Un preot catolic executat? Da, deși este o moarte violentă, într-o formă mai prelungită au fost torturați și uciși numeroși alți clerici și laici care nu au renunțat la credință și nu s-au supus regimului comunist instaurat în Republica Populară Română și sistemului de represiune al Securității comuniste.
ORA 6.30: 1951 – 21 februarie – 2023: 72 de ani de la execuția prin împușcare a Slujitorului lui Dumnezeu, preotul DUMITRU MATEI – un martir ce așteaptă să fie beatificat.
Fiind „ucenic” al domnului cercetător Dănuț Doboș, am avut posibilitatea și curiozitatea de a citi mii de file din dosarele Securității, pe care le-am sintetizat în diverse cărți, studii și articole. Subiectul „Matei” mi s-a părut de-a dreptul captivant, de aceea am studiat dosarele care mi-au fost accesibile, dosarele din Arhiva Episcopiei de Iași, dar am făcut și o cercetare în satul natal al părintelui Dumitru Matei, Sărata – județul Bacău, în anul 2001, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea acestuia și i-am dedicat un număr special al revistei „Buletin istoric”.
Cea mai curioasă constatare am întâlnit-o în cimitirul de lângă biserica din deal, unde pe o cruce pusă în memoria preotului Dumitru Sandu Matei era trecut anul morții ca fiind 1956. Discutând cu nou-venitul părinte paroh Ionel Roșu și cu câțiva credincioși din sat urma să mă conving că al lor preot consătean era puțin cunoscut în comunitatea din Sărata. Iată câteva mărturii pe care le-am cules în urmă cu 20 de ani.
Cel mai în vârstă localnic pe care l-am putut aborda a fost domnul Ianoș Enășel, în vârstă de 95 de ani, născut cu 7 ani înaintea părintelui Matei, care ne-a spus printre altele: „Era un om deosebit. A avut un dar mare, o știinţă ce n o avut altul în satul nostru…, un băiat deștept ca el, altul n o mai fost. L am cunoscut așa cum l am cunoscut pe tatăl meu. (…) Era un preot foarte bun. A fost închis la Jilava. A avut mari suferinţe acolo. Și de ce? De ce? Degeaba. N a fost omul ăla vinovat ca să l împuște. M am rugat mult pentru dânsul și mă rog și astăzi”.
În ordinea vârstei, l-am abordat pe domnul Mihai Simon, născut în același an cu părintele Matei, 1913: „Ultima dată l am văzut în primăvara lui =49, când a venit să și ia un act de la primărie. Eu eram telefonist… A trecut pe la mine, pe la poartă, și a strigat tare: «Măi, leat, ce mai faci măi?». I am răspuns: «Uite, așa și așa!» El adaugă: «Măi, Mihai, ce mai spui?» Eu îi răspund: «Nu mai spun nimic». El însă continuă: «Măi, e cam prost… Îmi trebuie niște acte și ăștia de la primărie mă poartă cu vorba». Și cu asta am terminat. El a plecat acasă, vizavi, nu departe de mine. După puţin timp aud telefonul. Ridic receptorul, ascult și apoi îl pun în furcă. Zic nevesti mi: «Măi fimeie, e prost. Ăștia vor să l aresteze pe părintele… Au spus că mașina stă la Bahnă, la moară, iar șeful de post, Patriche, să vină să l anunţe ca să meargă la primărie să și ia actul și atunci mașina vine să l ridice». Fimeia îmi zice: «Du te și spune i!» Nu era de glumă. Eram în mare primejdie. Până la urmă, am îndrăznit, am mers la casa părintelui și i am spus tatălui său, Mihai: «Cumătrule, spune i părintelui s o ntindă, că acu= vin să l ia!» De abia am plecat de la poartă, îl și văd pe la vreo 200 de metri depărtare pe șefu de post care venea grăbit, la deal, singur. Cu siguranţă m o văzut. Dar era cumsecade. Eram chiar prieteni. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am păţit nimic. Întors acasă, mă uitam prin fereastră spre casa lor. Părintele a ieșit prin grădina din spatele casei, a trecut râpa pe unde vine apa Sărata, s a ridicat mai la deal și o ieșit la kilometru 15, pe șoseaua către Onești. De acolo cu ce s o dus, nu știu. Am auzit mai târziu de la un frate al lui că a stat câtva timp pe la Enăchești, la un cumnat al lui. (…) Am mai auzit că a stat fugar pe unde o putut…”.
Am discutat apoi cu doamna Maria Enășel, în vârstă de 72 de ani, care a spus: „În vara anului 1949 mă aflam împreună cu soţul meu, dascăl, în filiala Tărâţa, Parohia Pustiana, cam pe la 6 august, a trecut pe la noi. Era fugar, săracu=, dar foarte vesel. Nu i păsa că i urmărit. N a stat mult. Zicea, râzând: «Vreau să i fac să mă mai alerge oleacă… De acum merg către Dărmănești». La vreo două zile a venit o mașină plină cu securiști. Erau vreo zece. Au încercuit casa. Au intrat și au căutat peste tot, dar nu au găsit nimic. (…) Doar părintele plecase. L au luat pe soţul sub escortă și l au dus la mașină pentru întrebări… Erau înarmaţi, toţi, la mașină era și fratele părintelui, Mihai, din Sărata. I au scos din sat și le au luat declaraţii. La vreun ceas și jumătate soţul s o întors acasă. Era foarte speriat. Nu mi a spus nimic din ce a declarat securiștilor”.
