întâlnit-o în cimitirul de lângă biserica din deal, unde pe o cruce pusă în memoria preotului Dumitru Sandu Matei era trecut anul morții ca fiind 1956. Discutând cu nou-venitul părinte paroh Ionel Roșu și cu câțiva credincioși din sat urma să mă conving că al lor preot consătean era puțin cunoscut în comunitatea din Sărata. Iată câteva mărturii pe care le-am cules în urmă cu 20 de ani.
Cel mai în vârstă localnic pe care l-am putut aborda a fost domnul Ianoș Enășel, în vârstă de 95 de ani, născut cu 7 ani înaintea părintelui Matei, care ne-a spus printre altele: „Era un om deosebit. A avut un dar mare, o știinţă ce n o avut altul în satul nostru…, un băiat deștept ca el, altul n o mai fost. L am cunoscut așa cum l am cunoscut pe tatăl meu. (…) Era un preot foarte bun. A fost închis la Jilava. A avut mari suferinţe acolo. Și de ce? De ce? Degeaba. N a fost omul ăla vinovat ca să l împuște. M am rugat mult pentru dânsul și mă rog și astăzi”.
În ordinea vârstei, l-am abordat pe domnul Mihai Simon, născut în același an cu părintele Matei, 1913: „Ultima dată l am văzut în primăvara lui =49, când a venit să și ia un act de la primărie. Eu eram telefonist… A trecut pe la mine, pe la poartă, și a strigat tare: «Măi, leat, ce mai faci măi?». I am răspuns: «Uite, așa și așa!» El adaugă: «Măi, Mihai, ce mai spui?» Eu îi răspund: «Nu mai spun nimic». El însă continuă: «Măi, e cam prost… Îmi trebuie niște acte și ăștia de la primărie mă poartă cu vorba». Și cu asta am terminat. El a plecat acasă, vizavi, nu departe de mine. După puţin timp aud telefonul. Ridic receptorul, ascult și apoi îl pun în furcă. Zic nevesti mi: «Măi fimeie, e prost. Ăștia vor să l aresteze pe părintele… Au spus că mașina stă la Bahnă, la moară, iar șeful de post, Patriche, să vină să l anunţe ca să meargă la primărie să și ia actul și atunci mașina vine să l ridice». Fimeia îmi zice: «Du te și spune i!» Nu era de glumă. Eram în mare primejdie. Până la urmă, am îndrăznit, am mers la casa părintelui și i am spus tatălui său, Mihai: «Cumătrule, spune i părintelui s o ntindă, că acu= vin să l ia!» De abia am plecat de la poartă, îl și văd pe la vreo 200 de metri depărtare pe șefu de post care venea grăbit, la deal, singur. Cu siguranţă m o văzut. Dar era cumsecade. Eram chiar prieteni. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am păţit nimic. Întors acasă, mă uitam prin fereastră spre casa lor. Părintele a ieșit prin grădina din spatele casei, a trecut râpa pe unde vine apa Sărata, s a ridicat mai la deal și o ieșit la kilometru 15, pe șoseaua către Onești. De acolo cu ce s o dus, nu știu. Am auzit mai târziu de la un frate al lui că a stat câtva timp pe la Enăchești, la un cumnat al lui. (…) Am mai auzit că a stat fugar pe unde o putut…”.
Am discutat apoi cu doamna Maria Enășel, în vârstă de 72 de ani, care a spus: „În vara anului 1949 mă aflam împreună cu soţul meu, dascăl, în filiala Tărâţa, Parohia Pustiana, cam pe la 6 august, a trecut pe la noi. Era fugar, săracu=, dar foarte vesel. Nu i păsa că i urmărit. N a stat mult. Zicea, râzând: «Vreau să i fac să mă mai alerge oleacă… De acum merg către Dărmănești». La vreo două zile a venit o mașină plină cu securiști. Erau vreo zece. Au încercuit casa. Au intrat și au căutat peste tot, dar nu au găsit nimic. (…) Doar părintele plecase. L au luat pe soţul sub escortă și l au dus la mașină pentru întrebări… Erau înarmaţi, toţi, la mașină era și fratele părintelui, Mihai, din Sărata. I au scos din sat și le au luat declaraţii. La vreun ceas și jumătate soţul s o întors acasă. Era foarte speriat. Nu mi a spus nimic din ce a declarat securiștilor”.
La Dărmănești, în casa parohială, era atunci seminaristul Anton Despinescu, care a scris în urmă cu 20 de ani: „Represiunea comunistă devenind din ce în ce mai dură, atât părintele Matei cât și cei rămași încă liberi au adoptat „tactica fugarilor” schimbând mereu locul de activitate. Riscurile erau evidente. Astfel a început peregrinarea preotului Matei pe la diferite parohii din Dieceza de Iași și Arhidieceza de București. În seara zilei de 8 august 1949 părintele Matei a venit la Parohia Catolică Dărmănești, la colegul său Vilhelm Clain. Acolo l-a găsit pe teologul Anton Despinescu, căruia i-a spus: «Trecem cu toţii, preoţi, seminariști și credincioși prin mari încercări permise de Dumnezeu. De modul cum le vei înfrunta și tu personal, depinde salvarea vocaţiei tale. Acum ţi se oferă ocazia de a dovedi cât de mult îţi preţuiești vocaţia preoţească. A o rata ar însemna o pierdere ireparabilă».
Zilele trecute, același părinte Anton Despinescu, acum în vârstă de aproape 95 de ani menționa: „Părintele Matei, care se bucura de o stimă şi apreciere cu totul aparte mai cu seamă în Iaşi, a fost pus în urmărire foarte strictă fiind considerat ca un organizator al rezistenţei anticomuniste, îndeosebi în rândul tineretului. Conştient de această situaţie, părintele Matei a adoptat aşa-zisa etică a fugarului. Nu stătea mult într-un loc… În această situaţie mi-a fost dat să-l văd la Parohia Romano-Catolică Dărmăneşti, Valea Uzului, judeţul Bacău, în luna august 1949, când venise să-l vadă pe colegul lui, preotul Wilhelm Klein, parohul acestei comunităţi, în care mă aflam deja de un an. Având în vedere situaţia deosebit de critică a clerului catolic din dieceza noastră, tracasaţi permanent de către organele securităţii, preotul Klein a dispărut de la parohie cu o săptămână înainte de venirea părintelui Matei acolo. Era seară înaintată şi, deşi îi propusesem să rămână peste noapte la parohie, nu a acceptat această propunere. Ba mai mult, cunoscându-mă bine ca seminarist, la plecare, mi-a spus cumva parcă «cu limbă de moarte» următoarele: «Ne aflăm cu toţii, preoţi, seminarişti, enoriaşi, într-o perioadă de grele încercări. Pentru tine, personal, e momentul să dai dovadă de preţuirea vocaţiei tale preoţeşti de care nu te poţi îndoi nicio clipă. De felul cum vei răzbate în aceste vremuri depind atât realizarea idealului, precum şi mântuirea sufletului tău propriu»”.
Grație aceluiași părinte Anton Despinescu, în anul 2001 am cules unele informații de la unele persoane din Iași, bine cunoscute de acela care i-a fost părintelui Matei ministrant și seminarist. Dar iată mai întâi mărturia părintelui Anton: „Încă din copilărie, fiind elev al şcolii parohiale din Iaşi, l-am cunoscut pe părintele Dumitru Sandu Matei, mai cu seamă după intrarea mea în seminar în toamna anului 1939. Părintele Matei era proaspăt hirotonit (la 24 iunie 1939) şi activa în calitate de vicar parohial la Iaşi. Era un apostol de o rară perspicacitate, energie şi trăire preoţească. Îndată după intrarea României în al Doilea Război Mondial, episcopul Mihai Robu, cunoscând bine pe acest tânăr preot, i-a încredinţat lui şi altor doi preoţi din dieceză asistenţa spirituală a soldaţilor catolici combatanţi. S-a achitat cu foarte multă pricepere timp de doi ani în această grea misiune, după care s-a întors la slujirea de la parohia Iaşi, având ca obiective principale ale activităţii sale grija săracilor, a bolnavilor şi răniţilor din spitale, precum şi apostolatul în rândul tineretului catolic şi nu numai. Era arhicunoscut în Iaşi sub denumirea de «părintele Matei». Titlul cel mai obişnuit care i se dădea era părintele tuturor săracilor. Era în stare, cum spuneau ceilalţi preoţi de la episcopie şi de la Parohia din Iaşi, «să pună la mezat toate bunurile acestor instituţii în favorul săracilor». După încetarea acţiunilor beligerante în 1945, întreaga ţară era în dificultate atât din cauza distrugerilor din timpul războiului, a suportării regimului de ocupaţie sovietică, precum şi, în 1946-1947, a foametei generalizate în Moldova în urma celor doi ani consecutivi de secetă cumplită. Acelaşi părinte Matei a fost considerat de către episcopul Marcu Glaser, la acea vreme administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, omul potrivit pentru a lua în primire colectele masive de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte trimise cu vapoarele de către episcopatul catolic american în portul Constanţa. De acolo, aceste bunuri părintele Matei le dirija la cantinele din anumite centre din Moldova atât pentru catolici, cât şi pentru necatolici. Acest lucru a făcut ca preotul Matei să fie binecunoscut de către autorităţile statale în perioada aceea destul de confuză după încheierea armistiţiului de la 23 august 1944, iar mai apoi după încheierea tratatelor de pace din februarie 1947”.
Domnul Mihai Gheorghiu, în vârstă de 75 de ani, mărturisea în urmă cu 20 de ani: „Cunosc pe preotul catolic Dumitru Sandu Matei din anul 1936 de la Școala Primară de Băieţi «Notre Dame de Sion» din Iași, unde preotul Matei mi a fost profesor de religie. Din anul 1939, preotul Matei mi a continuat educaţia religioasă fiindu mi și duhovnic, astfel încât s a născut între mine și el legături foarte strânse. Mă duceam la el săptămânal. În anul 1946, în luna februarie, preotul Dumitru Matei a venit la mine și mi a cerut dacă nu aș putea ţine în gazdă doi foști prizonieri germani: Stephan Kling și Hantz Gartner. Am acceptat și i am găzduit timp de două săptămâni după care preotul Matei și eu i am condus la gară îmbarcându i pentru București. Tot la propunerea preotului Sandu Matei Dumitru și cu ajutorul studentului Silviu Cernea am executat pe niște fișe, sfert de coală, în alb, ștampila lagărului de triere a prizonierilor repatriaţi din Focșani. În același an, preotul Matei m a rugat să primesc un alt prizonier german, Otto Holtz. Am acceptat, și acest neamţ a stat la mine două zile, după care a plecat și el la București. În luna mai a aceluiași an, preotul Matei m a rugat să găzduiesc pe domnișoara Smaranda Brăescu, aviatoare și membră în Organizaţia «Sumanele negre», fiind fugară. Am acceptat. Tot eu, la propunerea părintelui, am falsificat un buletin de populaţie ce trebuia să servească Smarandei Brăescu. Apoi am condus o în comuna Butea”.
O altă persoană din Iași, dr. Rozalia Iosub (înainte de căsătorie: Zizi Cozoroc), care avea 74 de ani, a declarat: „Când părintele Matei era vicar la Parohia Iași se ocupa foarte mult cu tineretul care era înscris în Asociaţia «Sfântul Gheorghe». Ca mai toţi studenţii din acei ani, eram și eu indignată de toate mașinaţiile politice comuniste susţinute de Moscova. Mi am dat cât am putut mai mult concursul la organizarea subversivă anticomunistă sub îndrumarea părintelui care avea mare încredere în mine. Am ascuns la mine în casă pe unii urmăriţi recomandaţi de părintele. În final am fost și eu arestată, judecată la Tribunalul Militar din Suceava și deţinută doi ani fără a fi condamnată. Eliberată, am suportat urmările ca toţi cei care nu cântau pe strunele comuniste”.
Domnul Emil Unterfinger, în vârstă de 68 de ani, spunea în anul 2001: „L am cunoscut foarte bine pe părintele Matei, fiind ministrant mulţi ani la biserică. În primăvara anului 1949, când era fugar, a mai trecut în mare taină prin Iași. Nu mai purta barbă. M a chemat la parohie prin cineva de încredere, m a încurajat și mi a spus: «Tovarășii se vor prăbuși ei odată». Mi a dat o carte pe care a scris: «Spre amintire, din zilele de idealism». Îmi pare foarte rău că nu mai am această carte”.
În fine, prezint și mărturia domnului Anton Cristian Cuba, la vremea aceea având 67 de ani: „În perioada 1946 1947, locuind în strada Pojărniciei, nr. 10, tata fiind pensionar, colonel (r), păstrând unele relaţii cu cadrele militare active mai tinere, a găzduit timp de opt zile o persoană, probabil fugar german, la intervenţia părintelui Matei care venea pe la noi cam o dată pe lună. Tata i a procurat valută, înlesnind astfel plecarea germanului. Domnul Mărgineanu Sorin (Coca) a venit pe la noi de câteva ori, adus de același părinte Matei, discutând tot felul de lucruri privind viaţa politică, socială, religioasă, despre comuniști. Reţin un fapt cert: mama mea, Natalia (născută Tujan), profesoară de franceză, la cererea părintelui Matei de a i recomanda o persoană demnă de încredere și de sprijin la București, stând de vorbă cu tatăl și mama mea, aceștia i au sugerat să ia legătura cu sora mamei mele, Magdalena Tujan, care locuia în strada Oradea Mare, nr. 46 (pe lângă Capela «Sfântul Anton»), București. Lucru s a și realizat în perioada august 1949 B februarie 1950, când părintele Matei a avut diferite întâlniri cu Mihai Gheorghiu din Iași. La aceste întâlniri a fost prezent de două ori și Tujan Dumitru, unchiul meu. Mătușa mea a fost condamnată pentru «omisiunea denunţării» și «favorizarea infractorilor», executând închisoare corecţională timp de 10 ani. Unchiul meu, Dumitru, a fugit în munţi, unde după un an a decedat. Părintele Dumitru Sandu Matei, de câteva ori mi a dat mai multe pachete de ţigări spunându mi să mă duc la ora cutare și pe strada Copou, când treceau prizonieri francezi, germani ș.a., și să le dau celor în cauză. Acest lucru îmi făcea plăcere, dar îl făceam și cu oarecare sfială. Cât timp am avut posibilitatea de a l cunoaște pe părintele Matei, care m a și pregătit în 1942 pentru prima Sfântă Împărtășanie, apoi în perioada amintită mai sus (1946 1947), precum și din aprecierile părinţilor mei, mărturisesc că acest preot era plin de zel pentru suflete, social, caritabil, patriot, pătruns de ideea de a și ajuta aproapele în spiritul Evangheliei. Era un spirit întreprinzător, neastâmpărat aș zice, iar faţă de ideile bolșevic ateiste avea o mare repulsie, dar și teama că acestea s ar putea instala și în ţara noastră. Poate, din prea marele său zel pentru alţii a neglijat propria sa «apărare». Avea o mare veneraţie faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus. Nouă, tinerilor, ne dădea iconiţe îndemnându ne să avem curaj în viaţa noastră creștinească. Avea un «Ce?» aparte de a dinamiza oamenii pe care îi întâlnea. După ce am aflat că a murit la 21 februarie 1951, mi am amintit și îmi amintesc mereu de Sfinţia sa în rugăciunile mele căci prin părintele Matei am deprins curajul de a înfrunta, în anii grei ce au urmat, regimul ateist comunist instalat în ţară. Fie în veci amintirea părintelui Sandu cu noi toţi!”
