Ioan Ianolide, deţinutul profet (1919-1986)


 „Martiri şi mărturisitori în închisorile comuniste”. Chipuri de oameni verticali, orientaţi spre Cer, pe care regimul comunist s-a străduit din toate puterile să îi anihileze. Ei au plecat la Domnul, dar au lăsat în urmă modele vii de atitudine creştină. Chipuri pe care suntem datori să le ştergem de praf şi să aprindem candela în faţa lor, să îi vedem mai bine. În acest număr – Ioan Ianolide, prietenul apropiat şi biograful lui Valeriu Gafencu, cel numit „sfântul închisorilor”, despre care aţi mai putut citi în publicaţia noastră 

Temniţa transformată în Biserică. Fiul lui Nicolae (Niculache) Ianolide (zis Grecu) – probabil macedonean – şi al Ispasiei, originară din Tecuci, Ioan Ianolide s-a născut la Dobroteşti, judeţul Teleorman, în 1919. După studiile elementare, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care nu o termină, căci din 1941, ca membru al Frăţiilor de Cruce, odată cu aşa-numitul grup Gafencu, este întemniţat şi timp de 23 de ani peregrinează prin diferite locuri de detenţie: Aiud, Gherla, Piteşti, Tîrgu Ocna etc. De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu Virgil Maxim şi Marin Naidim, încearcă să facă din spaţiul carceral o Biserică a lui Hristos.

„Dacă aş fi lepădat crezul meu n-aş mai fi fost creştin”. Eliberat în 1964, odată cu amnistia generală pentru deţinuţii politic, produsă la presiunile occidentale, revine în satul natal. Iată mărturia uneia dintre localnice, Maica Lixandra: Mamă, îl văd ca ieri! A venit acasă după 23 de ani; şi ne-am pus pe-un plîns, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, şi cu toţi vecinii. Avea hainele petic lîngă petic şi era slab… slab!… Da’ parcă domnu’ Ionel, aşa cum era, strălucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. „Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului, ca să nu le mai văd, că nu mai pot!…“. Am pus gaz peste ele şi le-am dat foc aici, în bătătură. Parcă văz şi acum cum ardeau hainele domnului Ionel…[…] „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum au mai făcut şi alţii?” – l-am întrebat. „Am avut un crez, Lixandră. Dacă aş fi lepădat crezul meu în Dumnezeu, n-aş mai fi fost  creştin,  n-aş mai fi fost român… Aş fi fost doar o umbră pe faţa pământului. O umbră! N-aş mai fi fost Ioan pe care îl vezi acum înaintea ta“. Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste apă cu şerpi pe dedesubt…

„Bucuria mea e deplină: Hristos”
Redăm fragmentar din Mărturisirea autobiografică, inclusă în  volumul „Întoarcerea la Hristos”:
„Am împlinit 64 de ani. Din 1919 pînă în 1941 am fost în conflict cu lumea burgheză, care a degradat ruşinos viaţa creştină. Din 1941 pînă în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 pînă astăzi sînt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urît şi prigonit în mine.
Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămînd şi gol. Am stat peste cincisprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locuiam zi şi noapte, obligaţi să facem toate necesităţile în interiorul camerei.
Uneori eram înghesuiţi pînă la opt inşi într-o celulă de doi metri pătraţi, încît dormeam cîte doi, trei sau patru pe un pat şi ne frecam sufletele şi trupurile, clipă de clipă, unii de alţii. Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul şi boala ni se păreau uşoare pe lîngă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiţi, deznădăjduiţi şi adesea decăzuţi. […]
Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă „reeduc“. Am refuzat, temîndu-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile. […]
Am ascultat profesori, savanţi, literaţi şi am învăţat mai mult decît la Universitate.
Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiţi, alţii revoltaţi, alţii senini. Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpîni, fusese şi el zvîrlit în temniţă. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.
Am luptat cu gîndurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.
La sfîrşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămîne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!
Bucureşti 1984.”

Testamentul unei generaţii
După eliberare, în 1981-1984, persecutat de securitate, scrie pe ascuns sute de pagini.   Cartea rezultată, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”, publicată la Editura Christiana (Bucureşti, 2006) este rodul migalei unui grup de maici de la Mînăstirea Diaconeşti, din comuna Agăş, judeţul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mîna lungă a securităţii“ prin trimiterea lui în străinătate. Fără aportul anonimelor călugăriţe, care au ordonat hârtiile retrimise în ţară, după 1989, volumul n-ar fi putut apărea.
Ioan Ianolide trece la cele veşnice, în deplin anonimat, în 5 februarie 1986.
Prof. Mihai Floarea
Ioan_Ianolide
O atitudine dârză în faţa devalorizării comuniste

L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, Ioan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti. Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. (…) Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalităţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune independentă în viitor. Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.
În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. (…) În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale. La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Temniţa, prilej de adâncire a trăirii în Hristos
Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în închisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă. Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu. (…) Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.
Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel îşi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrângă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, Rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

Viaţa în temniţa mare a României comuniste
Ioan Ianolide s-a eliberat după 23 de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngăduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteşte a continuat ascensiunea. A încercat să intre în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis. Pentru a-şi câştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinţe geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a găsit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.
La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui Ioan Ianolide a fost 5 februarie 1986.
(Ion Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid, în volumul „Întoarcerea la Hristos”)

Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile

Sunt 16 ani de când ne-am eliberat, plângând, sufocaţi, trişti din Aiud şi de când ne simţim întemniţaţi în statul ateist. Avem ce mânca, suntem bine îmbrăcaţi, avem apartamente moderne, ne putem îngriji sănătatea prin spitale, avem la dispoziţie cărţile şi revistele vremii, dar nu avem libertate, nu avem mulţumire sufletească, nu avem dreptul de a ne exprima, de a mărturisi public. Nu avem dreptul de a fi noi înşine. (…)
Acum, când oamenii au fost supuşi, când toate puterile sunt concentrate într-o singură mână, când fiecare individ este urmărit în tot ce face şi gândeşte, marele adversar al regimului rămâne credinţa, căci puternicii atei nu au siguranţă dacă nu sunt întronizaţi ca zei în mintea tuturor supuşilor lor. Ştreangul se strânge nu în jurul gâtului, ci în jurul sufletului, şi nu există ieşire, nu există alternativă. Orice libertate şi iniţiativă este strivită din faşă.
Viitorul acestui neam se zdrobeşte în România cu toate mijloacele de propagare a ateismului, materialismului şi nihilismului. Creştin, român şi om sunt cele trei valori ce se confundă, se întregesc şi cuprind sufletul românesc. Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufletul românesc a fost înmormântat.
Ne descompunem, ne lepădăm de noi înşine, murim sufleteşte. Tinerii ce cresc acum au conştiinţa că sunt români, dar nu mai au suflet românesc. Moare sufletul creştin al neamului. Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile, să credem în oameni şi în Dumnezeu.
Ioan Ianolide

Sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 – februarie 2012

Annunci

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...