La Dărmănești, în casa parohială, era atunci seminaristul Anton Despinescu, care a scris în urmă cu 20 de ani: „Represiunea comunistă devenind din ce în ce mai dură, atât părintele Matei cât și cei rămași încă liberi au adoptat „tactica fugarilor” schimbând mereu locul de activitate. Riscurile erau evidente. Astfel a început peregrinarea preotului Matei pe la diferite parohii din Dieceza de Iași și Arhidieceza de București. În seara zilei de 8 august 1949 părintele Matei a venit la Parohia Catolică Dărmănești, la colegul său Vilhelm Clain. Acolo l-a găsit pe teologul Anton Despinescu, căruia i-a spus: «Trecem cu toţii, preoţi, seminariști și credincioși prin mari încercări permise de Dumnezeu. De modul cum le vei înfrunta și tu personal, depinde salvarea vocaţiei tale. Acum ţi se oferă ocazia de a dovedi cât de mult îţi preţuiești vocaţia preoţească. A o rata ar însemna o pierdere ireparabilă».
Zilele trecute, același părinte Anton Despinescu, acum în vârstă de aproape 95 de ani menționa: „Părintele Matei, care se bucura de o stimă şi apreciere cu totul aparte mai cu seamă în Iaşi, a fost pus în urmărire foarte strictă fiind considerat ca un organizator al rezistenţei anticomuniste, îndeosebi în rândul tineretului. Conştient de această situaţie, părintele Matei a adoptat aşa-zisa etică a fugarului. Nu stătea mult într-un loc… În această situaţie mi-a fost dat să-l văd la Parohia Romano-Catolică Dărmăneşti, Valea Uzului, judeţul Bacău, în luna august 1949, când venise să-l vadă pe colegul lui, preotul Wilhelm Klein, parohul acestei comunităţi, în care mă aflam deja de un an. Având în vedere situaţia deosebit de critică a clerului catolic din dieceza noastră, tracasaţi permanent de către organele securităţii, preotul Klein a dispărut de la parohie cu o săptămână înainte de venirea părintelui Matei acolo. Era seară înaintată şi, deşi îi propusesem să rămână peste noapte la parohie, nu a acceptat această propunere. Ba mai mult, cunoscându-mă bine ca seminarist, la plecare, mi-a spus cumva parcă «cu limbă de moarte» următoarele: «Ne aflăm cu toţii, preoţi, seminarişti, enoriaşi, într-o perioadă de grele încercări. Pentru tine, personal, e momentul să dai dovadă de preţuirea vocaţiei tale preoţeşti de care nu te poţi îndoi nicio clipă. De felul cum vei răzbate în aceste vremuri depind atât realizarea idealului, precum şi mântuirea sufletului tău propriu»”.
Grație aceluiași părinte Anton Despinescu, în anul 2001 am cules unele informații de la unele persoane din Iași, bine cunoscute de acela care i-a fost părintelui Matei ministrant și seminarist. Dar iată mai întâi mărturia părintelui Anton: „Încă din copilărie, fiind elev al şcolii parohiale din Iaşi, l-am cunoscut pe părintele Dumitru Sandu Matei, mai cu seamă după intrarea mea în seminar în toamna anului 1939. Părintele Matei era proaspăt hirotonit (la 24 iunie 1939) şi activa în calitate de vicar parohial la Iaşi. Era un apostol de o rară perspicacitate, energie şi trăire preoţească. Îndată după intrarea României în al Doilea Război Mondial, episcopul Mihai Robu, cunoscând bine pe acest tânăr preot, i-a încredinţat lui şi altor doi preoţi din dieceză asistenţa spirituală a soldaţilor catolici combatanţi. S-a achitat cu foarte multă pricepere timp de doi ani în această grea misiune, după care s-a întors la slujirea de la parohia Iaşi, având ca obiective principale ale activităţii sale grija săracilor, a bolnavilor şi răniţilor din spitale, precum şi apostolatul în rândul tineretului catolic şi nu numai. Era arhicunoscut în Iaşi sub denumirea de «părintele Matei». Titlul cel mai obişnuit care i se dădea era părintele tuturor săracilor. Era în stare, cum spuneau ceilalţi preoţi de la episcopie şi de la Parohia din Iaşi, «să pună la mezat toate bunurile acestor instituţii în favorul săracilor». După încetarea acţiunilor beligerante în 1945, întreaga ţară era în dificultate atât din cauza distrugerilor din timpul războiului, a suportării regimului de ocupaţie sovietică, precum şi, în 1946-1947, a foametei generalizate în Moldova în urma celor doi ani consecutivi de secetă cumplită. Acelaşi părinte Matei a fost considerat de către episcopul Marcu Glaser, la acea vreme administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, omul potrivit pentru a lua în primire colectele masive de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte trimise cu vapoarele de către episcopatul catolic american în portul Constanţa. De acolo, aceste bunuri părintele Matei le dirija la cantinele din anumite centre din Moldova atât pentru catolici, cât şi pentru necatolici. Acest lucru a făcut ca preotul Matei să fie binecunoscut de către autorităţile statale în perioada aceea destul de confuză după încheierea armistiţiului de la 23 august 1944, iar mai apoi după încheierea tratatelor de pace din februarie 1947”.