Martorilor redați mai sus, din Sărata și Iași, le adaug mărturia domnului doctor Cristache Ștefănescu, în vârstă de 78 de ani, din Brăila: „Pe părintele Dumitru Sandu Matei l am cunoscut în Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iași, unde am lucrat la început ca extern și apoi ca intern prin concurs la clinica prof. Gheorghe Chipail. Iniţial relaţiile noastre erau pur profesionale, dânsul fiind delegatul Episcopiei Romano Catolice din Iași pentru asistenţa medicală a bolnavilor din spital. Îmi amintesc că printre bolnavii internaţi erau și prizonieri nemţi, unii din ei romano catolici, pe care i a ajutat cu medicamente, îmbrăcăminte și alimente. Fiind vorba de o acţiune umanitară, în mai multe rânduri l am secondat în această acţiune deoarece în unul din saloanele la care lucram erau internaţi mulţi prizonieri germani. În perioada 1946 1948 preotul Matei a condus ajutorul catolic pe Moldova, înfiinţând la Iași chiar o cantină franceză pentru studenţimea ieșeană. În această calitate a intrat în conflict cu autorităţile comuniste locale din acea vreme care doreau să preia aceste ajutoare. Fiind de acord cu atitudinea sa, în afara legăturilor profesionale, între părintele Dumitru și mine s au creat relaţii de afecţiune și stimă reciprocă, găsindu ne pe aceeași baricadă de rezistenţă moral creștină. Îmi amintesc că într o discuţie avută la un moment dat, dânsul mi a pus întrebarea: «De ce lumea creștină din această parte a Europei se teme de moarte și în special preoţii? Deoarece după aproape 2000 de ani Dumnezeu oferă celor care cred în el ocazia martirajului». Ideea aceasta, mărturisesc sincer, m a cutremurat. Mi am dat seama atunci că faptul de a deveni martir prin sabia comunistă era un dar de la Dumnezeu și dânsul era pregătit pentru aceasta. Pentru mine, un preot care trăia pentru o astfel de finalitate nu putea fi decât un preot cu totul deosebit și de aceea încrederea mea în persoana sa morală era totală. Acesta a fost motivul care m a determinat în dimineaţa zilei de 17 iunie 1948, când doi agenţi veniseră să mă invite la Siguranţa Statului pentru a da relaţii despre câţiva colegi arestaţi, reușind să dispar din faţa lor, primul gând a fost să cer ajutorul preotului Matei. Într adevăr, dânsul și un fost student medicinist, Mihai Gheorghiu, m au ajutat să părăsesc Iașul. Prin bunăvoinţa părintelui am ajuns în comuna Frumoasa, judeţul Neamţ, iar mai apoi la Hălăucești. De aici am plecat la rudele mele din Focșani și de acolo la București în primăvara anului 1949. Prin toamna aceluiași an l am întâlnit aici pe părintele Matei cu totul întâmplător, pe când treceam prin faţa capelei din strada Pitar Moș, unde dânsul locuia provizoriu. Revederea ne a bucurat deopotrivă. Cu această ocazie am aflat că din motive asemănătoare a fost nevoit să părăsească Iașul. Ne am hotărât să ne revedem. Cu o lună înainte de arestarea sa, mi a făcut o propunere de a mi schimba locuinţa prin mutarea la o fostă gazdă a sa din strada Toamnei, nr. 109, la familia Georgescu, catolici. Am acceptat propunerea, dar într o dimineaţă din luna mai 1950 am auzit o bubuitură în ușă însoţită de un strigăt disperat de a deschide ușa că este poliţia. Am reușit și de această dată să dispar sărind pe fereastră. Între timp am cunoscut prin părintele Matei pe inginerii Druszcz Romuald și Nelu Procopovici, și ei fugari. Cu primul urma să mă întâlnesc chiar în ziua acestei întâmplări, la ora prânzului. Cu această ocazie am aflat de la Druszcz că părintele Matei fusese arestat și că descinderea de la noua mea locuinţă se explică prin această arestare. Rămas de unul singur am reușit să supravieţuiesc prin niște relaţii personale până la sfârșitul lunii octombrie 1951 când am fost și eu arestat. Între timp am aflat din presă despre procesul înscenat Legaţiei Franţei în care erau acuzaţi de “înaltă trădare” părintele Matei, inginerul Druszcz Romuald și mulţi alţii. Tot din presă am aflat despre condamnarea lor la moarte. Fapta din dosar pentru care am primit o condamnare de 20 de ani muncă silnică este puerilă. Eram acuzat că am furnizat preotului Dumitru Sandu Matei o informaţie referitoare la nemulţumirea muncitorilor de la Atelierele «Griviţa» din București despre salariile pe care le primeau. În realitate, eu discutasem cu un muncitor ilegalist de la Atelierele «Griviţa» despre nemulţumirea mea la salariile medicilor, afirmând că nu este drept ca un medic să fie mai prost plătit decât un muncitor. Este adevărat că primul om după discuţia avută cu ilegalistul în cauză, pe nume Ghinescu Constantin, a fost preotul Matei, căruia i am relatat această întâmplare ca pe un fapt banal. Mi s a prezentat la anchetă o listă de așa zise informaţii, bătute la mașină, neiscălită de preotul Matei. Eu am negat toată această înscenare; am cerut confruntări și martori la proces, martori care nu mi au fost aprobaţi și deși mi s a cerut achitarea din lipsă de probe materiale, am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Am fost condamnat nu pentru fapte deosebite, ci pentru încrederea și afecţiunea care mă lega pe mine cu părintele Matei. În acest context îmi amintesc de o vizită făcută împreună Monseniorului Schubert de la catedrala «Sfântul Iosif» și preotului Müller din comuna Popești Leordeni. Marea mea satisfacţie a fost că am reușit să rămân singur în dosar, neimplicând pe nici unul din oamenii care timp de trei ani m au ajutat. Rezistenţa mea morală a fost alimentată și de faptul că o parte din vremurile de pribegie am stat alături de un om, preot pregătit pentru martiraj, convins că supravieţuirea prin acei îndelungaţi ani de suferinţă a fost un dar de la Dumnezeu, animat și de rugăciunile de pe celălalt tărâm ale preotului martir Dumitru Sandu Matei”.
Din mărturiile de mai sus am reținut unele aspecte din viața publică a tânărului preot Matei, pe care doresc să le completez cu alte detalii biografice și cu unele informații culese din dosarele Securității.
Completând datele despre copilărie, reamintesc că Dumitru Sandu Matei era originar din comunitatea catolică Sărata, pe atunci filială a Parohiei Luizi Călugăra, judeţul Bacău. S a născut în ziua de 28 iulie 1913, tatăl său se numea Dumitru Sandu, iar mama Maria, născută Vereș, ambii agricultori ce au trebuit să lucreze din greu pentru familia lor cu trei copii. A urmat clasele elementare în satul natal, remarcându se prin destoinicie și stăruinţă la învăţătură. Preotul Petru Pal, parohul din Valea Seacă, descoperitor al apelor binefăcătoare de la Sărata, care l a apreciat, i a înlesnit intrarea în Seminarul Catolic diecezan din Iași în toamna anului 1927.
La finele studiilor de seminar, teologul Dumitru rememora în articolul „Prima zi” din „Volumul festiv” al seriei celor 33 de preoți din promoția 1939 a Seminarului Catolic din Iași: `Prima zi. E ziua din care memoria păstrează cele mai mici amănunte. E ziua care pentru noi, viitorii seminariști ieșeni, avea o însemnătate deosebită faţă de aceea a altor elevi seminariști sau licealiști. Eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem 12 ani pe meleagurile copilăriei, pentru un ideal mare care ne ademenea. Eram hotărâţi, noi, niște copii de 12 13 ani. Într adevăr, când mă uit de la al 12 lea an în urmă mi se pare cale scurtă, când însă privesc din prima zi, mă cuprind fiori ce nu m au cuprins atunci: ce am hotărât noi, niște copii? Dar nu noi, ci harul lui Dumnezeu în noi și noi prin harul lui.
Prima zi. Îmi evocă spontan două scene. Prima, mai clară, o văd la marginea unui sătuleţ înconjurat de trei dealuri, într o căsuţă acoperită cu șindrilă veche. O mamă acoperă pe fiu i cu sărutări și din ochi îi curg lacrimi multe. Doi fraţi suspină pe laviţă. Iar un tată stă la ușă cu fruntea întunecată, plecată la pământ. «Cu bine, mamă! strigă feciorul de pe scări. Cu bine, după 12 ani». Și ea îl privește din ușă. «Cu bine!», strigă băiatul încă o dată din drum. Ea îl privește de la poartă. Nu i mai vede lacrimile, dar le simte pe ale sale. Tata îi grăbește pașii. E scena petrecută în satele celor porniţi spre același ideal. În fond e aceeași, cu mici nuanţe schimbate. Am plecat atunci veseli și triști spre un viitor frumos, și în mintea noastră sigur. Sigur! (…) Cât de nesigur a fost!
Locomotiva taie văzduhul și fuge nebună peste câmpii nesfârșite. Staţionăm prea des. devenim nerăbdători. «Câte gări mai avem până la Ieși, domnule?», întrebăm necontenit pe șefii de tren. În sfârșit am ajuns. Pe străzile Iașilor trec rând pe rând feciori de moldoveni, îmbrăcaţi în alb, cu bondiţe înflorite și cu pălăriile trase pe ochi. Din curtea bisericii, înconjurată cu ziduri groase de piatră, intrăm printr un gang, întunecos ca noaptea, într o curte mai mică, cu clădiri de jur împrejur. Suntem la seminar. Privim curioși în dreapta și n stânga. Un părinte se plimbă pe trotuar. Mic de statură, cu pașii gravi și cadenţaţi, privirea gânditoare. Ni se pare sever. Dar ce părinte a fost! «Intraţi în clădirea din dreapta!», ne spune. Aici un alt părinte, mai tânăr, cu barbișon roșu, slab și destul de înalt, întreabă și scrie într o condică. În cameră e mare înghesuială. În curte, mișcare continuă.
Se înserează. Părintele tânăr, cu un grup de băieţi inimoși, cară scânduri, așază mindire, ajută pe băieţii mai mici să ducă bagajul. Aranjează totul pentru culcare. O parte din cei care au venit fără părinţi, sau ai căror părinţi s au întors acasă, se stabilesc definitiv în dormitoare. Ceilalţi întindem așternuturile pe dușamea, în sălile de studiu și în clasă. Hei! Încă o seară pitorească, ca toamna la clacă. Părinţii, cu coatele rezemate pe pernă, își spun păsul vieţii. Cântăresc viitorul feciorilor. Aceștia sar voioși peste plapume. Strigă, cântă. Unul scoate un măr frumos dintr o traistă. Doi vecini sar să i l ia. Ne pomenim cu o încăierare. În fund, doi măsoară puterile. Câţiva mai sfioși, cu capul pe pernă, privesc și râd cu gust. Pe la mijloc se înfiripă primele prietenii, alături două mame deplâng despărţirea de mâine. În colţ, alta își pleacă obosită capul pe pernă.
Parcă uitasem unde ne aflăm. Ușa se deschide. Intră părintele. Tăcere… Se plimbă puţin prin sală. «De acum e timpul să vă culcaţi. Să stingeţi lumina!» Și plecă. Îndată, un ștrengar de șș ani sare și stinge lumina. «Aprinde, strigă un orășean. Trebuie să mă dezbrac». «Dar eu cum nu mă dezbrac», răspunse săteanul. Și vreo cinci minute lumina se stinge și se aprinde. «Ajungă odată cu neastâmpărările», răsună un glas puternic. Se liniștise toată lumea.
Dimineaţa, același părinte ne trezește cu salutul ce l vom auzi 12 ani: «Lăudat să fie Isus Cristos!» «În vecii vecilor», răspund voci voioase de sopran, amestecate cu bas. Unii mai dorm. Părintele se duce la fiecare. Ici, colo, câte unul nu vrea să se scoale. În sfârșit toată lumea e în picioare. Până la sfânta Liturghie. Personal, am ascultat o foarte distras. Poate alţii au fost mai fericiţi.
După sfânta Liturghie vreo câţiva inși în loc să mergem cu toată clasa la refector, întindem praznic comun în clasă. Auzisem prin sate că la seminar se primește mâncare rea. «Ce aţi primit?», întrebăm curioși pe cei care vin din refector. «Cafea». «E bună?» «Bună». «Nu i voie să lipsiţi de la masă, replică unul. Părintele a întrebat cine lipsește». Ne privim întrebători. Prin urmare, în seminar nu i chiar așa cum se spune în lume! Câte idei de acest fel aveau să se schimbe în mintea noastră! Lumea rea descrie seminarul în culori negre, spre a înspăimânta tinerele vlăstare, chemate la această viaţă atât de nobilă și de frumoasă. Pe seminariști îi prezintă posomorâţi, toată ziua cu ochii la icoane. Da, viaţa de seminarist e viaţă plină de rugăciune, dar raţională și sănătoasă. E viaţă veselă și serioasă. E și viaţă de sacrificiu, condusă de o regulă strict observată. Dar tocmai observarea strictă a acestei reguli, coboară în suflet acea pace și fericirea pe care nimeni n ar voi să o schimbe cu fericirea din lume.
Părintele prefect (așa îl vom numi de acum pe părintele cel tânăr), scoate bilele, popicele, mingea de fotbal și se încinge un joc în curtea bisericii cum nu visasem. Fiecare aruncă, sare, aleargă în legea lui. Cei câţiva orășeni se dau mari la fotbal. Își rezervă mingea. Noi îi privim o clipă sfioși și cu necaz în suflet. Ștrengarul de aseară face deznodământul. O lovitură de gheată, mingea zboară și este a noastră. Larma și veselia te asurzește. Te miri de unde a răsărit. Părintele prefect se plimbă pe trotuar. Părinţii veniţi cu fiii la seminar se întorc mulţumiţi spre casă. Câteva echipe de băieţi, satisfăcuţi de aruncatul mingii și al bilelor, încep explorarea turnului bisericii și a tuturor odăilor aflate deschise. Vreo câţiva rătăcesc prin Editura «Presa Bună». În fine, clopoţelul ne cheamă pe toţi la masă, pe care o luăm fără să întrebăm cum este. Un domnișor din capul mesei, cu cravată și frizură, ne atrage atenţia. Știe patru limbi. «Ce deștept!», gândim noi. După prânz și vizita la Preasfântul Sacrament recreaţia continuă. La patru primim primul ordin din zi: «Acei cu bagajele în clase să le ducă în dormitoare!» Cu promptitudine militărească, punem buccelele pe spate și, în dormitor cu ele! Aici un accident. Cineva, în camera vecină, izbucnește în plâns. Era cel mai mic dintre noi. Aveai impresia că n a trecut de cinci ani. Aruncăm bagajul peste paturi, la voia întâmplării și alergăm la el. Ne strângem grămadă în jurul lui. Nu ne răspunde la nici o întrebare. Plânge nemângâiat. Chemăm pe părintele prefect. «De ce plângi, puiule?», îl întreabă. «A plecat tata», răspunde copilul.
Ne întoarcem puţin triști la bagaje. Ne a răscolit amintirea de ieri și de azi dimineaţă. Munca continuă cu mai puţină gălăgie. Stabiliţi definitiv, ne întoarcem obosiţi în curte. La joc nu mai e atâta viaţă. Privim din când în când spre apus B miazăzi. De acolo am venit. Soarele coboară agale peste dealuri necunoscute, pe care abia le zărim printre pădurea de clădiri, ce ne înconjoară. Nedespărţitul clopoţel ne va chema la cină și apoi la rugăciunea de seară. Am trăit prima zi în seminar. Am trăit câteva puncte din regulamentul zilei. Am făcut primul început de ascensiune spre sublimele trepte ale altarului. Peste câteva zile vom pune veston peste cămașă și vom schimba pălăria cu șapcă. Vom începe obositorul studiu. Vom schimba și vestonul cu talar. Apoi va fi momentul solemn al îmbrăcării în albă și dalmatică. Iar acum când scriu suntem în preajma marelui act al sfinţirii preoţești. După câteva zile ne vom prosterna la picioarele altarului și vom cere viaţă și putere dumnezeiască. Câteva zile ne despart de idealul primei zile. Am plecat atunci veseli și triști, am plecat 44 de moldoveni plini de vigoare și avânt. Toţi hotărâţi să atingem idealul. Lupta celor „2 ani ne a decimat. Mai suntem ș4. Recunoscători, plecăm fruntea în faţa neţărmuritei mile divine: «Cum ţi ai oprit, Doamne, privirea asupra noastră!»”.
Având acces la foile matricole ale seriei 1939 din Seminarul Diecezan din Iași, am constatat că Dumitru Sandu Matei s-a dovedit foarte bun la carte și în comportare, terminând cursurile seminariale de opt ani, în iunie 1935, cu media 9,23, clasificat al patrulea din 31 de elevi seminariști. După absolvirea acestor cursuri medii, a continuat studiile teologice timp de patru ani (1935 1939) sub îndrumarea părinţilor iezuiţi, cărora li s a încredinţat formarea seminariștilor în perioada 1930 1939, după ce fuseseră chemați la conducerea Seminarului din Iași încă de la înființare: 29 septembrie 1886. Încheierea formării preoţești îi este încununată cu hirotonirea sacerdotatlă, care a avut loc la 24 iunie 1939, oficiată de episcopul Mihai Robu în capela Institutului „Notre Dame de Sion” din Iași.
Locul de apostolat care i-a fost repartizat după hirotonire a fost Parohia Catolică din Iași. Timp de doi ani, până la intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, preotul vicar parohial Dumitru Sandu Matei a lucrat cu tot devotamentul alături de Mons. Dumitru Romila, parohul de Iași, împreună cu alţi vicari și preoţi de la episcopie. Trăsătura caracteristică a părintelui Matei era aceea de „apostol al săracilor”. Dădea acestora tot ce avea. Cei de la parohie erau convinși că „Matei e în stare să scoată la mezat toată parohia în folosul săracilor”. Motivul acestei dărnicii era bine fondat, anume: prezenţa lui Cristos în cei sărmani.
Atunci când a fost solicitat de episcopul Mihai Robu, care îi cunoștea dârzenia și spiritul de jertfă, părintele Matei, alături de alţi câţiva preoţi militari, au acordat asistenţă spirituală soldaților de pe front, împlinind acest serviciu cu tot curajul și priceperea ca un adevărat soldat al lui Cristos. În acele timpuri, răspunzând solicitării Ministerului Apărării Naționale, episcopul Mihai Robu a adresat, la 8 iulie 1941, o scrisoare generalului Ion Antonescu solicitând aprobarea unei liste cuprinzând numele a zece preoți catolici propuși să fie integrați în armata României cu gradul de căpitan asimilat. Primul episcop indigen de Iași își motiva astfel demersul său: „Ca să poată (preoții militari) întovărăși trupele noastre viteze și să poarte de grijă spirituală soldaților români catolici, îmbărbătându i și împăcându i cu Dumnezeu”. Din lista propusă de episcopul Robu la 8 iulie 1941, reactualizată la 14 iulie și 8 august același an, făceau parte preoții: Anton Tălmăcel, Mihai Dămoc, Petru Băcăoanu, Ioan Minuț, Petru Biru, Petru Lucaci, Ludovic Lopată, Petru Cădar, Andrei Gherguț și Dumitru Matei. În mod nejustificat, inițial Guvernul României a aprobat încadrarea ca preot militar activ doar a lui Petru Băcăoanu, în timp ce preotul Dumitru Matei a fost desemnat pentru răniții din spitalele garnizoanei din Iași. Acestora li s au adăugat treptat preoții: Petru Lucaci, Anton Tălmăcel (respins ulterior de Ministerul Apărării Naționale datorită vârstei), Petru Martinescu, Ioan Minuț (înlocuit apoi cu Andrei Gherguț) și Iosif Petrișor. Adresându se preoților militari, la plecarea acestora pe front, episcopul Robu i a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Caută să fii totdeauna la înălțimea chemării preoțești ca să edifici nu numai cu cuvântul, dar și cu pilda bună, atât pe catolic, cât și pe cei de altă credință. Ai prilejul cel mai favorabil pentru un apostolat salutar și fecund”. Despre activitatea acestor preoți, documentele cercetate nu relevă prea multe informații. Relativ la preotul Dumitru Matei, care a însoțit trupele române până la Cotul Donului, acesta s a reîntors la Iași în 1943, unde a rămas mobilizat la Corpul IV Armată la propunerea episcopului Robu pentru „a contribui cât mai mult la întărirea sentimentului național, patriotic și moral, pentru desăvârșita glorie a scumpei noastre oștiri”.