Domnul Mihai Gheorghiu, în vârstă de 75 de ani, mărturisea în urmă cu 20 de ani: „Cunosc pe preotul catolic Dumitru Sandu Matei din anul 1936 de la Școala Primară de Băieţi «Notre Dame de Sion» din Iași, unde preotul Matei mi a fost profesor de religie. Din anul 1939, preotul Matei mi a continuat educaţia religioasă fiindu mi și duhovnic, astfel încât s a născut între mine și el legături foarte strânse. Mă duceam la el săptămânal. În anul 1946, în luna februarie, preotul Dumitru Matei a venit la mine și mi a cerut dacă nu aș putea ţine în gazdă doi foști prizonieri germani: Stephan Kling și Hantz Gartner. Am acceptat și i am găzduit timp de două săptămâni după care preotul Matei și eu i am condus la gară îmbarcându i pentru București. Tot la propunerea preotului Sandu Matei Dumitru și cu ajutorul studentului Silviu Cernea am executat pe niște fișe, sfert de coală, în alb, ștampila lagărului de triere a prizonierilor repatriaţi din Focșani. În același an, preotul Matei m a rugat să primesc un alt prizonier german, Otto Holtz. Am acceptat, și acest neamţ a stat la mine două zile, după care a plecat și el la București. În luna mai a aceluiași an, preotul Matei m a rugat să găzduiesc pe domnișoara Smaranda Brăescu, aviatoare și membră în Organizaţia «Sumanele negre», fiind fugară. Am acceptat. Tot eu, la propunerea părintelui, am falsificat un buletin de populaţie ce trebuia să servească Smarandei Brăescu. Apoi am condus o în comuna Butea”.
O altă persoană din Iași, dr. Rozalia Iosub (înainte de căsătorie: Zizi Cozoroc), care avea 74 de ani, a declarat: „Când părintele Matei era vicar la Parohia Iași se ocupa foarte mult cu tineretul care era înscris în Asociaţia «Sfântul Gheorghe». Ca mai toţi studenţii din acei ani, eram și eu indignată de toate mașinaţiile politice comuniste susţinute de Moscova. Mi am dat cât am putut mai mult concursul la organizarea subversivă anticomunistă sub îndrumarea părintelui care avea mare încredere în mine. Am ascuns la mine în casă pe unii urmăriţi recomandaţi de părintele. În final am fost și eu arestată, judecată la Tribunalul Militar din Suceava și deţinută doi ani fără a fi condamnată. Eliberată, am suportat urmările ca toţi cei care nu cântau pe strunele comuniste”.
Domnul Emil Unterfinger, în vârstă de 68 de ani, spunea în anul 2001: „L am cunoscut foarte bine pe părintele Matei, fiind ministrant mulţi ani la biserică. În primăvara anului 1949, când era fugar, a mai trecut în mare taină prin Iași. Nu mai purta barbă. M a chemat la parohie prin cineva de încredere, m a încurajat și mi a spus: «Tovarășii se vor prăbuși ei odată». Mi a dat o carte pe care a scris: «Spre amintire, din zilele de idealism». Îmi pare foarte rău că nu mai am această carte”.
În fine, prezint și mărturia domnului Anton Cristian Cuba, la vremea aceea având 67 de ani: „În perioada 1946 1947, locuind în strada Pojărniciei, nr. 10, tata fiind pensionar, colonel (r), păstrând unele relaţii cu cadrele militare active mai tinere, a găzduit timp de opt zile o persoană, probabil fugar german, la intervenţia părintelui Matei care venea pe la noi cam o dată pe lună. Tata i a procurat valută, înlesnind astfel plecarea germanului. Domnul Mărgineanu Sorin (Coca) a venit pe la noi de câteva ori, adus de același părinte Matei, discutând tot felul de lucruri privind viaţa politică, socială, religioasă, despre comuniști. Reţin un fapt cert: mama mea, Natalia (născută Tujan), profesoară de franceză, la cererea părintelui Matei de a i recomanda o persoană demnă de încredere și de sprijin la București, stând de vorbă cu tatăl și mama mea, aceștia i au sugerat să ia legătura cu sora mamei mele, Magdalena Tujan, care locuia în strada Oradea Mare, nr. 46 (pe lângă Capela «Sfântul Anton»), București. Lucru s a și realizat în perioada august 1949 B februarie 1950, când părintele Matei a avut diferite întâlniri cu Mihai Gheorghiu din Iași. La aceste întâlniri a fost prezent de două ori și Tujan Dumitru, unchiul meu. Mătușa mea a fost condamnată pentru «omisiunea denunţării» și «favorizarea infractorilor», executând închisoare corecţională timp de 10 ani. Unchiul meu, Dumitru, a fugit în munţi, unde după un an a decedat. Părintele Dumitru Sandu Matei, de câteva ori mi a dat mai multe pachete de ţigări spunându mi să mă duc la ora cutare și pe strada Copou, când treceau prizonieri francezi, germani ș.a., și să le dau celor în cauză. Acest lucru îmi făcea plăcere, dar îl făceam și cu oarecare sfială. Cât timp am avut posibilitatea de a l cunoaște pe părintele Matei, care m a și pregătit în 1942 pentru prima Sfântă Împărtășanie, apoi în perioada amintită mai sus (1946 1947), precum și din aprecierile părinţilor mei, mărturisesc că acest preot era plin de zel pentru suflete, social, caritabil, patriot, pătruns de ideea de a și ajuta aproapele în spiritul Evangheliei. Era un spirit întreprinzător, neastâmpărat aș zice, iar faţă de ideile bolșevic ateiste avea o mare repulsie, dar și teama că acestea s ar putea instala și în ţara noastră. Poate, din prea marele său zel pentru alţii a neglijat propria sa «apărare». Avea o mare veneraţie faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus. Nouă, tinerilor, ne dădea iconiţe îndemnându ne să avem curaj în viaţa noastră creștinească. Avea un «Ce?» aparte de a dinamiza oamenii pe care îi întâlnea. După ce am aflat că a murit la 21 februarie 1951, mi am amintit și îmi amintesc mereu de Sfinţia sa în rugăciunile mele căci prin părintele Matei am deprins curajul de a înfrunta, în anii grei ce au urmat, regimul ateist comunist instalat în ţară. Fie în veci amintirea părintelui Sandu cu noi toţi!”