După moartea episcopului Mihai Robu și terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, episcopul Marcu Glaser, administratorul apostolic din acei ani, a încredinţat părintelui Matei – „specialist în serviciul săracilor”, preluarea și distribuirea ajutoarelor venite din străinătate, „îndeosebi din America”, pentru înfometaţi. Tânărul preot și a împlinit exemplar misiunea, a stat la dispoziţia tuturor, indiferent de confesiune. Evreii din Iași, prigoniţi în timpul prezenţei naziste aici, veneau la părintele Matei ca la un tată spiritual. Pe mulţi prizonieri i a luat adăpostit în diferite locuri, iar unii au recunoscut că numai datorită lui au scăpat cu viaţă. Preotul Dumitru Sandu Matei, care cunoștea foarte bine durerile ţării nu a putut să rămână indiferent. Bine cunoscut, mai cu seamă de studenţii mediciniști care lucrau în clinicile universitare din Iași, unde și părintele era prezent cu asistenţa spirituală a bolnavilor, a acceptat să devină mentor al acelora care apelau la sfaturile și experienţa sa.
După instalarea puterii comuniste, în multe locuri din țară s-au organizat grupări de rezistenţă anticomuniste. Într-o astfel de grupare s-a integrat și părintele Matei, care era o „figură centrală”, considerat a fi o „personalitate de excepţie, inteligent, cu convingeri ferme, cu un mare devotament și capacitate de înrâurire a altora”. Foarte hotărât și om de acţiune, cunoștea multă lume din diferite cercuri ale societăţii, fiind iubit și respectat. Dânsul a făcut legătura cu profesorul Petru Caraman de la Universitatea din Iași, cu doctorul Ioan Gheorghiu, cu grupul de studenţi politehniști de la „Notre Dame”, cu maiorul Brăescu, cu mulţi studenţi mediciniști și de la alte facultăţi. Mulţi dintre aceștia se adunau împreună cu părintele Matei pentru a analiza situaţia existentă și a găsi căi și mijloace potrivite pentru a ne împotrivi acţiunii comuniștilor.
În anul 1948, organele de represiune supravegheau cu multă atenţie mișcările anticomuniste și luau măsuri de stingere a acestora. La 15 mai 1948 s a produs primul val de arestări, numai la Iași au fost reţinute câteva sute de persoane. Cu toate acestea, grupul în care activa părintele Matei și a continuat activitatea, mai mult „părintele era în vorbă cu un diplomat de la Legaţia Franţei, în vederea sprijinului pe care îl solicitasem pentru procurarea a două aparate de radio emisie recepţie”.
Așa cum am putut citi din mărturiile prezentate în prima parte a studiului, după multe peregrinări prin ţară, părintele Matei se retrage la diferite adrese în București, unde însă, la 18 mai 1950, a fost arestat. Motivul urmăririi părintelui Matei a fost prezentat astfel: „În perioada 1946-1947 a facilitat evadarea din spitale a opt prizonieri germani și a oferit protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmă¬rită de orga¬nele represive comuniste. Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit să se refugieze în mai multe pa¬ro¬hii din Moldova, apoi la Craiova, în final încercând să-și piardă urma în furnicarul Bucureștiului. A fost depistat de Secu¬ri¬tate și arestat la 18 mai 1950, îm¬preună cu cele 8 persoane care l-au găz¬duit”. Iată ce declară părintele Dumitru Matei cu privire la acest eveniment: „În timpul când prizonierii germani erau în spitalele din Iași, subsemnatul am avut misiunea de a mă ocupa de dânșii din punct de vedere pastoral și, întrucât era posibil, și din punct de vedere material, adică ajutorarea lor. Misiunea aceasta o aveam de la episcopul meu, Preasfințitul Marcu Glaser, întrucât subsemnatul aveam în general misiunea de a mă ocupa de bolnavii din spitalele din Iași. În primăvara anului 1947, portarul Spitalului «Izolarea» din Iași m a întrebat într o zi dacă ar fi posibil să ajutăm evadarea câtorva prizonieri germani din Iași. Subsemnatul i am spus că e posibil, punându i într un transport de repatriați…”.
Cercetătorul Dănuț Doboș, pe baza mărturiilor cuprinse în declarațiile părintelui Dumitru Matei, a refăcut traseul urmăritului de organele de Securitate. Astfel, în noiembrie 1948, acesta este obligat să fugă din Iași la Parohia Catolică Gherăești, de unde se refugiază la Craiova și din nou în Moldova, la Parohia Văleni Bacău. După 5 ianuarie 1949 se afla la Mănăstirea Neamț și la București, în Pitar Moș, de unde revine la Gherăești, Butea, Răchiteni, Pralea, Pustiana și din nou la București, în iulie 1949. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în Moldova, iar faptul cel mai trist pentru părintele Matei B așa cum de altfel o afirma el singur B a fost că nu avea să mai poată activa niciodată ca preot, aflându se ascuns majoritatea timpului la diferite adrese din București, ultima fiind în str. Toamnei, nr. 109. Înainte de fuga din Iași, preotul Dumitru Matei i a cerut episcopului martir Anton Durcovici permisiunea, onorată de altfel, de a se refugia într o parohie sigură din Moldova, pentru a nu fi arestat de Securitate. Cei doi aveau să se mai revadă o singură dată în București, în ianuarie 1949. La 26 iunie 1949, episcopul dr. Anton Durcovici avea să fie arestat el însuși la Popești Leordeni. Din perioada cât a stat ascuns la București (iulie 1949 B 17 mai 1950), cunoaștem doar patru momente din activitatea părintelui Matei: o presupusă întâlnire cu un „om de legătură”, Dumitru Tujan; o a doua întâlnire cu studentul Mihai Gheorghiu, aflat în serviciul militar la Popești Leordeni; momentul din 13 mai 1950, când părintele Matei a luat decizia de a părăsi clandestin țara, cu destinația Palestina, apelând în acest sens la sora Agnes (Etla Clinger) de la Spitalul Burghelea B Panduri; în fine, întâlnirea din ziua de 18 mai 1950 dintre părintele Dumitru Matei și doctorul Ioan Gheorghiu. Imediat după despărțirea de doctorul Gheorghiu, părintele Dumitru Matei a fost arestat de Securitate și acuzat de înaltă trădare! Singura mare „crimă” dovedită de Securitate și recunoscută, de altfel, de preotul Dumitru Matei a fost sprijinirea evadării în 1946 a doi prizonieri germani, cărora în primăvara anului 1947 li s au mai adăugat alți șase prizonieri germani, în colaborare cu studenții Liviu Mărgineanu, Mihai Gheorghiu, Silviu Cernea și dr. Ioan Gheorghiu. Mai oferise, este adevărat, protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmărită și ea de Securitate.
La 23 octombrie 1950 a fost judecat și condamnat la moarte. A fost acuzat de „spionaj și de înaltă trădare”. În dosarul 10715 există o notă a ofițerilor care au instrumentat cazul, unde se recunoaște că inculpatul Dumitru Sandu Matei a fost obligat de anchetatori să declare și să semneze, „prin intimidări si tortură, tot ceea ce îi ceruseră torționarii”. La 21 iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: „Toate acestea Dumitru Matei le-a făcut datorită faptului că dorea fierbinte înlă¬turarea actualului regim, sub care el nu mai putea să-și continue în voie activitatea sa de rătăcire a minților populației, prin răspândirea misticismului religios, a superstițiilor, precum și influenței vârfurilor catolice din țara noastră, duș¬mani de moarte ai regimului democrat”. Pe lângă preo¬tul Dumitru Sandu Matei au mai fot arestați câțiva înalți funcționari de la Legația Franței, cu care luase le¬gătura, în intenția de a procura două aparate de emisie – recepție, necesare grupurilor înarmate anticomuniste din Munții Bucovinei.
Prin sentința dată de Tribunalul Mi¬li¬tar București, la 23 octombrie 1950, s-au împărțit cu ușurintă pedepse deo¬sebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Du¬mi¬tru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ion Cudalbu; muncă silnica pe viață lui Gheor¬ghe Brașoveanu, Toma Nițulescu și Dumitru Lambru, 20 de ani muncă silnica pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy și Louis Fontaine, 15 ani de tem¬nita grea pentru Elisabeta Perraudin și 12 ani de temniță grea pentru Celestine Gau¬chet. Astfel „Legația Franței” a fost desființtată. Dintr-un studiu al profesorului Dănuț Doboș am cules câteva date despre procesul „Legației Franței”: „Între 18 mai B 13 iunie 1950, în condiții neclare astăzi, Securitatea din București a arestat primii 11 luptători anticomuniști: preot Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Gheorghe Brașoveanu, Celestine Pauline Gauchet, Louis Fontaine, Dumitru Lambru, Lucien Bassy, Elisabeta Perraudin, Toma Petre Nițulescu, Ion Cudalbu și Alexandru Olteanu. După șase luni de cercetări, desfășurate în condiții dramatice (bătăi, schingiuiri ș.a.), cei 11 au fost obligați să ofere ofițerilor anchetatori zeci de interogatorii și declarații false, pe baza cărora procuratura militară i a trimis, la 11 octombrie 1950, în judecata Tribunalului Militar București. Acuzațiile care le au fost aduse celor 11 arestați B majoritatea inventate de Securitate B se refereau la: punerea în slujba spionajului francez, recte în subordinea atașatului militar francez Serge Parisot, tentativa de a organiza la Iași un «serviciu de spionaj» condus de Victor Grapan, organizarea de rețele de informații la Pașcani și Ungheni, tentativa de a organiza în Munții Bucovinei puncte de sprijin pentru grupurile înarmate anticomuniste, primirea de la spionajul francez a două aparate de radioemisie, predarea de informații economice și militare către atașatul militar francez Serge Parisot ș.a.”.
La 14 noiembrie 1950, avocatul Mihail Mayo redacta în numele preotului Dumitru Sandu Matei recursul împotriva sentinței 989 din 23 octombrie 1950, recurs înaintat Curții Militare de Casare și Justiție. După 3 săptămâni, la 6 decembrie 1950, Curtea Militară de Casare și Justiție a respins ca neîntemeiate toate cele 11 recursuri, apreciind că pedepsele aplicate condamnaților erau `corecteA. Interesant este faptul că toți cei 22 de martori ai acuzării aveau să facă și ei, la rândul lor, obiectul unor noi anchete și procese (Ioan Gheorghiu, Mihai Gheorghiu, Arlette Coposu, Aurel urcanu ș.a.). Peste 200 de persoane au fost anchetate și arestate ulterior sub învinuirea de a fi întreținut „legături compromițătoare cu arestații” în procesul „Legației Franței”, inclusiv cele opt persoane care l au găzduit pe preotul Dumitru Sandu Matei. Pe măsura derulării anchetei în cazul grupului „Dumitru Matei”, ofițerii anchetatori au întocmit diferite note de control care rezumau principalele activități anticomuniste ale membrilor grupului. Pe baza acestor note și a referatelor ofițerilor anchetatori și au construit pledoariile lor procurorul și judecătorii militari. Exceptând surplusul de limbaj ideologic, ca și unele comentarii defavorabile din punct de vedere ideologic și politic la adresa acuzaților, aceste note și referate de control nu distorsionează declarațiile cuprinse în dosar. Totuși, în mod premeditat și tendențios, aceste note de control se transformă în adevărate scenarii ale unei acțiuni de spionaj a trioului Matei Druszcz Cudalbu. Chiar și reconstituirea efectuată la 29 august 1950 la București a fost centrată exclusiv pe prezumtivele întâlniri conspirative din casa Celestinei Pauline Vialard (Gauchet) ale principalilor protagoniști: Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Serge Parzsot și Grafeuille, ultimii doi fiind înlocuiți la reconstituire de Nicolae Smochină și Ion Enache. Astfel, volumul 3 din Dosarul 10715 este plin de fotografii efectuate cu prilejul reconstituirii din 29 august 1950.
Cei care au studiat îndeaproape vechea închisoare Jilava o prezintă ca fiind Fortul Nr. 13, construit în formă de potcoavă pe o pânză freatică aflată foarte aproape de suprafață. O poartă mică, străjuită de două contraforturi, deschide o lume care era asimilată iadului. La regimul aprig de detenție se adăuga apa, o apă limpede, dar foarte rece, care pătrunde prin betonul și cărămida construcției. Accesul spre celule se făcea peste mici podețe de lemn, cufundate aproape 10 cm în apă. Specificul acestui penitenciar, aflat la câțiva km de Bucuresti, l-au constituit execuțiile deținutilor politici sau de drept comun. Cele mai cunoscute sunt cele din noaptea de 26 noiembrie 1940, când garda legionară a penitenciarului a executat 64 de deținuți. Noaptea aceea a rămas cunoscută ca varianta legionară a „nopții cuțitelor lungi”. Tot aici, la 1 iunie 1946, mareșalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist. Jilava a reprezentat calvarul deținuților politici anticomuniști, în anii 1950-1960
La Jilava, execuțiile aveau loc în aer liber, pe latura din dreapta a închisorii, lângă locul în care era groapa de gunoi a penitenciarului. Pe toata durata așteptării execuției, condamnatul la moarte era legat la picioare cu cătușe nituite, iar la mâini cu cătușe normale. Celor mai periculoși li se punea faimoasa bilă, pe care atunci când mergeau o agățau de brâu. Numai lanțul cătușelor de la picioare cântarea aproape 10 kilograme și avea zalele mai groase decât degetul mare al mâinii. Odată sentința fiind dată, se putea face o cerere de grațiere și din momentul în care aceasta era respinsă nu treceau mai mult de câteva zile până la punerea ei în aplicare.
Locul de execuție de la Jilava era lângă groapa de gunoi a penitenciarului, la aproximativ 100 metri de închisoare, pe latura din dreapta. Mulți dintre cei care își așteptau sfârșitul în fața plutonului de execuție erau deja resemnați și se comportau firesc, dar au existat și unii care nu realizau cu adevărat că vor muri decât în drum spre execuție și atunci deveneau agitați: unii zbierau și plângeau, alții nu stăteau liniștiți la stâlpul execuției. Apoi cadavrele erau aruncate în gropi comune în cimitirul închisorii. Acesta se întindea la capătul comunei pe o pantă unde exista o parcelă anume pentru cei aduși de la Penitenciarul Jilava.
EXECUȚIA prin împușcare a condamnaților la moarte Dumitru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ioan Cudalbu a avut loc în ziua de 21 februarie 1951, ora 6.30 dimineața, la Penitenciarul Jilava. Procesul verbal al execuției acestor „condamnați la moarte” este elocvent și suficient pentru a surprinde modul în care au trăit ultimele clipe de viață: „Astăzi, 21 februarie 1951. Noi, căpitan din justiție Sorescu Iulian și Ceaco Eduard, procuror militar pe lângă Tribunalul Militar București, însoțit de grefierul șef Craioveanu tefan, de la Tribunalul Militar București, Secția I, în executarea Sentinței nr. 989/1950, a Secției a II a și nr. 1379/1950 a Secției I, rămase definitive și devenite executorii, ne am transportat la Penitenciarul Jilava în vederea executării pedepsei cu moartea a condamnaților. 1. Dumitru Matei (…) 2. Druszcz Romuald (…) Ne am transportat în comuna Jilava unde se află Penitenciarul Jilava și unde condamnații de mai sus sunt deținuți, unde a fost ales locul de execuție, dată prin Sentința nr. 989/1950 a Tribunalului Militar București, Secția a II a (…). Astăzi, 21 februarie 1951, ora 6, am sosit la Penitenciarul Jilava, unde am găsit prezent pe locotenentul major Vintilă Romeo, din partea Administrațiilor, precum și pe tov. director Borundel Cornel. La ora 6.30 fiind fixată execuția, însoțiți fiind de grefierul Tribunalului Militar București, Craioveanu tefan și din partea Penitenciarului Jilava, tov. căpitan Moromete Nicolae, am mers la celula unde se aflau condamnații Dumitru Matei, Druszcz Romuald (…) și i am încunoștiințat că a sosit timpul să și expieze faptele săvârșite și au fost întrebați fiecare condamnat, dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorință B și au declarat că nu mai au nimic de mărturisit, ultima dorință fiindu le aceea de a li se da câte o țigară B lucru ce s a petrecut. La ora 6.30, după ce s a primit raportul comandantului grupului de execuție, tov. căpitan de Miliție Ciacanica Dumitru, s a dispus să se citească oamenilor din grupa de execuție de către grefierul Instanței, dispozitivul sentinței de condamnare și expunerea faptelor săvârșite de condamnați. După aceasta s a ordonat aducerea condamnaților Dumitru Matei, Druszcz Romuald, Cudalbu Ion (…), care au fost aduși sub escortă, fiecare însoțit de 4 gardieni ai Penitenciarului Jilava, care au însoțit pe condamnați până la stâlpii de execuție, fiind însoțiți și de directorul Penitenciarului. Condamnații au fost legați la ochi și apoi la stâlpii de execuție, cu spatele spre grupa de execuție. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului executarea. Comandantul grupei, luând comanda, a pregătit armele, ochirea și focul. Condamnții fiind executați, medicul Penitenciarului Jilava a constatat moartea celor de mai sus. După constatarea morții de către medicul Penitenciarului Jilava, după o oră de la execuție, cadavrele s au dat în primirea directorului Penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, în 5 exemplare din care două se vor înainta Tribunalului Militar București, Secția I, Secția a II a, al treilea se va preda Direcției Penitenciarului Jilava pentru a l trimite ofițerului Stării Civile împreună cu datele necesare înscrierii morții în registrele de stare civilă, iar ultimele două exemplare se vor înainta Parchetului Tribunalului Militar (…)”.