Martorilor redați mai sus, din Sărata și Iași, le adaug mărturia domnului doctor Cristache Ștefănescu, în vârstă de 78 de ani, din Brăila: „Pe părintele Dumitru Sandu Matei l am cunoscut în Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iași, unde am lucrat la început ca extern și apoi ca intern prin concurs la clinica prof. Gheorghe Chipail. Iniţial relaţiile noastre erau pur profesionale, dânsul fiind delegatul Episcopiei Romano Catolice din Iași pentru asistenţa medicală a bolnavilor din spital. Îmi amintesc că printre bolnavii internaţi erau și prizonieri nemţi, unii din ei romano catolici, pe care i a ajutat cu medicamente, îmbrăcăminte și alimente. Fiind vorba de o acţiune umanitară, în mai multe rânduri l am secondat în această acţiune deoarece în unul din saloanele la care lucram erau internaţi mulţi prizonieri germani. În perioada 1946 1948 preotul Matei a condus ajutorul catolic pe Moldova, înfiinţând la Iași chiar o cantină franceză pentru studenţimea ieșeană. În această calitate a intrat în conflict cu autorităţile comuniste locale din acea vreme care doreau să preia aceste ajutoare. Fiind de acord cu atitudinea sa, în afara legăturilor profesionale, între părintele Dumitru și mine s au creat relaţii de afecţiune și stimă reciprocă, găsindu ne pe aceeași baricadă de rezistenţă moral creștină. Îmi amintesc că într o discuţie avută la un moment dat, dânsul mi a pus întrebarea: «De ce lumea creștină din această parte a Europei se teme de moarte și în special preoţii? Deoarece după aproape 2000 de ani Dumnezeu oferă celor care cred în el ocazia martirajului». Ideea aceasta, mărturisesc sincer, m a cutremurat. Mi am dat seama atunci că faptul de a deveni martir prin sabia comunistă era un dar de la Dumnezeu și dânsul era pregătit pentru aceasta. Pentru mine, un preot care trăia pentru o astfel de finalitate nu putea fi decât un preot cu totul deosebit și de aceea încrederea mea în persoana sa morală era totală. Acesta a fost motivul care m a determinat în dimineaţa zilei de 17 iunie 1948, când doi agenţi veniseră să mă invite la Siguranţa Statului pentru a da relaţii despre câţiva colegi arestaţi, reușind să dispar din faţa lor, primul gând a fost să cer ajutorul preotului Matei. Într adevăr, dânsul și un fost student medicinist, Mihai Gheorghiu, m au ajutat să părăsesc Iașul. Prin bunăvoinţa părintelui am ajuns în comuna Frumoasa, judeţul Neamţ, iar mai apoi la Hălăucești. De aici am plecat la rudele mele din Focșani și de acolo la București în primăvara anului 1949. Prin toamna aceluiași an l am întâlnit aici pe părintele Matei cu totul întâmplător, pe când treceam prin faţa capelei din strada Pitar Moș, unde dânsul locuia provizoriu. Revederea ne a bucurat deopotrivă. Cu această ocazie am aflat că din motive asemănătoare a fost nevoit să părăsească Iașul. Ne am hotărât să ne revedem. Cu o lună înainte de arestarea sa, mi a făcut o propunere de a mi schimba locuinţa prin mutarea la o fostă gazdă a sa din strada Toamnei, nr. 109, la familia Georgescu, catolici. Am acceptat propunerea, dar într o dimineaţă din luna mai 1950 am auzit o bubuitură în ușă însoţită de un strigăt disperat de a deschide ușa că este poliţia. Am reușit și de această dată să dispar sărind pe fereastră. Între timp am cunoscut prin părintele Matei pe inginerii Druszcz Romuald și Nelu Procopovici, și ei fugari. Cu primul urma să mă întâlnesc chiar în ziua acestei întâmplări, la ora prânzului. Cu această ocazie am aflat de la Druszcz că părintele Matei fusese arestat și că descinderea de la noua mea locuinţă se explică prin această arestare. Rămas de unul singur am reușit să supravieţuiesc prin niște relaţii personale până la sfârșitul lunii octombrie 1951 când am fost și eu arestat. Între timp am aflat din presă despre procesul înscenat Legaţiei Franţei în care erau acuzaţi de “înaltă trădare” părintele Matei, inginerul Druszcz Romuald și mulţi alţii. Tot din presă am aflat despre condamnarea lor la moarte. Fapta din dosar pentru care am primit o condamnare de 20 de ani muncă silnică este puerilă. Eram acuzat că am furnizat preotului Dumitru Sandu Matei o informaţie referitoare la nemulţumirea muncitorilor de la Atelierele «Griviţa» din București despre salariile pe care le primeau. În realitate, eu discutasem cu un muncitor ilegalist de la Atelierele «Griviţa» despre nemulţumirea mea la salariile medicilor, afirmând că nu este drept ca un medic să fie mai prost plătit decât un muncitor. Este adevărat că primul om după discuţia avută cu ilegalistul în cauză, pe nume Ghinescu Constantin, a fost preotul Matei, căruia i am relatat această întâmplare ca pe un fapt banal. Mi s a prezentat la anchetă o listă de așa zise informaţii, bătute la mașină, neiscălită de preotul Matei. Eu am negat toată această înscenare; am cerut confruntări și martori la proces, martori care nu mi au fost aprobaţi și deși mi s a cerut achitarea din lipsă de probe materiale, am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Am fost condamnat nu pentru fapte deosebite, ci pentru încrederea și afecţiunea care mă lega pe mine cu părintele Matei. În acest context îmi amintesc de o vizită făcută împreună Monseniorului Schubert de la catedrala «Sfântul Iosif» și preotului Müller din comuna Popești Leordeni. Marea mea satisfacţie a fost că am reușit să rămân singur în dosar, neimplicând pe nici unul din oamenii care timp de trei ani m au ajutat. Rezistenţa mea morală a fost alimentată și de faptul că o parte din vremurile de pribegie am stat alături de un om, preot pregătit pentru martiraj, convins că supravieţuirea prin acei îndelungaţi ani de suferinţă a fost un dar de la Dumnezeu, animat și de rugăciunile de pe celălalt tărâm ale preotului martir Dumitru Sandu Matei”.
Din mărturiile de mai sus am reținut unele aspecte din viața publică a tânărului preot Matei, pe care doresc să le completez cu alte detalii biografice și cu unele informații culese din dosarele Securității.
Completând datele despre copilărie, reamintesc că Dumitru Sandu Matei era originar din comunitatea catolică Sărata, pe atunci filială a Parohiei Luizi Călugăra, judeţul Bacău. S a născut în ziua de 28 iulie 1913, tatăl său se numea Dumitru Sandu, iar mama Maria, născută Vereș, ambii agricultori ce au trebuit să lucreze din greu pentru familia lor cu trei copii. A urmat clasele elementare în satul natal, remarcându se prin destoinicie și stăruinţă la învăţătură. Preotul Petru Pal, parohul din Valea Seacă, descoperitor al apelor binefăcătoare de la Sărata, care l a apreciat, i a înlesnit intrarea în Seminarul Catolic diecezan din Iași în toamna anului 1927.
La finele studiilor de seminar, teologul Dumitru rememora în articolul „Prima zi” din „Volumul festiv” al seriei celor 33 de preoți din promoția 1939 a Seminarului Catolic din Iași: `Prima zi. E ziua din care memoria păstrează cele mai mici amănunte. E ziua care pentru noi, viitorii seminariști ieșeni, avea o însemnătate deosebită faţă de aceea a altor elevi seminariști sau licealiști. Eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem 12 ani pe meleagurile copilăriei, pentru un ideal mare care ne ademenea. Eram hotărâţi, noi, niște copii de 12 13 ani. Într adevăr, când mă uit de la al 12 lea an în urmă mi se pare cale scurtă, când însă privesc din prima zi, mă cuprind fiori ce nu m au cuprins atunci: ce am hotărât noi, niște copii? Dar nu noi, ci harul lui Dumnezeu în noi și noi prin harul lui.
Prima zi. Îmi evocă spontan două scene. Prima, mai clară, o văd la marginea unui sătuleţ înconjurat de trei dealuri, într o căsuţă acoperită cu șindrilă veche. O mamă acoperă pe fiu i cu sărutări și din ochi îi curg lacrimi multe. Doi fraţi suspină pe laviţă. Iar un tată stă la ușă cu fruntea întunecată, plecată la pământ. «Cu bine, mamă! strigă feciorul de pe scări. Cu bine, după 12 ani». Și ea îl privește din ușă. «Cu bine!», strigă băiatul încă o dată din drum. Ea îl privește de la poartă. Nu i mai vede lacrimile, dar le simte pe ale sale. Tata îi grăbește pașii. E scena petrecută în satele celor porniţi spre același ideal. În fond e aceeași, cu mici nuanţe schimbate. Am plecat atunci veseli și triști spre un viitor frumos, și în mintea noastră sigur. Sigur! (…) Cât de nesigur a fost!
Locomotiva taie văzduhul și fuge nebună peste câmpii nesfârșite. Staţionăm prea des. devenim nerăbdători. «Câte gări mai avem până la Ieși, domnule?», întrebăm necontenit pe șefii de tren. În sfârșit am ajuns. Pe străzile Iașilor trec rând pe rând feciori de moldoveni, îmbrăcaţi în alb, cu bondiţe înflorite și cu pălăriile trase pe ochi. Din curtea bisericii, înconjurată cu ziduri groase de piatră, intrăm printr un gang, întunecos ca noaptea, într o curte mai mică, cu clădiri de jur împrejur. Suntem la seminar. Privim curioși în dreapta și n stânga. Un părinte se plimbă pe trotuar. Mic de statură, cu pașii gravi și cadenţaţi, privirea gânditoare. Ni se pare sever. Dar ce părinte a fost! «Intraţi în clădirea din dreapta!», ne spune. Aici un alt părinte, mai tânăr, cu barbișon roșu, slab și destul de înalt, întreabă și scrie într o condică. În cameră e mare înghesuială. În curte, mișcare continuă.