Trupul sfârtecat de gloanțe al părintelui Matei, ca și al celorlalţi executaţi sau decedaţi în închisoarea de la Jilava, a fost aruncat într-o groapă comună, despre care am notat mai sus.
Acesta a fost modul barbar în care a fost martirizat preotul Dumitru Sandu Matei. Mulți ani nu s-a știut nimic despre moartea acestuia în închisorile comuniste. Abia după cinci ani, în anul 1956, familiarii săi din Sărata au aflat despre moartea lui și au pus o cruce în cimitirul satului, pe care au trecut acea cifră „1956”, care a rămas peste decenii o mărturiei că abia atunci au aflat despre decesul consăteanului lor.
Treptat, treptat…, mai ales din mărturiile acelora care au supraviețuit în urma procesului „Legația Franței”, preoți și laici din Dieceza de Iași au aflat câte ceva despre suferințele îndurate de părintele Dumitru Matei și despre executarea acestuia prin împușcare. Dar cine avea cunoștințe și putea scrie ceva până în anul 1990?!
Primul care a scris și publicat în revista „Lumina creștinului”, din februarie 1991 a fost părintele Anton Despinescu, în articolul „Părintele Matei”, din care prezint câteva citate: „Părintele Matei a avut parte de ele din plin, asemenea lui Cristos. Se știe prin ce prefaceri politico sociale a trecut și țara noastră după terminarea Războiului. Impunerea regimului comunist de către sovietici a fost însoțită de nenumărate nedreptăți și crime. Biserica a fost și ea o țintă în «program», cea ca¬tolică mai ales. În conferințe de partid, în ziare, la radio, năimiți gălăgioși, la comanda Moscovei, se luau la întrecere în a defăima Vaticanul cu invective abominabile. Nunțiul papal a fost silit să plece. Episcopii, nefiind de acord, așa cum li se cerea, de a forma o biserică națională ruptă de Roma au fost încarcerați. Totodată s a pornit o vânătoare a preoților. În fruntea listei figura, desigur, «popa Matei», «agent periculos al imperialismului ameri¬can», «dușman al poporului»! Câtă ignoranță, răutate și aberație! Părintele săracilor, al bolnavilor, răniților și prizonierilor e acuzat ca fiind dușman al poporului! S a organizat o rețea foarte amplă pentru a fi prins. Isteț cum era, le a dat destul de furcă urmăritorilor. L am văzut ultima dată, pe la începutul lunii august 1949 în Dărmănești B ¬Bacău. Era fugar. Cu umorul care îl caracteriza, mi a spus: «Nu vreau să cad ca musca n zăr»! În cele din urmă a fost prins, supus unei parade judiciare, încadrat la «înaltă trădare» și condamnat la pedeapsa capitală, comutată ulterior în temniță grea. În felul acesta, la Aiud, s a consumat victima carității față de semeni, părintele Matei! La avut parte de o viață și activitate relativ scurtă, de zece ani. În acești ani însă, a săvârșit fapte mari. Avea stofă de erou. În reflexiile și rugăciunile sale pline de credință și iubire a întrezărit vocația de martir. Mi am dat seama de aceasta citindu i articolul «Sfântul Ignațiu de Loyola» din Volumul festiv (pa¬ginile 90 91), alcătuit cu ocazia hirotonirii promoției sale din 1939. Aici elogiază personalitatea fondatorului Ordinului Iezuit de care e strâns legată înființarea Seminarului Diecezan din Iași, precum și formarea multor generații de preoți: «De patru secole ostașii tăi îți urmează comanda. Uragane uriași s au năpustit asupra lor. Au voit să i spulbere. dușmani puternici îi lovesc din toate părțile cu înverșunare. i într un timp se păru că au învins. Dar ei nu se tem. Mor muncind. Mor luptând. Mor martiri! Îți urmează comanda. fii mândru, Căpitane!» Așa îți spun și eu: Cinste ție, părinte Matei! Ferice de tine, preot exemplar, preot militar cu gradul de căpitan! Ferice de tine, preot martir! Bucură te, în ceata strălucită a apostolilor și mar¬tirilor!”
Deși cunoștea foarte multe din povestirile celor care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Matei, autorul articolului nu a beneficiat nici măcar de informația locului și anului în care a murit preotul martir.
În septembrie același an, Preasfințitul Petru Gherghel scria: „Astăzi, toți cei care au suferit și care iubesc adevărul, strigă: «Niciodată nu mai trebuie să existe pe pământ vreun sistem, sau un partid, care l neagă vehement pe Creator, și care i ia omului demnitatea de adevărat fiu al lui Dumnezeu. (…) Pentru Adevăr și pentru om, Isus s a dăruit pe sine însuși la moarte, și prin propriul sânge a putut aduce oamenilor mântuirea și iubirea. Pentru Adevăr au mers la moarte toți episcopii Bisericii Catolice, din toată Europa Răsăriteană și din Rusia. Pentru drepturile legitime ale omului s au jertfit vrednicii păstori ai Bisericii Greco Catolice din România. Pentru acest adevăr și pentru marea dragoste de oameni, s a jertfit marele nostru episcop Anton Durcovici, vrednicul nostru preot, Matei, toți păstorii noștri sufletești, care au opus rezistență cu propria lor viață, răspândirii tot mai acerbe a comunismului, B comunism ateu, peste sufletul atât de blajin și de bun al poporul român. (…) Este ora Adevărului și a Dreptății, iar victoria finală va depinde de iubirea și de credința noastră”.
Poate nu este întâmplătoare ziua de 21 februarie, când a murit părintele Matei, dar a fost numit administrator al Diecezei de Iași Mons. Petru Gherghel! Preocupat de a face cât mai multă lumină în cazul „Matei”, ca dealtfel în toate acțiunile în care au fost implicați preoții catolici care au activat pe teritoriul Diecezei de Iași, Preasfințitul Petru Gherghel a căutat diferite persoane care puteau avea accces în Arhivele Securității și reușeau să aflte informații despre urmărirea, persecuția, procesele și condamnarea acestora.
Cel care a fost ales să fie pioner în această muncă titanică a fost domnul Dănuț Doboș, care activa la Arhivele Statului din Iași. Cum a mărturisit de mai multe ori, „în octombrie 1996, cu binecuvântarea episcopului de Iași, Petru Gherghel, am inițiat o amplă cercetare arhivistică și documentară cu privire la episcopul Anton Durcovici și preotul Dumitru Sandu Matei”. În demersurile sale a fost susținut de domnul senator Petru P. Caraman, care a trecut la cele veșnice în urmă cu câteva zile, la 8 februarie, în vârstă de 91 de ani. După numeroase intervenții și insistențe, multe din dosarele „martirilor” Bisericii noastre au fost copiate și studiate, iar roadele cercetării istoricilor au fost publicate în numeroase cărți, studii și articole.
Fiind deja aprinsă candela eroismului și jertfei „preotului martir Matei”, în ziua de 8 septembrie 2000, cu ocazia administrării Sfântului Mir în Parohia Sărata, Preasfințitul Petru Gherghel a amintit de moartea părintelui Dumitru Sandu Matei: „Să urmaţi exemplul bunicilor dumneavoastră, căci avem aici în comunitatea dumneavoastră eroi ai credinţei catolice, aşa cum a fost părintele Sandu Matei, care pentru Biserică a fost un erou al credinţei, căci nu a voit să se supună tiraniei comuniste; mai bine a voit să moară chinuit de comunişti şi nu a fost de acord cu ei, ci şi-a dat viaţa pentru Cristos”.
În anul 2001, la împlinirea unei jumătăţi de secol de la moartea sa eroică s au celebrat Liturghii de pomenire, la 18 februarie în catedrala catolică din Iași, iar la 21 februarie în biserica din Sărata, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioși. Cu acea ocazie am realizat înregistrările consemnate în prima parte a studiului și am dedicat mai multe studii în numărul 2 al publicației Departamentului de Cercetare Științifică de pe lângă Episcopia Romano-Catolică de Iași „Buletin istoric”, în care am scris:
„Suntem încredinţaţi că aniversarul a 50 de ani de la moartea eroică a preotului Dumitru Sandu Matei va fi reţinut cu aprecierea cuvenită de cititorii acestui număr, mândri de faptul că dintr o comunitate catolică din Moldova s a ridicat un astfel de fiu, care a înfruntat cu tot curajul vitregiile abătute asupra noastră în anii de grea cumpănă”.
„Suntem convinși că atotputernicia dumnezeiască îl va ridica de oriunde s ar afla în ţărâna pământească, la gloria cerească, în văzul tuturor, chiar și al acelora care mânaţi de prejudecăţi sau pur și simplu la comanda cotropitorilor, l au răpus mișelește. Rămânem ferm convinși că preotul Dumitru Sandu Matei, asemenea multora din acei ani eroici ai neamului românesc, s a jertfit pentru o cauză dreaptă, aceea a neacceptării unui regim nedrept, ateu, nefiresc adevăraţilor și bunilor români. În veci pomenirea lui!”
Concluziile părintelui Anton Despinescu din articolul publicat în anul 1991, constatările mele și ale domnului Dănuț Doboș după ce am parcurs mii de file din dosarele „Matei”, mărturiile celor care l-au cunoscut și au vorbit despre dânsul în anul 2001, ne-au determinat să credem și să scriem că PĂRINTELE DUMITRU MATEI ESTE UN EROU AL CREDINȚEI MANIFESTATĂ PRIN FAPTE DE IUBIRE, ESTE UN MARTIR AL DIECEZEI DE IAȘI…, ESTE UN SFÂNT AL BISERICII CATOLICE.
În ziua de 12 martie 2021, răspunzând solicitărilor multiple primite din partea membrilor Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” din cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, care au realizat deja mai multe investigații în Arhivele Securității Române, au adunat câteva mărturii verbale și au redactat mai multe studii, publicate în revista diecezană de istorie „Buletin istoric”…, Preasfințitul Iosif Păuleț m-a ales și m-a numit în misiunea de „responsabil diecezan pentru adunarea mărturiilor cu privire la viața de credință a părintelui DUMITRU MATEI, în vederea pregătirii documentației necesare pentru recunoașterea și declararea lui ca fericit și sfânt”.
După ce s-a întocmit un dosar către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor și a fost analizată cererea Episcopiei de Iași, joi, 16 decembrie 2021, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al aceste Congregații romane a autorizat iniţierea unei cercetări minuţioase cu privire la „viaţa, martiriul, faima martiriului şi a puterii de mijlocire ale Slujitorului lui Dumnezeu Dumitru Matei, preot diecezan despre care se afirmă că a fost ucis in odium fidei”.
Încurajați fiind pentru parcurgerea acestui demers, la nivelul Episcopiei Romano-Catolice de Iași s-a constituit Comisia diecezană pentru cercetarea vieții și a martiriului preotului Dumitru Matei, care a avut o primă întâlnire organizatorică în ziua de vineri, 21 ianuarie 2022, iar după câteva zile – duminică, 30 gerar – a avut loc loc investirea oficială, înmânarea numirilor din partea Preasfințitului Iosif Păuleț și depunerea jurămintelor pentru respectarea adevărului istoric.
La finalul acestor rânduri, solicităm ca, dacă implorați mijlocirea acestui erou al carității creștine și primiți din partea lui Dumnezeu haruri trupești sau sufletești, să ne comunicați la telefon 0721.566577 sau să ne scrieți la adresa istorie@ercis.ro.
Pr. Alois Moraru – vice-postulator al Cauzei „Dumitru Matei”
“Dal 10 al 16 febbraio, i seminaristi dell’Istituto Teologico “San Giuseppe” di Iasi, accompagnati dalla squadra di formatori del seminario e da alcuni sacerdoti professori, hanno compiuto un pellegrinaggio a Roma per rafforzare la loro fede e il loro legame con il successore di Pietro, il Pontefice. L’itinerario è iniziato venerdì 10 febbraio nella cappella del nostro seminario, dove abbiamo pregato Dio di benedirci affinché questo viaggio porti frutto nella nostra vita. A Roma abbiamo alloggiato a Villa Letizia, vicino a Via Aurelia. L’11 febbraio abbiamo visitato i luoghi più importanti di Roma. Il nostro pellegrinaggio è iniziato a Piazza Navona, da qui ci siamo spostati verso la chiesa di Santa Maria in Vallicella, luogo di sepoltura di San Filippo Neri, chiamato anche “il santo della gioia”. Ci siamo poi fermati a Largo di Torre Argentina. Abbiamo poi ammirato la Chiesa del Gesù, dove è sepolto Sant’Ignazio di Loyola e dove si trova la mano destra di San Francesco Saverio, che secondo la tradizione ha battezzato settecentomila persone. Il nostro itinerario è proseguito verso Piazza Venezia, dove si trovano la Colonna Traiana, testimonianza delle battaglie combattute tra Daci e Romani, e il Campidoglio. Ci siamo poi fermati alla chiesa dei Santi Cosma e Damiano, recitando la preghiera dell’Angelus. Abbiamo pranzato all’Irish College, dove abbiamo incontrato diversi studenti sacerdoti. Dopo pranzo, abbiamo visitato la Basilica di San Clemente, luogo di sepoltura di San Clemente Romano e di San Cirillo, apostolo dei popoli slavi. Ci siamo fermati al Colosseo, un luogo macchiato dal sangue dei martiri. Abbiamo visitato la Pontificia Università Gregoriana, la Fontana di Trevi e la chiesa di S. Pietro. Abbiamo ammirato il famoso dipinto di Caravaggio della “Chiamata di Matteo”. Ci siamo fermati al Pantheon, dove ci siamo riuniti intorno all’altare per ringraziare Dio per il meraviglioso dono della fede. Dopo la Messa, abbiamo visitato la chiesa di Santa Maria sopra Minerva, che ospita la tomba di Santa Caterina da Siena. Il terzo giorno, il 12 febbraio, abbiamo visitato la Basilica di San Pietro in Vaticano, il cuore della Chiesa cattolica. Qui abbiamo ammirato la “Pietà” di Michelangelo, abbiamo pregato nella cripta dove sono sepolti i papi e siamo saliti sulla cupola della basilica, da cui si gode una splendida vista su Roma. Abbiamo recitato la preghiera dell’Angelus con il Santo Padre e le persone presenti nella piazza. Dopo pranzo abbiamo assistito alla Santa Messa nella chiesa “San Vitale”, insieme a una delle comunità romene di Roma, che ci ha offerto la cena, ma soprattutto una bella testimonianza di fede.
Il quarto giorno, 13 febbraio, visitammo l’Abbazia di Montecassino, fondata da San Benedetto, patrono del monachesimo occidentale. Dopo aver offerto al Padre Celeste il sacrificio del Figlio nello Spirito Santo nella cappella dell’abbazia, abbiamo fatto una visita con una guida professionista, esaminando la storia travagliata del monastero. Dopo pranzo, ci siamo recati ad Aquino, il luogo di nascita di San Tommaso, uno dei più grandi pilastri della teologia della Chiesa cattolica. In serata, ci siamo inginocchiati davanti al Salvatore presente nella Santa Messa nella chiesa della comunità rumena di Cesano, una comunità piena di vita e di fede. E ringraziamo tutti per la grande generosità mostrata, offrendoci la cena. Il giorno successivo, 14 febbraio, abbiamo iniziato con una visita alla Pontificia Università Lateranense, a cui il nostro Istituto è affiliato. In seguito, abbiamo visitato il battistero, ma anche la basilica di San Giovanni in Laterano, considerata la madre di tutte le chiese. S.E. Benoni Ambăruș, vescovo ausiliare della diocesi di Roma, è stata la nostra guida al Seminario Romano Maggiore. Abbiamo visitato la basilica di “Santa Maria Maggiore”, ammirando la reliquia della mangiatoia di Gesù, pregando sull’icona della Beata Vergine Maria “Salus Populi Romani” e celebrando il sacrificio eucaristico nella Cappella Sistina della basilica. Dopo il pranzo al Collegio Lombardo ci siamo diretti alla Basilica di San Paolo fuori le mura, pregando sulla tomba dell’Apostolo delle Genti. Poi abbiamo visitato la chiesa del Quo vadis e, guidati da una guida professionista, abbiamo visto le catacombe di San Calisto, dove abbiamo capito la verità della massima di Tertulliano: “Sanguis martyrum semen christianorum” (Il sangue dei martiri è il seme dei cristiani). Il penultimo giorno, il 15 febbraio, abbiamo partecipato all’udienza generale del mercoledì, con Papa Francesco, il momento più alto del nostro pellegrinaggio. Ci siamo resi conto di quanto fosse importante la comunione con la Cattedra di Pietro. Siamo stati felici che il Papa sia venuto nel nostro gruppo e che abbiamo potuto fare una foto con lui. In questo evento non è mancata la bandiera romena. Da parte nostra, il nostro vescovo Iosif Păuleț e il p. Rettore Ștefan Lupu hanno offerto a Papa Francesco un’icona della Madre di Dio di Cacica, un libro con la storia del seminario e la storia delle comunità cattoliche in Moldavia, oltre agli ultimi numeri della rivista Dialog teologic. Dopo l’udienza abbiamo celebrato il sacrificio eucaristico nella Basilica “San Pietro” in ringraziamento per questi momenti di grazia.