Se înserează. Părintele tânăr, cu un grup de băieţi inimoși, cară scânduri, așază mindire, ajută pe băieţii mai mici să ducă bagajul. Aranjează totul pentru culcare. O parte din cei care au venit fără părinţi, sau ai căror părinţi s au întors acasă, se stabilesc definitiv în dormitoare. Ceilalţi întindem așternuturile pe dușamea, în sălile de studiu și în clasă. Hei! Încă o seară pitorească, ca toamna la clacă. Părinţii, cu coatele rezemate pe pernă, își spun păsul vieţii. Cântăresc viitorul feciorilor. Aceștia sar voioși peste plapume. Strigă, cântă. Unul scoate un măr frumos dintr o traistă. Doi vecini sar să i l ia. Ne pomenim cu o încăierare. În fund, doi măsoară puterile. Câţiva mai sfioși, cu capul pe pernă, privesc și râd cu gust. Pe la mijloc se înfiripă primele prietenii, alături două mame deplâng despărţirea de mâine. În colţ, alta își pleacă obosită capul pe pernă.
Parcă uitasem unde ne aflăm. Ușa se deschide. Intră părintele. Tăcere… Se plimbă puţin prin sală. «De acum e timpul să vă culcaţi. Să stingeţi lumina!» Și plecă. Îndată, un ștrengar de șș ani sare și stinge lumina. «Aprinde, strigă un orășean. Trebuie să mă dezbrac». «Dar eu cum nu mă dezbrac», răspunse săteanul. Și vreo cinci minute lumina se stinge și se aprinde. «Ajungă odată cu neastâmpărările», răsună un glas puternic. Se liniștise toată lumea.
Dimineaţa, același părinte ne trezește cu salutul ce l vom auzi 12 ani: «Lăudat să fie Isus Cristos!» «În vecii vecilor», răspund voci voioase de sopran, amestecate cu bas. Unii mai dorm. Părintele se duce la fiecare. Ici, colo, câte unul nu vrea să se scoale. În sfârșit toată lumea e în picioare. Până la sfânta Liturghie. Personal, am ascultat o foarte distras. Poate alţii au fost mai fericiţi.
După sfânta Liturghie vreo câţiva inși în loc să mergem cu toată clasa la refector, întindem praznic comun în clasă. Auzisem prin sate că la seminar se primește mâncare rea. «Ce aţi primit?», întrebăm curioși pe cei care vin din refector. «Cafea». «E bună?» «Bună». «Nu i voie să lipsiţi de la masă, replică unul. Părintele a întrebat cine lipsește». Ne privim întrebători. Prin urmare, în seminar nu i chiar așa cum se spune în lume! Câte idei de acest fel aveau să se schimbe în mintea noastră! Lumea rea descrie seminarul în culori negre, spre a înspăimânta tinerele vlăstare, chemate la această viaţă atât de nobilă și de frumoasă. Pe seminariști îi prezintă posomorâţi, toată ziua cu ochii la icoane. Da, viaţa de seminarist e viaţă plină de rugăciune, dar raţională și sănătoasă. E viaţă veselă și serioasă. E și viaţă de sacrificiu, condusă de o regulă strict observată. Dar tocmai observarea strictă a acestei reguli, coboară în suflet acea pace și fericirea pe care nimeni n ar voi să o schimbe cu fericirea din lume.
Părintele prefect (așa îl vom numi de acum pe părintele cel tânăr), scoate bilele, popicele, mingea de fotbal și se încinge un joc în curtea bisericii cum nu visasem. Fiecare aruncă, sare, aleargă în legea lui. Cei câţiva orășeni se dau mari la fotbal. Își rezervă mingea. Noi îi privim o clipă sfioși și cu necaz în suflet. Ștrengarul de aseară face deznodământul. O lovitură de gheată, mingea zboară și este a noastră. Larma și veselia te asurzește. Te miri de unde a răsărit. Părintele prefect se plimbă pe trotuar. Părinţii veniţi cu fiii la seminar se întorc mulţumiţi spre casă. Câteva echipe de băieţi, satisfăcuţi de aruncatul mingii și al bilelor, încep explorarea turnului bisericii și a tuturor odăilor aflate deschise. Vreo câţiva rătăcesc prin Editura «Presa Bună». În fine, clopoţelul ne cheamă pe toţi la masă, pe care o luăm fără să întrebăm cum este. Un domnișor din capul mesei, cu cravată și frizură, ne atrage atenţia. Știe patru limbi. «Ce deștept!», gândim noi. După prânz și vizita la Preasfântul Sacrament recreaţia continuă. La patru primim primul ordin din zi: «Acei cu bagajele în clase să le ducă în dormitoare!» Cu promptitudine militărească, punem buccelele pe spate și, în dormitor cu ele! Aici un accident. Cineva, în camera vecină, izbucnește în plâns. Era cel mai mic dintre noi. Aveai impresia că n a trecut de cinci ani. Aruncăm bagajul peste paturi, la voia întâmplării și alergăm la el. Ne strângem grămadă în jurul lui. Nu ne răspunde la nici o întrebare. Plânge nemângâiat. Chemăm pe părintele prefect. «De ce plângi, puiule?», îl întreabă. «A plecat tata», răspunde copilul.
Ne întoarcem puţin triști la bagaje. Ne a răscolit amintirea de ieri și de azi dimineaţă. Munca continuă cu mai puţină gălăgie. Stabiliţi definitiv, ne întoarcem obosiţi în curte. La joc nu mai e atâta viaţă. Privim din când în când spre apus B miazăzi. De acolo am venit. Soarele coboară agale peste dealuri necunoscute, pe care abia le zărim printre pădurea de clădiri, ce ne înconjoară. Nedespărţitul clopoţel ne va chema la cină și apoi la rugăciunea de seară. Am trăit prima zi în seminar. Am trăit câteva puncte din regulamentul zilei. Am făcut primul început de ascensiune spre sublimele trepte ale altarului. Peste câteva zile vom pune veston peste cămașă și vom schimba pălăria cu șapcă. Vom începe obositorul studiu. Vom schimba și vestonul cu talar. Apoi va fi momentul solemn al îmbrăcării în albă și dalmatică. Iar acum când scriu suntem în preajma marelui act al sfinţirii preoţești. După câteva zile ne vom prosterna la picioarele altarului și vom cere viaţă și putere dumnezeiască. Câteva zile ne despart de idealul primei zile. Am plecat atunci veseli și triști, am plecat 44 de moldoveni plini de vigoare și avânt. Toţi hotărâţi să atingem idealul. Lupta celor „2 ani ne a decimat. Mai suntem ș4. Recunoscători, plecăm fruntea în faţa neţărmuritei mile divine: «Cum ţi ai oprit, Doamne, privirea asupra noastră!»”.
Având acces la foile matricole ale seriei 1939 din Seminarul Diecezan din Iași, am constatat că Dumitru Sandu Matei s-a dovedit foarte bun la carte și în comportare, terminând cursurile seminariale de opt ani, în iunie 1935, cu media 9,23, clasificat al patrulea din 31 de elevi seminariști. După absolvirea acestor cursuri medii, a continuat studiile teologice timp de patru ani (1935 1939) sub îndrumarea părinţilor iezuiţi, cărora li s a încredinţat formarea seminariștilor în perioada 1930 1939, după ce fuseseră chemați la conducerea Seminarului din Iași încă de la înființare: 29 septembrie 1886. Încheierea formării preoţești îi este încununată cu hirotonirea sacerdotatlă, care a avut loc la 24 iunie 1939, oficiată de episcopul Mihai Robu în capela Institutului „Notre Dame de Sion” din Iași.
Locul de apostolat care i-a fost repartizat după hirotonire a fost Parohia Catolică din Iași. Timp de doi ani, până la intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, preotul vicar parohial Dumitru Sandu Matei a lucrat cu tot devotamentul alături de Mons. Dumitru Romila, parohul de Iași, împreună cu alţi vicari și preoţi de la episcopie. Trăsătura caracteristică a părintelui Matei era aceea de „apostol al săracilor”. Dădea acestora tot ce avea. Cei de la parohie erau convinși că „Matei e în stare să scoată la mezat toată parohia în folosul săracilor”. Motivul acestei dărnicii era bine fondat, anume: prezenţa lui Cristos în cei sărmani.
Atunci când a fost solicitat de episcopul Mihai Robu, care îi cunoștea dârzenia și spiritul de jertfă, părintele Matei, alături de alţi câţiva preoţi militari, au acordat asistenţă spirituală soldaților de pe front, împlinind acest serviciu cu tot curajul și priceperea ca un adevărat soldat al lui Cristos. În acele timpuri, răspunzând solicitării Ministerului Apărării Naționale, episcopul Mihai Robu a adresat, la 8 iulie 1941, o scrisoare generalului Ion Antonescu solicitând aprobarea unei liste cuprinzând numele a zece preoți catolici propuși să fie integrați în armata României cu gradul de căpitan asimilat. Primul episcop indigen de Iași își motiva astfel demersul său: „Ca să poată (preoții militari) întovărăși trupele noastre viteze și să poarte de grijă spirituală soldaților români catolici, îmbărbătându i și împăcându i cu Dumnezeu”. Din lista propusă de episcopul Robu la 8 iulie 1941, reactualizată la 14 iulie și 8 august același an, făceau parte preoții: Anton Tălmăcel, Mihai Dămoc, Petru Băcăoanu, Ioan Minuț, Petru Biru, Petru Lucaci, Ludovic Lopată, Petru Cădar, Andrei Gherguț și Dumitru Matei. În mod nejustificat, inițial Guvernul României a aprobat încadrarea ca preot militar activ doar a lui Petru Băcăoanu, în timp ce preotul Dumitru Matei a fost desemnat pentru răniții din spitalele garnizoanei din Iași. Acestora li s au adăugat treptat preoții: Petru Lucaci, Anton Tălmăcel (respins ulterior de Ministerul Apărării Naționale datorită vârstei), Petru Martinescu, Ioan Minuț (înlocuit apoi cu Andrei Gherguț) și Iosif Petrișor. Adresându se preoților militari, la plecarea acestora pe front, episcopul Robu i a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Caută să fii totdeauna la înălțimea chemării preoțești ca să edifici nu numai cu cuvântul, dar și cu pilda bună, atât pe catolic, cât și pe cei de altă credință. Ai prilejul cel mai favorabil pentru un apostolat salutar și fecund”. Despre activitatea acestor preoți, documentele cercetate nu relevă prea multe informații. Relativ la preotul Dumitru Matei, care a însoțit trupele române până la Cotul Donului, acesta s a reîntors la Iași în 1943, unde a rămas mobilizat la Corpul IV Armată la propunerea episcopului Robu pentru „a contribui cât mai mult la întărirea sentimentului național, patriotic și moral, pentru desăvârșita glorie a scumpei noastre oștiri”.