Il nostro pellegrinaggio si è concluso il 16 febbraio nella cappella del nostro Seminario, ringraziando Dio per questi momenti di grazia e chiedendo a Lui che questo itinerario porti frutto nella nostra vita. È stato un pellegrinaggio molto ben organizzato, con un programma molto equilibrato e bello. Ringraziamo Dio per questi giorni pieni di grazia e per il successo di questo pellegrinaggio. Ringraziamo P. Iosif Păuleț, vescovo di Iași, il rettore P. Ștefan Lupu, i padri spirituali P. Cristinel Fodor e P. Ionuț Eremia Imbrișcă, i formatori P. Cristian Bîrnat, P. Gabriel Iulian Robu e P. Alexandru Roca, per l’insegnamento che ci hanno dato. Alexandru Roca, ai padri insegnanti, nonché a p. Isidor Iacovici e p. Isidor Mârț, alle comunità romene di Roma e Cesano, ai sacerdoti romeni che studiano a Roma, ai collegi romani e a tutti i benefattori che hanno reso possibile questo pellegrinaggio.
Processione in uscita dalla Santa Messa – Basilica di San Vitale, Roma.
Vorrei concludere con la preghiera che ci ha accompagnato in questo pellegrinaggio: Dio onnipotente, che con la forza dello Spirito Santo hai inviato il tuo Verbo a portare la buona novella ai poveri, concedi che, con gli occhi fissi su di Lui, possiamo sempre vivere nell’amore sincero come araldi e testimoni del suo Vangelo in tutto il mondo. Concedi che, in mezzo alle turbolenze del mondo, la Tua Chiesa, che hai fondato sulla roccia con la professione di fede dell’apostolo Pietro, non sia turbata. Per intercessione degli apostoli Pietro e Paolo, dei santi papi e martiri e di tutti i santi che hanno testimoniato una vita santa a Roma, vieni in nostro aiuto, rafforzaci nel cammino della nostra vocazione, affinché possiamo compiere la tua volontà in ogni cosa e giungere alla contemplazione della tua immagine nel cielo. Per Cristo, nostro Signore. Amen.
ROMA-BUCUREȘTI, Asociația IRFI „Italia România un Viitor Împreună”, FACE APEL CĂTRE STATUL ROMÂN PENTRU JUSTIȚIE: „DEMOLAȚI CLĂDIREA CONSTRUITĂ ILEGAL! PUNE ÎN PERICOL CATEDRALA ROMANO-CATOLICĂ SFÂNTUL IOSIF, MONUMENT ISTORIC, RELIGIOS ȘI ARHITECTURAL DE O VALOARE INESTIMABILĂ”.
ROMA-BUCAREST, L’Associazione IRFI – Italia Romania Futuro Insieme FA UN APPELLO ACCORATO DI GIUSTIZIA ALLA ROMANIA, CHIEDENDO LA DEMOLIZIONE DELL’EDIFICIO COSTRUITO ILLEGALMENTE A RIDOSSO DELLA CATTEDRALE ROMANO-CATTOLICA “SAN GIUSEPPE” DI BUCAREST, MONUMENTO DI ALTO VALORE STORICO, RELIGIOSO E ARCHITETTONICO.
Reflectând asupra unui text al Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, din 28 noiembrie 2019.
O propunere concretă pentru viitorul românilor: ”împreună, chiar și la distanță”.
Care sunt astăzi tendințele regresive pe care pot fi considerate un real pericol pentru democrație? Din puctul nostru de vedere, dezvoltarea societății noastre trebuie să fie despre ”persoane” și ”funcții”; înainte de datoria pe care o avem fiecare de a face bine țării noastre, în calitate de ”persoane” cu ”funcții”, contribuind direct și indirect la progresul României în contexul european și global. S-a văzut în ultimul timp unde a condus nivelul scăzut de încredere a românilor… chiar vizavi de ”temelia valorilor democratice pe care le-am apărat în toți acești ani”.
Cum se poate ”construi România puternică, prosperă și normală pe care ne-o dorim!”, fără persoane dispuse să renunțe la ele însăși pentru un bine mai mare? Să renunțe la ”a avea” pentru ”a fi” împreună, cu și pentru binele tuturor cetățenilor. România nu există fără români, fără cetățenii ei!
”Îmoreună, dincolo de distanță”, este titlul conferinței din 28 mai 2010 (Milano, Italia).
Cu ocazia sărbătorilor, a patronului spiritual al românilor, Sf. Andrei, a Zilei Nazionale a României, a aniversării sacrificiilor umane de la Revoluția din 1989, noi ne-am dori și vă propunem ca în România să se pună pe picioare o inițiativă de o importanță fundamentală, pentru toată lumea care trăiește la distanță de propria-i patrie. După 1990, suntem deja la a doua generație de cetățeni români care se nasc în afara țării: așa-zisă ”Generația Y”. O inițiativă de educație publică, care să-i facă pe români să fie împreună, să se simtă ”împreună, dincolo de distanțe”. Ministerul Educației – România, are responsabilitatea și puterea de a implementa și aplica o platformă de sistem educaționa public ”la distanță”; prin urmare, se oferă posibilitatea elevilor și studenților români (I – VIII), să se înscrie în sistemul românesc de învățământ, indiferent în ce țară s-au născut și trăiesc împreună cu părinții lor. Posibilitatea a ne înscrie copiii la școala din localitatea în care părinții / bunicii își au domiciliul în România, având oportunitatea de a urmări lecțiile – cel puțin de geografie, limba și gramatica limbii române – pe platforma publică online, este o responsabilitate a României. Copiii noștri au dreptul să fie integrați în sistemul școlar românesc, chiar dacă trăiesc în alte țări. Au dreptul să nu piardă nici un an școlar, fiind astfel, totodată, în contact cu alți copii români din țară sau alte țări, cu care pot interacționa și construi relații de prietenie chiar și la distanță. Respectarea acestui drept este responsabilitatea instituțiilor publice șin România.
Principiul unificator al românilor este și va rămâne limba română. Această oportunitate îi va încuraja să călătorească cât mai des în perioada de vacanță în România, timp în care copiii se vor cunoaște jucându-se împreună, participând la tabere sau alte programe organizate de dascălii și profesorii din România. Astfel, considerăm că rădăcinile noastre vor rămâne mereu înfipte în pământul fertil al României, țara noastră, la care toți noi tindem a reveni.
Simona Cecilia Farcaș
Roma, Italia
IRFI – Italia Romania Futuro Insieme
”Votul pe care mi l-au acordat românii pentru un nou mandat de Președinte reprezintă pentru mine o onoare deosebită și, în același timp, o mare responsabilitate. Timp de cinci ani, prin acțiunile mele m-am opus cu fermitate acelor tendințe regresive pe care le-am considerat un real pericol pentru democrație. Voi continua să fiu un apărător al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, al valorilor supreme consacrate în Constituție, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din Decembrie 1989, apărate cu jertfă de sânge în urmă cu 30 de ani. Dezvoltarea societății noastre nu este despre persoane sau funcții, ci despre datoria de a face bine țării noastre, contribuind direct la progresul României, învestiți fiind cu încrederea românilor. Și sunt convins că, pe temelia valorilor democratice pe care le-am apărat în toți acești ani, vom construi România puternică, prosperă și normală pe care ne-o dorim!” – Klaus Iohannis Președintele României, 28 noiembrie 2019. (Sursa text și imagine: https://www.facebook.com/klausiohannis)
“ha rovesciato i potenti dai troni, ha innalzato gli umili” (Dal vangelo secondo Luca, 1:52)
Un videogioco è solo divertimento? Non può essere cultura “alta”, con contenuti educativi e perfino spirituali? Per smentire questo luogo comune, proseguiamo la nostra serie di consigli videoludici per unire il didattico al dilettevole.
Nel dicembre del 1989, il #comunismo in #Romania finì con una grande sollevazione popolare e uno schianto improvviso: il 16 cominciavano le manifestazioni e il giorno di Natale, dettaglio ulteriormente tragico e quasi simbolico, Ceausescu veniva fucilato. Agli storici il compito di studiare cosa sia successo in quei pochi giorni e perché; a chi vuole farne un’esperienza come dire meno libresca, si offre una interessante alternativa.
Black the Fall, uscito nel 2017, è un videogioco di genere “piattaforma”, quei giochi in cui il protagonista deve continuamente spostarsi da un ambiente all’altro risolvendo dei puzzle (es. per aprire quella porta mi serve quell’oggetto, che sta su quella piattaforma, che posso avvicinare azionando quella leva, che…); sono giochi che richiedono una costante combinazione di buoni riflessi, pronta intuizione, ferreo ragionamento. Ginnastica per il cervello. Nel nostro caso, l’ambiente da cui vuole spostarsi il protagonista ha una identità chiaramente riconoscibile:
Lenin diceva che il comunismo è i soviet più l’elettrificazione del paese. In questa versione videoludica, la Romania falce e martello è andata ben oltre l’elettrificazione: ci sono giganteschi robot (“mecha” in gergo nerd) che polverizzano all’istante qualsiasi “nemico del popolo”; ci sono telecamere rosse onnipresenti che monitorano quasi tutto, e noi dovremo scivolare tra gli interstizi di quel quasi; ci sono migliaia di biciclette su cui gli operai devono pedalare ininterrottamente per sostenere la suddetta elettrificazione del paese:
questa cosa l’avevo già vista in un episodio di Black Mirror
Il gioco inizia appunto quando il protagonista decide improvvisamente di non voler più pedalare e scende dalla bicicletta. Comincia dunque una fuga perigliosa: nella prima parte dell’evasione dovremo cercare la via d’uscita dalla fabbrica, sgusciando da sotto il naso dei giganteschi sorveglianti (N.B. tutti gli operai sono scheletrici, tutti i sorveglianti sono ben panciuti, plastica rappresentazione dell’uguaglianza comunista…); se i molossi ci vedono, urleranno a gran voce “SPAT!”, vocabolo rumeno [russo] traducibile “Falcia/Distruggi!”, provocando la nostra immediata fucilazione:
da destra verso sinistra: Marx, Lenin, Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej (precedente segretario del Partito Rumeno dei Lavoratori prima di Ceausescu)
Oppure dovremo arrampicarci sulle gru mentre il popolo è distratto dall’indottrinamento obbligatorio:
Tovarăși (Compagni), dovete imparare quando è necessario applaudire…
…e quando è necessario fischiare (come nei Due Minuti d’Odio orwelliani)
E potremo anche svelare qualche verità nascosta:
Cioè… tutti quei documentari in cui si vede il paradiso in terra edificato dal socialismo reale… è solo propaganda girata in un set? Incredibile, chi l’avrebbe mai sospettato.
A un certo punto il protagonista, passando attraverso una fogna come nella migliore tradizione di evasione, riesce infine ad uscire dalla fabbrica e vedere il bellissimo cielo azzurro… cioè, in realtà è un cielo plumbeo e inquinato, ma è comunque il cielo.
Le ali della libertà!
Tuttavia siamo solo a metà del gioco, perché adesso diventa ancora più difficile. Non bastava uscire dalla prigione perché tutto lo Stato è una gigantesca prigione, con fili spinati, città in rovina, cave, mura, ciminiere, altiforni, navi piene di cadaveri, mecha e super-mecha:
non voltarti… non voltarti…
Questa seconda parte è la più interessante e riuscita. Anzitutto perché il protagonista nel corso della sua peregrinazione incontra un fedelissimo cane robotico che diventa il suo indispensabile compagno d’avventura per scappare assieme, una cosa che ormai è un topos videoludico (chi ha giocato Portal ricorderà con affetto il Cubo da Compagnia). Poi perché i puzzle da risolvere diventano ancora più complicati, e in alcuni punti la sfida per l’intelletto è molto appagante. Infine perché gli sviluppatori rumeni hanno inserito dei veri e propri omaggi alla loro patria, riproducendo luoghi ed eventi reali, come spiegato nel sito del gioco:
Sì che l’impressione di “stare nella storia” diventa davvero percepibile. Per esempio, il protagonista raggiunge una chiesa di cui è in corso la demolizione, ma al cui interno resistono ancora dei fedeli in preghiera: …continua a leggere
“I romeni hanno iniziato la loro storia come “enclave latina alle porte dell’Oriente” oppure come “isola di latinità in un mare slavo” e sono sempre rimasti in un’ampia regione di interferenze e di vari influssi. Questa regione è stata spesso minacciata nella propria stabilità ed esistenza, da occidente e da oriente, da nord e da sud. Le minacce hanno talvolta assunto forme distruttive o dissolventi, pericolose per l’identità dei romeni. I gravi pericoli dal sud e dal nord, così come quelli dall’ovest sono stati più anticamente annichiliti, allontanati, neutralizzati, quando è stato possibile, tramite il contributo dei romeni e dei loro vicini, ma soprattutto grazie all’evoluzione dei rapporti internazionali. Molto più persistenti, più incalzanti, più dolorosi e più gravi sono stati i pericoli provenienti dall’oriente, a partire dalle migrazioni per finire con i carri armati sovietici portatori del comunismo. Da più di un millennio, i romeni hanno vissuto con l’ossessione della minaccia dell’Oriente. Perciò, dalla loro polivalente eredità identitaria, hanno coltivato piuttosto la propria componente occidentale.” (Ioan-Aurel Pop,I romeni e il ricordo di Roma).
In Romania, “la gente per decenni ha vissuto con fatica, che non consiste solo nello sforzo fisico: è anche sofferenza interiore, se si tratta di una fatica imposta, di un disagio inferto. Milioni di persone hanno vissuto facendo la fila in negozi e tirando la cinghia, ma senza rassegnazione, con la coscienza, giorno dopo giorno, che non trovare carne o detersivo non fosse fatalità, ma fosse, piuttosto, come ricevere uno schiaffo, un altro aspetto di quella violenza che impediva di esprimere le proprie idee e la propria fede.
Si sarebbero potuti rassegnare tutti. Molti l’hanno fatto. Ma molti altri hanno resistito, continuando a obbedire solo alla propria coscienza, rifiutando i compromessi, quelli che avrebbero garantito una vita più facile, un livello sociale più elevato, la sicurezza per la propria famiglia. Sono stati in piedi dentro la fatica, come le betulle dei boschi russi, che si piegano senza spezzarsi.
È questa la gente che, in Polonia come in Cecoslovacchia o in Romania e in Unione Sovietica, ha abbattuto i regimi, cominciando subito ad aggirarsi laboriosa tra le macerie dei muri mettendo insieme le pietre per costruire edifici più degni. Questa gente, con la sua fede, ha mantenuto viva la dimensione umana che l’ideologia tende a sopprimere, la dimensione più umile e allo stesso tempo più fiera, che si esprime nel fare la spesa, nel preparare da mangiare, nel vincere il sonno, la sera, per parlare con i bambini e trasmettere loro le proprie idee e non quelle del partito.
Ma come è potuto accadere che il marxismo, che sta all’origine di questi regimi basati sulla paura, abbia potuto affascinare a lungo, in Occidente, generazioni di giovani ?” (Antonio Maria Baggio, Etica ed economia. Verso un paradigma di fraternità. Città Nuova, 2005, p. 63).
“Per capire la potenza, la fascinazione del marxismo dobbiamo tenere presente che il marxismo è la prosecuzione del progetto giacobino, che durante la rivoluzione francese cercò di portare alle estreme conseguenze l’idea di eguaglianza, sacrificando la libertà. […] Il marxismo fu la più forte tra le dottrine illiberali, quella che ha affascinato di più gli spiriti perché si è presentato come il socialismo scientifico;” (Luciano Pellicani, Economia e civiltà, I, p. 6).
In questa felice sintesi Georges Castellan traccia la storia complessa e travagliata del popolo romeno, che lo storico G.I. Bratianu non esitava a definire “un enigma e un miracolo storico”. A partire dalle origini romane si snodano così le vicende di questo grande popolo che, anche quando è stato costretto a subire quattro secoli di “protettorato” ottomano, oppure, in anni recenti, quando la Romania era un satellite dell’impero sovietico, non ha inteso rinunciare alla propria identità, e persino durante la paranoica dittatura di Ceausescu ha voluto e saputo rimanere ostinatamente europeo. Oggi, i romeni, unico popolo neolatino dell’area balcanica, sono finalmente in Europa. Grazie al lucido saggio di Castellan il tormentato percorso di questi ‘fratelli separati’ ci diviene più familiare.
Il popolo romeno è il più numeroso popolo del sud-est europeo ma è, al contempo, anche il popolo neolatino più orientale, isolato dal grosso della latinità. Come tanti altri popoli, ha due nomi, uno dato da se stesso (romeno) e l’altro (valacco, con varianti) dato dagli stranieri. Succede la stessa cosa anche con il Paese (le Regioni storiche) dei romeni: ciò che i romeni chiamavano genericamente “Ţara Românească” era per ogni straniero la “Valacchia” (con diverse varianti di scrittura e di pronuncia). La romanità, nel tempo, si è espressa nei romeni mediante la lingua e l’origine ma anche tramite i nomi assunti da questo popolo e dalle sue regioni storiche.
La gente comune non si è mai posto, in passato, il problema della dualità valacco / romeno, poiché ha conosciuto relativamente di recente l’esistenza dell’etnonimo valacco o del nome Valacchia. In altre parole, per il popolo il nome di valacco (con i suoi derivati) non esisteva. Mentre per le élites romene le cose erano da tempo chiare.
Ecco ciò che scriveva, verso la fine del XVII secolo, lo storico e uomo politico Miron Costin: Ed essi [i.e. i nomi del popolo romeno] li ho annotati per la più facile comprensione delle denominazioni del popolo e degli altri principati, della Moldavia / Moldova e della Muntenia e dei romeni della Transilvania / Ardeal. Allo stesso modo per questo popolo, di cui scriviamo, di questi principati, il suo nome corretto e più antico è român, cioèrâmlean, erede di Roma. Questo nome <deriva> dalla loro discendenza da Traiano, e finché vissero <i romeni>, fino al loro allontanamento da questi spazi <aperti> e finché vissero sulle montagne, in Maramureş e lungo l’Olt, sempre hanno mantenuto questo nome e lo conservano ancora oggi, e meglio ancora i munteni dei moldavi, poiché loro dicono anche ora Ţara Rumânească, come pure i români di Transilvania / Ardeal. E gli stranieri e i Paesi circostanti hanno dato loro il nome di vlah, da vloh, come abbiamo già detto, <e> questi nomi di valeos, valascos, olah, voloşin sempre dagli stranieri sono dati, a cominciare dall’Italia, che chiamano Vloh. Poi, più tardi, i turchi, dal nome del Signore che per primo piegò il Paese ai turchi, ci chiamano bogdani[1], e i munteni caravlah, mentre i greci ci dicono bogdanovlah, e i munteni vengo chiamati – vlahos. Mentre questo nome, moldovan, deriva dal fiume Moldova, dopo la seconda fondazione di questa Regione, a opera di Dragoş vodă[2]. E i munteni, ovvero quelli della montagna – sono munteni, o quelli dell’Olt – olteni, sicché i leşii (i.e. polacchi)[3]li chiamano molteani. Sebbene tanto negli scritti storici, e negli idiomi degli stranieri, tanto fra di loro, con il passare del tempo e dei secoli, insieme con le innovazioni <i romeni> hanno e acquisiscono anche altri nomi, soltanto però quello che è il nome antico è fondato e radicato, <cioè> rumân, come si vede. Poiché, anche se ci chiamiamo ora moldoveni, non ci chiediamo: “sai il moldavo?”, bensì “sai il romeno?”, vale a dire râmleneşte(la lingua dei discendenti di Roma, n.d.a.); manca poco rispetto a sţis romaniţe, in lingua latina. Rimane, dunque,il nome antico come un fondamento immutabile, quello che in verità si trova alla radice non cambia nonostante il fatto che sia i lunghi periodi sia gli stranieri aggiungano altri nomi. E così succede anche a queste Regioni, e al nostro Paese, alla Moldavia, e alla Muntenia (Ţara Muntenească): il nome corretto tramandato da generazioni è român, come si chiamano tuttora gli abitanti delle Regioni sotto il Regno d’Ungheria, e così i munteni per il proprio paese, come scrivono e rispondono nel loro idioma: Ţara Rumânească[4].
Miron Costin chiarisce così, in maniera abbastanza limpida, l’esistenza dei nomi generali di romeni e di valacchi, delle altre denominazioni regionali e locali (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), nonché del nome di Ţara Românească. Come si può facilmente notare, l’erudito boiaro moldavo usa alternativamente i nomi di rumân e român, che rappresentano per lui la stessa identica cosa. Sa che i romeni hanno numerose denominazioni locali, regionali, secondo le province e i “Paesi” in cui vivono, ma anche una denominazione etnica generale, con una forma principale interna (rumân o român) e una esterna (vlah). Per lui, ambedue i nomi generali dei romeni sono indubitabilmente legati a Roma e all’Italia, il cui ricordo si è pertanto perpetuato nei secoli.
Sempre in tale direzione hanno poi scritto Dimitrie Cantemir e gli studiosi della corrente culturale illuministica chiamata Scuola Transilvana (Şcoala Ardeleană). I maggiori studiosi romeni hanno sottolineato questi aspetti sin dal XIX secolo, la loro opera essendo continuata, con una molto seria teorizzazione, nel secolo scorso, tramite le opere di Nicolae Iorga[5], Gheorghe Brătianu[6], Şerban Papacostea[7], Adolf Armbruster[8], Vasile Arvinte[9], Eugen Stănescu[10], Ştefan Ştefănescu[11], Stelian Brezeanu[12] e di altri[13]. In altre parole, è stato dimostrato, in base alle fonti, che i romeni, sin dal Medioevo, ebbero, tendenzialmente, due nomi, uno dato loro dagli stranieri (risultato dell’alterità, del contatto con “l’altro”, con il vicino[14]) e un altro dato da loro stessi, tutti e due portando in sé il ricordo di Roma.
Evidentemente alcuni storici meno familiarizzati con la storia medievale e della prima modernità dei romeni e soprattutto con le loro fonti (difficilmente accessibili, dal momento che sono scritte in tante lingue: slavo ecclesiastico, latino, greco, ungherese, lingue orientali, lingue slave ecc.) possono sembrare perfino sorpresi di tale situazione. La circostanza non è però per nulla fuori del comune, anzi, essa è rintracciabile in molti popoli: gli ungheresi chiamano se stessi magyarok (magiari) e non ungheresi, come li chiamano gli stranieri; i greci sono per se stessi elleni, i polacchi sono chiamati dagli altri anche leahi, leşi o lengyelek, i tedeschi sono anche niemtzi, Allemands, tedeschi, németek ecc., ma loro chiamano se stessi Deutschen. Analogamente con gli albanesi, i finlandesi, gli irlandesi, gli olandesi e con tanti altri. Un serbo è (era) per un ungherese rác, un slovacco è (era) tót, un italiano – olasz, un romeno – oláh[15] ecc. Il parallelismo tra romeni e ungheresi è il più eloquente, poiché si tratta di popoli vicini, che portavano nomi doppi sin dagli inizi della loro attestazione come popoli compiutamente costituiti nell’Europa centrale e del sud-est (a partire cioè dal IX secolo)[16].
Quanto ai romeni, le antiche testimonianze, risalenti ai secoli XIII-XIV, mettono chiaramente in rilievo questa dualità. Gli autori stranieri indicano irrefutabilmente che, benché esistesse negli ambienti esteri europei e perfino in quelli extra-europei il nome di vlah, i romeni chiamavano se stessi rumâni, termine derivato dal latino romanus, nel ricordo di Roma, denominazione che hanno conservato durante i secoli. La forma rumân è la più antica, ereditata dal latino in base alle specificità della lingua romena, secondo cui la vocale latina “o” interconsonantica si trasforma nel romeno, in determinate condizioni, in “u”. In tal modo nomen diventa nume, dolor > durere, sonaresunare, rogationem > rugăciune, rogus > rug, color > culoare ecc. Di conseguenza, era naturale che romanus desse in romeno rumân. Tardi e gradualmente, sotto l’influsso dell’umanesimo, dell’illuminismo (Şcoala Ardeleană / Scuola Transilvana) e del nazionalismo moderno si è sempre più imposta la forma român, attestata per la prima volta in forma scritta nel XVI secolo.
La latinità risiede senza dubbio nel nome dei romeni, è però interessante sapere se i romeni sono stati coscienti (hanno saputo loro stessi) di questa loro radice. Era difficile credere che, dopo tanti secoli dalla conquista romana della Dacia, i romeni avessero conservato non solo il nome, ma anche il ricordo diretto di Roma. Perciò, per molto tempo si è affermato che la romanità dei romeni è stata scoperta dagli umanisti italiani, dai quali sarebbe stata in seguito ripresa, e quindi diffusa, dai cronisti romeni. In tempi relativamente recenti, solo qualche decennio fa (soprattutto grazie a Şerban Papacostea e ad Adolf Armbruster), si è dimostrato che un certo numero di romeni ebbe nel Medioevo coscienza della propria romanità, cioè a dire la convinzione di provenire da Roma, di discendere dai romani, militari, colonizzatori e persino briganti, arrivati al Danubio e ai Carpazi, in Mesia e in Dacia, in uno con la dominazione imposta da alcuni imperatori del primo secolo dell’era cristiana, poi da Traiano e perpetuata dai suoi seguaci[17]. Allo stesso modo, alcuni polacchi sapevano, sempre in quel periodo, che discendevano dai sarmati (mentre altri sapevano di provenire dagli slavi), certi ungheresi che traevano origine dagli unni, alcuni francesi di essere nati dai troiani di Paride ecc. Qualsiasi comunità umana, di ogni luogo e di ogni tempo, si è interessata e si interessa alle origini, cerca e trova risposte in tal senso, alcune reali, altre immaginarie, le più numerose essendo un connubio tra realtà e immaginazione. Non è stato diversamente nel caso dei romeni, nel senso che molti di loro si sono domandati da dove provenissero, e alcuni hanno trovato (tra le altre possibili) anche la risposta, ingenua e spesso esagerata, che tutti i loro avi erano venuti “da Roma”.
Tale idea può essere ripercorsa a partire dall’imperatore (zar) Ioniţă Caloian (cel Frumos / il Bello), dei bulgari e dei valacchi (romeni), nella sua corrispondenza con papa Innocenzo III, attorno all’anno 1200[18] e fin verso la metà del XVI secolo, quando i monaci ortodossi del monastero di Dealu, vicino a Târgovişte, riferivano al padovano Francesco della Valle e ai suoi accompagnatori la storia dell’insediamento degli abitanti in questa regione[19] da parte dell’imperatore Traiano, dai cui antichi coloni discendevano i romeni, che conservano il nome di romani, gli usi e la lingua dei romani[20].
La coscienza della romanità si collegava strettamente con la conservazione del nome di romano (romeno). Il mantenimento del nome rumân / român (rumeno / romeno), derivato dal latino romanus, per denominare dall’interno l’unico popolo neolatino del sud-est europeo, è impressionante e ha dato occasione a numerosi commentari nel corso del tempo. Si possono trovare molteplici spiegazioni a questo fatto, tra le quali c’è ovviamente l’isolamento dei daco-romani, dei proto-romeni e poi dei romeni in mezzo a popolazioni e popoli diversi, non romanzi (slavi, turanici, ugro-finnici). Durante tutto questo tempo, i popoli neolatini occidentali erano più numerosi e vicini tra loro, il che ha portato anche al bisogno di differenziarsi, di distinguersi tra di loro o di essere identificati dagli altri[21].
Il termine vlah ha un’origine piuttosto oscura, ma la maggior parte degli specialisti concorda sul fatto che esso derivi dal nome dato dagli antichi germani a una tribù celtica romanizzata – Volcae. Questo nome è stato poi ripreso da slavi, bizantini, neolatini, ungheresi ecc. ed è penetrato nelle lingue di cultura del Medioevo (greco, latino, slavo ecclesiastico) e ulteriormente nelle lingue vernacolari, con il senso di comunità latinofona, parlante una lingua romanza[22]. Poiché gli unici parlanti, più numerosi e più diffusi, di lingua neolatina nel Medioevo nella zona centro- e sud-est europea[23] sono stati i romeni, il termine vlah (con le sue varianti) è arrivato in generale a denominare, a partire dalla fine del I millennio, i romeni. In altre parole, data la non esistenza di un altro gruppo neolatino importante nel basso Danubio (sia a nord che a sud del fiume) e nei Carpazi, gli slavi, gli ungheresi, i greci e gli altri popoli hanno finito per riferirsi ai romeni (considerati giustamente romanzi) come vlahi / valacchi[24]. Il fatto, come dicevamo, non è insolito, è però impressionante, poiché i due etnonimi – român e vlah/romeno e valacco – hanno, essenzialmente, lo stesso significato, cioè erede della latinità, della romanità. Se si parte dalla differenza tra populus Romanus e lingua latina (cioè dalle distinte denominazioni che si riferiscono al popolo e alla lingua), allora è anche possibile sfumare: mentre il termine român rinvia in primis all’origine etnica romana, alla discendenza dai romani, il termine vlah si riferisce innanzitutto al latino, al suo uso. Altrimenti detto, valacco significa, all’origine, latinofono (parlante latino, la lingua proveniente dall’antica Italia), e rumân significa “da Roma”, collegato allo Stato romano e ai romani. In ambedue i casi, come si può notare, il denominatore comune è Roma e la perpetuazione del suo ricordo, tramite l’origine o (e) tramite la lingua.
Il termine rumân / român (rumeno / romeno) è evidentemente molto meno attestato nelle fonti antiche, cosa perfettamente naturale: gli stranieri non avevano necessità di usarlo, dal momento che essi ne avevano un altro, per denominare il rispettivo popolo, mentre l’éliteromena, che aveva quale lingua di cultura lo slavo ecclesiastico, utilizzava anch’essa nello scritto i vocaboli adatti a questa lingua, derivati sempre da vlah / valah. Quando si è però passati all’uso della lingua romena, a partire dal XVI secolo, nei testi romeni compare solo il termine con cui si autodenominavano i romeni stessi, cioè rumân / român (rumeno / romeno). Tuttavia, il fatto che i romeni usassero nel Medioevo la denominazione di rumân per definire se stessi e che esistesse la dualità vlah–rumân sono realtà menzionate in Occidente almeno a partire dal XIV secolo.
Così una descrizione del mondo, probabilmente di origine toscana (in un manoscritto della Biblioteca Apostolica Vaticana, valorizzata di recente per la storiografia romena), afferma che nel 1314 circa, nella “provincia”[25] chiamata Ungaria, che era reame (regno, struttura politica), vivevano, oltre agli ungheresi, anche i romeni: In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e [h] anno reame e sono paghani[26]. Di conseguenza, l’autore italiano sapeva, all’inizio del XIV secolo, che quelli che venivano denominati valacchi dagli occidentali, chiamavano se stessi români (rumeni), che avevano determinate strutture politiche organizzate (reame) e che non erano “cristiani”, più esattamente non erano “veri cristiani” (cattolici). Erano, in altre parole, “scismatici”. Ci sono ancora esempi nell’epoca, spesso in ambito francescano, là dove i fedeli bizantini erano chiamati, oltre che “scismatici”, anche “eretici” o “pagani”, non essendo collocati tra i “cristiani”[27]. L’autore del testo sa in un certo qual modo, vago e mitico, dei due nomi, di cui fa due “rami” o “popolazioni”, similmente al modo in cui appaiono questi nomi nella leggenda dei fratelli Roman e Vlahata, gli eroi eponimi dei romeni. La stessa dualità di etnonimi, questa volta in latino, si osserva in un noto documento di papa Clemente VI, del 1345, in cui i romeni sono chiamati Olachi Romani.[28] Qui, nella redazione papale, appaiono ambedue i nomi (come nell’esempio precedente), vale a dire tanto quello di vlah (olah), dato dagli stranieri, quanto quello di rumân, dato dai romeni stessi.
Allo stesso modo, in un atto emesso dal principe Stefano Báthory il 6 giugno 1574[29], la fede ortodossa transilvana viene chiamata, in modo sorprendente, romana religio, probabilmente secondo la maniera degli autori umanisti di arcaizzare, cioè di denominare i popoli in base ai loro antenati (reali o immaginari) dell’antichità. Così, “la religione romena” è diventata “la religione romana”, in un paese come la Transilvania, in cui, in quel periodo, al posto del termine “ortodosso” si usava frequentemente quello di valah (olah), e invece di “fede ortodossa” si diceva “fede valacca”[30].
Di recente, è stato segnalato e portato in discussione un altro documento, emesso probabilmente dal re Béla III d’Ungheria fra il 1188-1195 (forse nel 1194), confermato da Béla IV e copiato nel 1417, in cui sono lodati i meriti di un certo conte Narad, “uomo nobile di nazione germanica” (vir nobilis natione Theutonicus), che avrebbe dimostrato, tra l’altro, i suoi atti di fede nei confronti del suo sovrano lottando contro la furia o la pazzia dei bulgari e dei romeni (contra furorem Bulgarorum et Rumenorum)[31]. Il confronto ebbe probabilmente luogo in seguito alla fondazione del Regno valacco-bulgaro, dopo la rivolta dei bulgari e dei valacchi contro i bizantini del 1185-1186. L’identificazione di quei Rumeorum o – come si suppone sia stato nell’originale – Rume<n>orum con i ruteni (del nord) o con i romei (gli abitanti dell’Impero bizantino) è, per ragioni molto fondate, esclusa, sicché la sola ipotesi plausibile è che, intorno all’anno 1194, la cancelleria ungherese abbia utilizzato per i romeni il nome che loro stessi si davano e che era conosciuto in determinati ambienti. Questa sarebbe, fino ad ora, la più antica testimonianza del nome român (rumân) sotto la forma Rumei o Rumeni, secondo il modo cioè in cui si denominavano i romeni stessi.
Il contesto non è singolare, soprattutto se teniamo conto del fatto che, sempre allora (è il 1199), papa Innocenzo III scriveva a Ioniţă Caloian, re dei valacchi e dei bulgari, della gloria dei suoi antenati romani. Il modo in cui il monarca valacco ringrazia il sommo Pontefice (ci ha ricondotti al ricordo del sangue e della patria nostra da cui discendiamo), nonché quello in cui il papa scrive a Ioniţă (per stirpe e sembianza sei romano[32], come il tuo popolo e la tua terra, che dal sangue dei romani trae la propria origine) attestano l’esistenza, già intorno al 1200, di una tradizione riguardo alla discendenza dei romeni dai coloni antichi di quelli dall’Italia (annotata da Giovanni Kinnamos, sui valacchi dell’esercito di Leone Vatatzes)[33]. Tale tradizione circa la romanità dei romeni includeva, a quanto pare, anche la conoscenza del doppio nome di questo popolo del sud-est europeo, cioè del nome di valahi, dato da stranieri e del nome di rumâni, dato dai romeni stessi.
Nel Libellus de notitia orbis (un piccolo trattato di geografia), redatto intorno al 1404 dall’arcivescovo Giovanni di Sultania, questi scrive dei romeni a sud del Danubio: Loro hanno una loro lingua ed <è> quasi come il latino e, a quanto si racconta, discendono dai romani, poiché quando un imperatore romano ha preso sotto il suo dominio quelle regioni […], un gruppo di romani, vedendo che il paese è ricco, vi sono rimasti, sposandovisi. […] Perciò essi dicono con orgoglio di essere romani e questo fatto si evidenzia tramite la loro lingua, poiché loro parlano come i romani[34]. Si tratta qui degli stessi abitanti che, due secoli prima, erano presentati al papa di Roma dal summenzionato Ioniţă cel Frumos (il Bello) quali eredi dei romani. Dal testo dell’arcivescovo, del 1404, risulta che esisteva una tradizione locale (a quanto si racconta; dicono con orgoglio di essere romani) riguardo all’origine romana dei valacchi. Aveva analogamente detto nel XII secolo Giovanni Kinnamos: quelli di cui si dice che sono da tempi antichi coloni di quelli venuti dall’Italia[35]. Sempre nel XV secolo, come già Giovanni di Sultania, l’umanista italiano Poggio Bracciolini scriveva che al nord del Danubio c’è una colonia, a quanto si dice, lasciata lì dall’<imperatore> Traiano[36]. Anche in questo caso si tratta dell’annotazione di una tradizione locale (a quanto si dice) e non di una ricerca erudita. Nel 1453, un altro umanista italiano, Flavio Biondo, affermava: … i Valacchi della regione del Danubio […] dimostrano tramite la loro parlata la loro origine romana come una cosa onorevole, <origine> che mettono in evidenza e che invocano[37]. Vale a dire che anche Flavio Biondo, senza ricorrere allo studio degli autori antichi, seppe dai romeni stessi che questi discendevano dai romani.
In queste condizioni, l’affermazione di Niccolò di Modrussa (che ha conosciuto direttamente i romeni), dall’opera De bellis Gothorum, redatta prima del 1473, ha un significato particolare: I romeni portano quale argomento per la loro origine il fatto che, sebbene utilizzino tutti <per iscritto> la lingua della Mesia […], tuttavia parlano fin dalle origini una lingua popolare, che è il latino, il cui uso non l’hanno affatto abbandonato[38]. Qui si nota come certi romeni del XV secolo facessero distinzione tra la lingua della cultura scritta e della Chiesa (lo slavo ecclesiastico) e la lingua parlata dal popolo (il latino), invocando quest’ultima lingua giusto come argomento della loro origine romana.
Altre affermazioni di questo genere diventano d’ora in avanti sempre più frequenti: Poiché essi dicono che sono i soldati di una volta dei romani […] (Jan Laski, vescovo di Gnezno, nel 1514); Popolo guerriero, discendente dai valorosi romani, che hanno fatto sì che tremasse il mondo (Iacob Heraclid Despot, nel 1562); Essi dichiarano di discendere da una colonia romana […] e usano ancora una lingua che assomiglia all’antica lingua di Roma (Giovanandrea Gromo, 1564-1565)[39]. Alcuni Principi romeni, prima del 1600, invocavano l’origine romana del popolo di cui facevano parte i loro soldati, per dare loro coraggio nelle battaglie[40]. Così i romeni non dovettero aspettare Grigore Ureche, del XVII secolo, per sapere che discendevano da Roma, poiché una tradizione multisecolare aveva preceduto le ricerche moderne in questa direzione.
Ci sono anche testimonianze che provano che la lingua parlata dai “valacchi” era da essi chiamata “romeno” (“rumeno”) o persino “rumânească”, secondo l’antico aggettivo romanescus, -a, -um, della tarda età romana. Del resto, molti autori del tardo Medioevo e del Rinascimento collegano non solo il fondo lessicale della lingua romena, ma anche la sua denominazione usata dai romeni (gli aggettivi romana o romanesca o l’avverbio rumuneste) all’origine romana dei romeni. Per questi autori, che sapevano che la lingua si chiamava nei suoi propri territori romana o romanesca (e non valaha), era chiaro che anche il popolo che la utilizzava avesse una analoga denominazione, derivata dal latino romanus. Alcuni di loro affermano ciò in modo esplicito nei loro scritti.
Offriamo solo alcuni esempi. Il già menzionato Niccolò di Modrussa scriveva (prima del 1473) che i romeni, allorquando si incontrano con degli stranieri con cui cercano di dialogare, chiedono loro se sanno parlare la lingua romana, e non il valacco[41]. Ovvero i romeni denominavano la propria lingua “română / romena”, forma che non poteva essere resa in latino (dove non esiste la vocale â) se non tramite romana. Tranquillus Andronicus, un dalmata di Traù (il quale ha conosciuto direttamente i romeni di Transilvania, Moldavia e Ţara Românească), scriveva nel 1528 a Jan Tarnowski, comandante supremo dell’esercito polacco, che gli abitanti della vecchia Dacia si sono fusi in un solo corpo, che sono chiamati dagli altri valacchi dal nome del generale Flaccus (come aveva scritto, in modo fantasioso, Enea Silvio Piccolomini), ma che loro ora si dicono romani, anche se non hanno nulla di romano tranne la lingua e persino questa è gravemente alterata ed è mescolata con molte lingue barbare[42]. Parlando dei romeni di Ţara Românească, il padovano Francesco della Valle (trovatosi al servizio dell’avventuriero Aloisio Gritti) – conoscitore diretto delle realtà a nord del Danubio negli anni 1532-1534 – scriveva: La loro lingua [i.e. dei romeni] è poco diversa dalla nostra lingua italiana; loro si chiamano nella loro lingua romani, dicendo che sono arrivati da tempi antichissimi da Roma, per stabilirsi in questo paese; e quando qualcuno chiede se qualcuno sa parlare la loro lingua valacca, essi dicono in questo modo: sai il romeno (româneşte)[43]Cioè, sai parlare romeno (româna)[44], poiché la loro lingua si è alterata[45]. L’umanista croato-ungherese Antonius Verancius (Verancsics) evocava anche lui, intorno al 1550, il fatto che i valacchi traggono origine dai romani, che hanno nella loro lingua numerose parole … uguali e con lo stesso significato come in latino e nei dialetti degli italiani e che quando chiedono a qualcuno se sa parlare la lingua valacca dicono: “Sai per caso il romeno (româneşte)[46]?”, oppure <quando chiedono > se è valacco, gli domandano: “se è romeno (român)[47]. Come si può notare, queste testimonianze, risalenti al periodo 1200-1600, attestano senza alcun dubbio che quelli che erano chiamati “valacchi” dagli stranieri chiamavano se stessi “romeni” (rumeni), e alla loro lingua dicevano “romena” (rumână o rumânească), conservando, alcuni di loro, nella mente il ricordo di Roma.
La denominazione di Dacia si è probabilmente perduta, a poco a poco, a livello popolare già alla fine dell’epoca antica (com’è successo, ad esempio, anche nel caso della Gallia). Sotto i romani, il nome di Dacia ha avuto un senso più politico che etnico. Questo nome ha ricevuto, quindi, un serio colpo proprio quando il vecchio regno di Decebal è diventato in gran parte l’omonima provincia romana, poiché non si trattava più, di fatto, della vecchia Dacia, ma di una Romània, divisa poi in più Romaniae[48]. Queste, dopo il ritiro e la caduta di Roma, hanno finito per diventare gradualmente delle entità latine, più grandi o più piccole, collocate e a nord e a sud del Danubio e circondate da popolazioni non-latine. La loro latinità è provata allo stesso tempo dal nome proprio, interno, quello di Romaniae e da quello esterno, dato da stranieri, di Valachiae. Le Romanie o le Valacchie sud-danubiane si sono sempre più ridotte e, in parte, disperse in seguito alla migrazione massiccia degli slavi (dopo il 602) e dopo la formazione dei loro stati.
L’ultimo grande sussulto di una siffatta Valacchia, vale a dire di una vita politica organizzata a livello più alto dai romeni a sud del fiume, ma in alleanza con gli slavi, è stato il Regno Valacco-Bulgaro formato alla fine del XII secolo, sotto la dinastia valacca (valacco-bulgara) degli Asăneşti. Al contrario, a nord del Danubio, i nuclei politici romeni si ergevano a misura che decadeva politicamente e demograficamente la romenità balcanica. Qui, tra il Danubio e i Carpazi Meridionali (ovvero le Alpi della Transilvania, come li chiamavano gli occidentali), si è formato, a cavallo del XIII e XIV secolo, tramite l’unificazione di più Valacchi, il prototipo dello stato romeno medievale, vale a dire la Grande Valacchia o Ţara Românească. I romeni hanno sempre nominato questa grande formazione politica propria – composta da romeni e condotta da romeni – Ţara Rumânilor / Românilor, Ţara Rumânească / Românească e probabilmente, qua e là, perfino Rumânie.
Perciò, grazie a questa sinonimia, nell’epoca dell’emancipazione nazionale, quando si presupponeva che ogni nazione dovesse avere uno stato nazionale che riunisse e difendesse tutti i suoi membri, i romeni avevano da tempo predisposto un nome per il loro paese. Non hanno scelto il nome di Dacia (anche se è stato proposto), perché tale nome, come sopra detto, benché molto antico, si era perduto da tempo nella coscienza pubblica, ed hanno preferito il nome di Rumânia o România. Non è stato un nome inventato in quel momento, bensì uno conservato nella memoria collettiva, giunto da una passato remoto, un nome che avevano portato in un modo o nell’altro, a un certo momento, tutte le realizzazioni politiche dei romeni. Era anche il nome che ha avuto in maniera ininterrotta sin dal 1300 la “Ţara Românească”, vale a dire il più antico e prestigioso stato medievale romeno, attorno a cui si è poi costituita l’unità politica del popolo di cui portava il nome.
I romeni hanno iniziato la loro storia come “enclave latina alle porte dell’Oriente” oppure come “isola di latinità in un mare slavo” e sono sempre rimasti in un’ampia regione di interferenze e di vari influssi. Questa regione è stata spesso minacciata nella propria stabilità ed esistenza, da occidente e da oriente, da nord e da sud. Le minacce hanno talvolta assunto forme distruttive o dissolventi, pericolose per l’identità dei romeni. I gravi pericoli dal sud e dal nord, così come quelli dall’ovest sono stati più anticamente annichiliti, allontanati, neutralizzati, quando è stato possibile, tramite il contributo dei romeni e dei loro vicini, ma soprattutto grazie all’evoluzione dei rapporti internazionali. Molto più persistenti, più incalzanti, più dolorosi e più gravi sono stati i pericoli provenienti dall’oriente, a partire dalle migrazioni per finire con i carri armati sovietici portatori del comunismo.
Da più di un millennio, i romeni hanno vissuto con l’ossessione della minaccia dell’Oriente. Perciò, dalla loro polivalente eredità identitaria, hanno coltivato piuttosto la propria componente occidentale. Era chiaro già dai secoli XIV e XV che “la luce” aveva cessato di venire dall’Oriente. Mentre quest’Oriente diventava sempre più abietto, la cultura e la civiltà, sul vecchio fondo del classicismo greco-latino e del cristianesimo, fiorivano in Occidente. L’Occidente è diventato così un modello da seguire. Roma – l’Antica Roma – era parte sostanziale di questo modello ed era divenuta il suo simbolo più eclatante. Da questo legame con Roma – reale e immaginario allo stesso tempo – sono nate l’ideologia e la moderna mitologia nazionale romena. Solo che Roma nei secoli XIII-XIV era cattolica, e il legame con essa era mediato da altri stati cattolici, in particolare dal Regno d’Ungheria. Questo legame era fortemente ostacolato dall’ortodossia dei romeni, dalle pressioni per la loro cattolicizzazione, pressioni che non seguivano sempre la via del convincimento. Tali pressioni di cattolicizzazione portavano, in maniera ingannevole, il sigillo di Roma, ma venivano fatte attraverso il prisma della pressione politico-militare ungherese. Nella mente dei romeni (soprattutto di quelli dominati direttamente dall’Ungheria) il cattolicesimo si sovrapponeva al nome di Ungheria, vale a dire al nome di un oppressore, e quest’ombra si proiettava a volte anche su Roma, dove risiedeva il capo della Chiesa d’Occidente[49].
In questo modo, la fede bizantina e il legame, mediante gli slavi del sud, con la “Nuova Roma” (Costantinopoli), ma anche le tendenze di cattolicizzazione per filiera ungherese erano diventate dei seri ostacoli per la coltivazione del ricordo della prima Roma e della latinità. Tuttavia i romeni avevano Roma non solo nella loro natura, ma anche nel loro nome. Ed erano gli unici detentori di tale “privilegio” – palese testimonianza per ideologi non solo della loro latinità, ma anche, assieme ad essa, della loro origine occidentale. Per tale ragione, i legami con l’Occidente sono stati ripresi in età moderna secondo altri principi, e il nome di Romania – una sorta di Roma trasferita vicino al Danubio, dai Carpazi al Mar Nero – è diventato per i romeni un forte marchio identitario, nato e creato allo stesso tempo, costruito sia dalla storia che dall’ideologia, ma potente e perenne.
Certamente, al consolidamento di questa denominazione generale di Romania hanno tenacemente lavorato – com’è avvenuto nella storia di tutti i popoli – gli intellettuali, gli artigiani del nazionalismo moderno e dell’ideologia nazionale.
Nell’epoca moderna hanno predominato due ideologie nella coscienza politica e pubblica romena, una chiamata autoctonista (che metteva l’accento sull’eredità dacica, tracica, orientale o sud-est europea) e una pro-occidentale (che privilegiava la latinità e l’eredità romana, la civiltà europea dei romeni). Quest’ultima si è rafforzata di continuo, si è sviluppata e ha vinto. In Transilvania, sin dal XVIII secolo, sotto l’impulso della corrente illuministica rappresentata dalla Scuola Transilvana (ŞcoalaArdeleană), lo studio della storia destinata agli allievi cominciava con la fondazione di Roma, sicché il passato remoto dei romeni si confondeva con quello dei romani. Nel XVII e nel XVIII secolo, le opere erudite hanno approfondito la latinità dei romeni, con nuovi argomenti linguistici, narrativi e documentari, archeologici, storici, numismatici ecc., consolidando la coscienza interna e internazionale riguardante questo tema. A partire dal XIX secolo, quando è iniziata in maniera cosciente e programmatica la sincronizzazione della civiltà romena con quella occidentale, la latinità dei romeni (rinsaldata tramite la francofonia e la francofilia) è sempre stata in primo piano, è sempre stata evocata e invocata. Su questa latinità si è edificata l’essenza dell’identità romena moderna, raccordata ai valori europei.
Dopo le deviazioni d’interpretazione del passato avvenute nei decenni del regime comunista (1948-1989), da più di vent’anni i più seri storici romeni hanno ripreso la presentazione del passato sotto nuovi auspici. Oggi è sempre più evidente per gli storici e per un ampio pubblico che i romeni hanno avuto una storia normale, come tutti i popoli, con cose buone e cattive, che hanno avuto province storiche diverse e dei nomi regionali, che non sono stati puri e immacolati, che non sono sempre stati unitari e uniformi e che non tutti i loro antenati erano venuti da Roma! Si vede – per molti come una novità – che anche i romeni si erano spostati nel Medioevo e non solo, su distanze minori o maggiori, con i loro greggi o con altre faccende, in tutte le direzioni, spronati da diversi motivi, così come avevano fatto tutti i popoli[50]. Lo spostarsi e lo stanziarsi in spazi distanti hanno reso anche i romeni variegati, diversi fra loro. È stato molto difficile, per vari anni dopo il crollo del comunismo, fare la distinzione tra verità e menzogna, tra realtà e propaganda. Nemmeno oggi, dopo più di due decenni, è facile.
Di conseguenza, sia riguardo al nome sia riguardo all’origine dei romeni, le cose non sono, per tantissimi stranieri, chiare. Molti credono ancora che il nome di romeno e la latinità dei romeni sarebbero il risultato della propaganda nazionale e nazionalista, esacerbato sotto il comunismo. Ma questo è solo un cliché, frutto in gran parte della diffidenza e dell’ignoranza. Alla luce delle testimonianze di cui sopra, è evidente la legittimità dell’uso del nome di romeno (e di Ţară Românească) in parallelo con quello di valacco (e di Valacchia), sin dal momento dell’ingresso nella storia di tutti i popoli romanzi, alla fine del I millennio dell’era cristiana. Quindi, i romeni hanno portato sin dall’inizio due nomi principali, ambedue legittimi. È però oggi naturale che, almeno negli ambienti romeni, sia preferito il nome che si danno i romeni stessi. I neolatini orientali dell’Europa erano, già dai secoli IX e X, per loro stessi “români” (rumâni), e per gli altri “vlahi” (con varianti). Tanto più è giustificato l’uso del nome di romeni per i secoli ulteriori del Medioevo. La denominazione di romeno, adoperata da tutti gli storici romeni per definire il proprio popolo a partire dal Medioevo, non ha nulla a che fare con il nazionalismo, benché sia stata spesso usata in spirito nazionalista. Si tratta solo di una realtà con un’esistenza millenaria e che va correttamente rilevata, in accordo con ciò che testimoniano le fonti storiche. Al pari del nome, la coscienza della latinità della lingua e della romanità del popolo è stata una presenza continua, lungo i secoli, nel pensiero di alcuni romeni. Essa è sempre stata accresciuta, argomentata e talvolta pure esagerata in epoca moderna – tramite gli sforzi coscienti delle élites intellettuali e politiche – preparando la piattaforma progetto per l’integrazione dei romeni e della Romania nelle strutture istituzionali e persino in quelle mentali dell’Europa contemporanea.
NOTE
[1] Si tratta qui non del nome del signore, bensì della dinastia (Bogdani o Bogdăneşti) che ha assoggettato il Paese ai turchi.
[2] La prima fondazione era considerata quella da parte dei romani condotti dall’imperatore Traiano.
[3] Il nome medievale dei polacchi in romeno. Loro chiamavano gli abitanti della Moldavia “valacchi” e quelli del Ţara Românească “multani” o “moltani”, e il Paese “Multana” (perché il nome di “Valacchia” o “Paese Valacco” era già da loro dato alla Moldavia).
[4] Costin 1967, pp. 156-157.
[5] Iorga 1924, pp. 35-50.
[6] Brătianu 1998, pp. 60-64.
[7] Papacostea 1965, pp. 15-24.
[8] Armbruster 1993², pp. 17-51.
[9] Arvinte 1983.
[10] Stănescu 1964, pp. 967-1000.
[11] Ştefănescu 1981, pp. 77-84.
[12] Brezeanu 2002, passim.
[13] Pop 1998, pp. 8-13.
[14] Baumann – Gingrich 2004.
[15] Questi nomi tradizionali, olasz e oláh, dati dagli ungheresi agli italiani e, rispettivamente, ai romeni, dimostrano indubitabilmente la percezione dell’affinità tra i due popoli neolatini da parte della coscienza collettiva ungherese. La stessa singolare somiglianza tra i nomi dati agli italiani e ai romeni si ritrova anche nel caso di molti popoli slavi.
[16] Per lo specifico degli ungheresi si veda, di recente: Engel 2001.
[17] È tuttavia evidente che non questa coscienza – elitaria e debole – è stata decisiva per la perpetuazione del nome di Roma nell’etnonimo “romeno”, ma alcune circostanze storiche, parzialmente evocate in questo studio.
[18] Stănescu 1989, pp. 32-33. Papacostea 1999, pp. 242-243.
[19] Holban 1968, pp. 322-323.
[20] Dopo il XVI secolo, con i grandi cronisti moldavi che hanno scritto in romeno, con Dimitrie Cantemir e poi con la Scuola Transilvana, la coscienza della romanità si impone definitivamente nella mentalità romena.
[21] Come si sa, si sono conservati anche in Occidente degli etnonimi provenienti dal latino romanus, ma solo sporadicamente, nel caso di gruppi più piccoli e isolati, circondati da popolazioni germaniche, come ad esempio i romanci o retoromanzi della Svizzera.
[22] Non ha attinenza, nel caso presente, che talvolta, nel Medioevo e in età moderna, il termine vlah ha avuto, qua e là, anche l’accezione di contadino asservito, di pastore (pecoraio), di servo della gleba o di “scismatico” (ortodosso), come si vedrà oltre.
[23] Non prendiamo qui intenzionalmente in considerazione il piccolo popolo dalmata – nel frattempo scomparso – dei Balcani, vicino agli italiani, collocato lontano dai romeni nord-danubiani e senza rilevanza per il nostro argomento. Del resto, al di là dell’appartenenza alla latinità, i romeni sono il popolo più numeroso del sud-est europeo.
[24] Si veda Djuvara 1996, con le opinioni degli specialisti Cicerone Poghirc, Petre Ş. Năsturel, Matei Cazacu, Neagu Djuvara, Max Demeter Peyfuss, Mihaela Bacu e Matilda Caragiu-Marioţeanu, relative alle denominazioni generali di romeni (con varianti) e valacchi (con varianti), al processo di romanizzazione, ai rapporti dei valacchi dei Balcani con i greci e gli slavi, alla diaspora aromena, agli aromeni e ai nazionalismi balcanici, all’assimilazione dei valacchi ecc.
[25] Il termine di provincia si riferisce probabilmente alla divisione del mondo cristiano (cattolico) in “province ecclesiastiche” operata dalla Curia papale.
[26] Turcuş 2000, p. 6.
[27] Papacostea 1998, pp. 13-136.
[28] Armbruster 1993², pp. 49-51.
[29] De Hurmuzaki 1911, pp. 659-660. Il fatto è tanto più sorprendente dal momento che con romana religio si intende di solito la confessione cattolica; nel caso citato il riferimento è però, senza dubbio, alla fede ortodossa dei romeni transilvani.
[30] In numerose testimonianze dell’epoca, incluse le decisioni della Dieta di Transilvania, gli abitanti del paese sono caratterizzati dal punto di vista religioso come “Christiani” (gli ungheresi, i sassoni, i siculi) e “Valacchi”, essendo evidente che un etnonimo (Valachus) era adoperato per definire l’appartenenza a una confessione (l’ortodossia).
[31] Nagy 1891, n. 5, pp. 9-11; Szentpétery 1923, n. 157, p. 50; si veda Simon 2010, pp. 127-136.
[32] Osserviamo che il sommo Pontefice chiama Ioniţă “romano” e non “valacco”, e dice che i romeni stessi si considerano di origine romana.
[33] Stănescu 1989, pp. 32-33.
[34] Papacostea 1999, pp. 241-242.
[35] Ibidem, p. 242.
[36] Ibidem, p. 243.
[37] Ibidem, pp. 243-244.
[38] Ibidem, p. 245.
[39] Ibidem, pp. 246-247.
[40] Pop 1998, pp. 114-115.
[41] Papacostea 1999, p. 245.
[42] Veress 1914, pp. 242-244 (testo integralmente in latino); Holban 1968, p. 247 (brano tradotto in romeno).
[43] Sti Rominesti?
[44] Sai tu romano?
[45] Holban 1968, p. 322.
[46] Scisne… Romane?
[47] Num Romanus sit. Verancsics 1857, pp. 119-151 (testo integralmente in latino); Holban 1968, p. 403 (brano tradotto in romeno).
[48] La ripresa della denominazione di Dacia si è fatta sotto l’impulso dell’umanesimo, dal di fuori della società romena, tramite la maniera degli autori dell’epoca rinascimentale di arcaicizzare le denominazioni dei luoghi del loro tempo. In questo modo, i Principati Romeni (ma anche la Danimarca!) erano chiamate Dacia, la Francia era Gallia, l’Ungheria diventava Pannonia, la Bulgaria e la Serbia – Mesia ecc. Da queste opere umaniste e post-umaniste anche gli autori romeni hanno resuscitato il nome di Dacia. Dobbiamo ricordare il fatto che Johannes Honterus sulla famosa mappa del XVI secolo apponeva il nome di Dacia sui territori di Transilvania, di Ţara Românească e di Moldavia.
[49] Si veda Pop 2001, pp. 78-90; Idem 1995, pp. 275-284.
* Ioan-Aurel POP, è presidente dell’Accademia Romena, professore e rettore dell’Università Babeș-Bolyai di Cluj-Napoca. Autore e coautore di oltre settanta libri, trattati e manuali e più di cinquecento studi e articoli, tra cui i più recenti sono Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, București, 2017). Gli è stato conferito il titolo Doctor Honoris Causa da dieci università della Romania e dell’estero. È membro di alcune accademie e società scientifiche straniere, tra cui l’Accademia europea delle scienze e delle arti di Salisburgo (Austria), l’Accademia nazionale virgiliana di Mantova (Italia), l’Ateneo veneto di Venezia (Italia), l’Accademia europea delle scienze, delle arti e delle lettere di Parigi (Francia). È stato visiting professor presso alcune università degli Stati Uniti, dell’Italia, della Francia, dell’Ungheria e dell’Austria, e direttore dell’Istituto culturale romeno di New York (Usa) e dell’Istituto romeno di cultura e ricerca umanistica di Venezia (Italia). Dal 1993 è direttore del Centro di studi transilvani di Cluj-Napoca dell’Accademia romena.
Sabato, 20 giugno 2015, ore 18,00: „Festival del pensiero in/verso”: lettura di poesia italo-romena all’Istituto Romeno di Venezia, nell’ambito di Venice Art Night.
Sâmbătă, 20 iunie 2015, orele 18,00: „Festival del pensiero in/verso”: lectură de poezie italo-română la Institutul Român de la Veneţia, în cadrul Venice Art Night.
Sabato, 20 giugno 2015, dalle ore 18,00, nell’aula “Marian Papahagi” dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, avrà luogo la seconda edizione della serata di poesia intitolata “Festival del pensiero in/verso”, evento incluso nell’ambito delle manifestazioni Venice Art Night. Invitati all’evento sono i poeti: Lorenzo Viscidi (Bluer), Natasha Bondarenko, Alessandro Cabianca, Maddalena Capalbi, Gianfranco Chinellato, Ştefan Damian, Daniela Muti, Loredana Pra Baldi, Enzo Santese e Sergio Maria Serraiotto.
Durante i giorni più lunghi dell’anno, dal tramonto del sole e fino a mezzanotte, “l’arte ritorna per liberare Venezia”, per meglio dire le arti, proprio perché le calli e i campi saranno occupati dalla letteratura, dal cinema dalla musica ecc.; sarà una notte di “contaminazione” culturale. Tra le istituzioni culturali che resteranno aperte fino a mezzanotte si annoverano musei, gallerie, fondazioni, spazi pubblici e provati, librerie, che lasceranno le porte aperte per essere visitate.
L’Istituto Romeno di Venezia ha iniziato la partecipazione agli eventi di Venice Art Night Venezia già dal 2013, quando ha organizzato una serata musicale intitolata “Musica e balli dei tempi dei dogi”. Il programma di quest’anno, intitolato il “Festival del pensiero in/verso”, è costituito da una serata di poesia coordinata dal professore, poeta, scrittore e critico d’arte Enzo Santese. Sarà un incontro tra poeti romeni e italiani che ha il fine di presentare gli aspetti più rappresentativi della loro creazione poetica.
Nell’ambito della serata di poesia sarà presentata anche la traduzione in romeno del più recente volume di versi di Alessandro Cabianca, intitolato Influssi/Influenţe, Casa Editrice Studia, Cluj‒Napoca 2015, nella traduzione dello scrittore e poeta Ştefan Damian.
L’Evento è organizzato dall’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia in collaborazione con l’Università Ca’ Foscari di Venezia ed il Comune di Venezia.
Per ulteriori dettagli:
Alexandru Damian, coordinatore arti visive
Tel. +39.041.524.2309
ISTITUTO ROMENO DI CULTURA E RICERCA UMANISTICA
Palazzo Correr ‒ Cannaregio 2214 (Campo Santa Fosca)
30121 Venezia, ITALIA
„Festival del pensiero in/verso”: lectură de poezie italo-română la Institutul Român de la Veneţia, în cadrul Venice Art Night.
Sâmbătă, 20 iunie 2015, începând cuorele 18,00, în sala „Marian Papahagi” a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, va avea loc cea de-a doua ediţie a seratei de poezie intitulată „Festival del pensiero in/verso”, eveniment inclus în programul de manifestări Venice Art Night. Invitaţi la eveniment sunt poeţii Lorenzo Viscidi (Bluer), Natasha Bondarenko, Alessandro Cabianca, Maddalena Capalbi, Gianfranco Chinellato, Ştefan Damian, Daniela Muti, Loredana Pra Baldi, Enzo Santese și Sergio Maria Serraiotto.
În zilele cele mai lungi ale anului, de la apusul soarelui până în miez de noapte, „arta se întoarce pentru a elibera noaptea la Veneția”,mai bine spus artele, mai ales că străzile și piațetele vor fi ocupate de muzică, cinema, literatură, poezie etc., va fi o noapte de „contaminare” culturală. Printre instituțiile de cultură ce vor rămâne deschise până în miez de noapte se numără muzee, galerii, fundații, spații publice și private, librării, care îşi vor deschide porțile și vor îngădui vizitarea acestora liberă, pentru cei care doresc să le descopere patrimoniul cultural-artistic.
Institutul Român de la Veneţia s-a alăturat evenimentelor Venice Art Night Veneţia încă din anul 2013, când a organizat o seară muzicală cu titlul „Muzică şi dansuri din timpul dogilor”. „Festivalul gândului invers/în vers” („Festival del pensiero in/verso”), a fost demarat începând cu anul 2014 și se constituie într-o serată de poezie coordonată de profesorul, poetul, scriitorul şi criticul de artă Enzo Santese, constând într-o întâlnire a poeţilor din România și Italia menită să prezinte aspecte dintre cele mai reprezentative din propria creaţie poetică.
În cadrul seratei de poezie va fi prezentată și traducerea în limba română a volumului de versuri aparţinând poetului Alessandro Cabianca, intitulat Influssi/Influenţe, apărut la Editura Studia, Cluj‒Napoca 2015, în traducerea scriitorului și poetului Ştefan Damian.
Evenimentul este organizat de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia în colaborare cu Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia şi Primăria Veneţiei.
Pentru detalii suplimentare:
Alexandru Damian, coordonator proiecte
Tel. +39.041.524.2309
INSTITUTUL ROMÂN DE CULTURĂ ŞI CERCETARE UMANISTICĂ
Palazzo Correr ‒ Cannaregio 2214 (Campo Santa Fosca)
27 gennaio 2013. Giorno della Memoria. In questa giornata non si può dimenticare e non ricordare la figura di Elena di Grecia e Danimarca, Principessa di Parma e Regina di Romania. Terzogenita del Re Costantino I di Grecia e di Sofia di Prussia. Il 10 Marzo 1921 sposò Carlo futuro Re di Romania; da questa unione nacque Michele I attuale capo della casa reale romena.
Regina Elena fu reggente al trono romeno dal 1927 al 1930 e successivamente sempre accanto al figlio Michele quando quest’ultimo ascese al trono e fino al 31 Dicembre 1947 quando, dopo una umiliante perquisizione, la famiglia reale fu costretta a lasciare il suolo romeno per l’esilio.
Un episodio che dimostra la particolare umanità di questa donna è anche legato alla storia italiana e alla tragica sorte di Mafalda di Savoia. Infatti, nel settembre del 1943, alla firma dell’armistizio con gli alleati, i tedeschi organizzarono il disarmo delle truppe italiane. Badoglio e il Re Vittorio Emanuele III ripararono al Sud, ma Mafalda , partita per Sofia per assistere la sorella Giovanna, il cui marito Boris III di Bulgaria era in fin di vita , non venne messa al corrente dei pericoli che poteva incorrere una volta rientrata in Italia. Durante il viaggio di ritorno verso l’Italia, la Regina Elena di Romania fece fermare appositamente il convoglio reale (a Sinaia) per offrire protezione a Mafalda di Savoia cercando di farla desistere dal rientrare in Italia. Mafalda decide di non accettare l’offerta e volle proseguire per la penisola e per il suo triste destino.
Non di meno fu il suo atteggiamento nei confronti della comunità ebraica romena, negli anni difficili del regime di Antonescu; la regina madre Elena si adoperò per la salvezza di migliaia di ebrei, in particolar modo assieme a Traian Popovici, sindaco di Cernăuți (oggi Chernivtsi in Ucraina), la deportazione della locale comunità ebraica e protesse anche coloro che erano stati deportati dal regime nella Trasnistria.
Per questo comportamento nel 1993 , undici anni dopo la morte, la Regina Madre di Romania, Elena di Grecia è stata insignita del titolo di “Giusta fra i popoli “ dallo Stato di Israele e il suo nome figura nel monumentale Yad Vashem di Gerusalemme assieme agli altri 60 Romeni che si adoperarono per salvare gli ebrei negli anni bui dell’odio antisemita. ( vedi articolo completo di Marco Baratto su infooggi.it ).
Gli ebrei stimati dalle autorità in Bucovina e Bessarabia ammontavano a circa 185.000. Di questi 10.000 vennero uccisi nei pogrom, 7.000 morirono nei campi di transito per la fame, il tifo e i maltrattamenti, altri 10.000 vennero eliminati quando già erano stati trasferiti dall’altra parte del Dniester. Al 1° settembre 1941 ne rimanevano 156.000.
Le operazioni di deportazioni concordate con i tedeschi comportarono lo spostamento forzato di 118.847 ebrei che riuscirono ad attraversare vivi il Dniester mentre altri 17.577 morirono durante la traversata. Secondo i calcoli delle autorità romene rimanevano in Bucovina e Bessarabia al 20 maggio 1942 19.576 ebrei.
[…]
A Cernauti si ingaggiò una lotta per salvare il maggior numero di ebrei. Il protagonista di questo tentativo di salvataggio fu il sindaco della città Traian Popovici che, insieme alla regina madre Elena cercò di fermare le deportazioni da Cernauti. I disperati tentativi di Popovici riuscirono a impedire – per una parte solo momentaneamente – la partenza di 20.000 persone.
Nel mezzo delle deportazioni Wilhelm Filderman, capo della Comunità ebraica romena scrisse una disperata lettera ad Antonescu per implorare la cessazione delle deportazioni. Gli giunse soltanto una lunga risposta sprezzante. Leggi tutto l’articolo: La storia dell’Olocausto in Romania – Deportazione in Transnistria (OLOKAUSTOS).
“A seguito delle deportazioni e delle uccisioni che li accompagnarono, la Regina Madre di Romania, la Regina Elena, fece ripetuti sforzi per far sì che gli ebrei fossero riportati indietro dagli estremi pericoli dei campi di lavoro e di concentramento nei quali erano stati internati. […] Quando apprese dell’invocazione di aiuto da parte dei deportati, immediatamente mandò loro del cibo – mentre più di un terzo dei deportati moriva di fame. Nell’ottobre del 1942, quando ancora un altro gruppo di ebrei era in procinto di essere deportato, uno di loro, il famoso filologo romeno Barbu Lazareanu, chiese a un ben noto medico, Victor Gomoiu, di aiutarlo. Il medico conosceva la Regina Elena e si rivolse a lei. Si racconta che la regina disse a suo figlio Mihai, che era succeduto a suo padre come re, che avrebbe lasciato il Paese se questa nuova deportazione avesse avuto luogo. Mihai assicurò il rilascio degli ebrei.” (pag. 238). (Informazioni fornite da Pearl Fichman, lettera all’autore, 19 marzo 2001.) Tratto dal Libro I giusti. Gli eroi sconosciuti dell’olocausto, di Martin Gilbert, Citta Nuova, 2007, pp. 236-238.
Futuro Insieme 