După moartea episcopului Mihai Robu și terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, episcopul Marcu Glaser, administratorul apostolic din acei ani, a încredinţat părintelui Matei – „specialist în serviciul săracilor”, preluarea și distribuirea ajutoarelor venite din străinătate, „îndeosebi din America”, pentru înfometaţi. Tânărul preot și a împlinit exemplar misiunea, a stat la dispoziţia tuturor, indiferent de confesiune. Evreii din Iași, prigoniţi în timpul prezenţei naziste aici, veneau la părintele Matei ca la un tată spiritual. Pe mulţi prizonieri i a luat adăpostit în diferite locuri, iar unii au recunoscut că numai datorită lui au scăpat cu viaţă. Preotul Dumitru Sandu Matei, care cunoștea foarte bine durerile ţării nu a putut să rămână indiferent. Bine cunoscut, mai cu seamă de studenţii mediciniști care lucrau în clinicile universitare din Iași, unde și părintele era prezent cu asistenţa spirituală a bolnavilor, a acceptat să devină mentor al acelora care apelau la sfaturile și experienţa sa.
După instalarea puterii comuniste, în multe locuri din țară s-au organizat grupări de rezistenţă anticomuniste. Într-o astfel de grupare s-a integrat și părintele Matei, care era o „figură centrală”, considerat a fi o „personalitate de excepţie, inteligent, cu convingeri ferme, cu un mare devotament și capacitate de înrâurire a altora”. Foarte hotărât și om de acţiune, cunoștea multă lume din diferite cercuri ale societăţii, fiind iubit și respectat. Dânsul a făcut legătura cu profesorul Petru Caraman de la Universitatea din Iași, cu doctorul Ioan Gheorghiu, cu grupul de studenţi politehniști de la „Notre Dame”, cu maiorul Brăescu, cu mulţi studenţi mediciniști și de la alte facultăţi. Mulţi dintre aceștia se adunau împreună cu părintele Matei pentru a analiza situaţia existentă și a găsi căi și mijloace potrivite pentru a ne împotrivi acţiunii comuniștilor.
În anul 1948, organele de represiune supravegheau cu multă atenţie mișcările anticomuniste și luau măsuri de stingere a acestora. La 15 mai 1948 s a produs primul val de arestări, numai la Iași au fost reţinute câteva sute de persoane. Cu toate acestea, grupul în care activa părintele Matei și a continuat activitatea, mai mult „părintele era în vorbă cu un diplomat de la Legaţia Franţei, în vederea sprijinului pe care îl solicitasem pentru procurarea a două aparate de radio emisie recepţie”.
Așa cum am putut citi din mărturiile prezentate în prima parte a studiului, după multe peregrinări prin ţară, părintele Matei se retrage la diferite adrese în București, unde însă, la 18 mai 1950, a fost arestat. Motivul urmăririi părintelui Matei a fost prezentat astfel: „În perioada 1946-1947 a facilitat evadarea din spitale a opt prizonieri germani și a oferit protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmă¬rită de orga¬nele represive comuniste. Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit să se refugieze în mai multe pa¬ro¬hii din Moldova, apoi la Craiova, în final încercând să-și piardă urma în furnicarul Bucureștiului. A fost depistat de Secu¬ri¬tate și arestat la 18 mai 1950, îm¬preună cu cele 8 persoane care l-au găz¬duit”. Iată ce declară părintele Dumitru Matei cu privire la acest eveniment: „În timpul când prizonierii germani erau în spitalele din Iași, subsemnatul am avut misiunea de a mă ocupa de dânșii din punct de vedere pastoral și, întrucât era posibil, și din punct de vedere material, adică ajutorarea lor. Misiunea aceasta o aveam de la episcopul meu, Preasfințitul Marcu Glaser, întrucât subsemnatul aveam în general misiunea de a mă ocupa de bolnavii din spitalele din Iași. În primăvara anului 1947, portarul Spitalului «Izolarea» din Iași m a întrebat într o zi dacă ar fi posibil să ajutăm evadarea câtorva prizonieri germani din Iași. Subsemnatul i am spus că e posibil, punându i într un transport de repatriați…”.
Cercetătorul Dănuț Doboș, pe baza mărturiilor cuprinse în declarațiile părintelui Dumitru Matei, a refăcut traseul urmăritului de organele de Securitate. Astfel, în noiembrie 1948, acesta este obligat să fugă din Iași la Parohia Catolică Gherăești, de unde se refugiază la Craiova și din nou în Moldova, la Parohia Văleni Bacău. După 5 ianuarie 1949 se afla la Mănăstirea Neamț și la București, în Pitar Moș, de unde revine la Gherăești, Butea, Răchiteni, Pralea, Pustiana și din nou la București, în iulie 1949. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în Moldova, iar faptul cel mai trist pentru părintele Matei B așa cum de altfel o afirma el singur B a fost că nu avea să mai poată activa niciodată ca preot, aflându se ascuns majoritatea timpului la diferite adrese din București, ultima fiind în str. Toamnei, nr. 109. Înainte de fuga din Iași, preotul Dumitru Matei i a cerut episcopului martir Anton Durcovici permisiunea, onorată de altfel, de a se refugia într o parohie sigură din Moldova, pentru a nu fi arestat de Securitate. Cei doi aveau să se mai revadă o singură dată în București, în ianuarie 1949. La 26 iunie 1949, episcopul dr. Anton Durcovici avea să fie arestat el însuși la Popești Leordeni. Din perioada cât a stat ascuns la București (iulie 1949 B 17 mai 1950), cunoaștem doar patru momente din activitatea părintelui Matei: o presupusă întâlnire cu un „om de legătură”, Dumitru Tujan; o a doua întâlnire cu studentul Mihai Gheorghiu, aflat în serviciul militar la Popești Leordeni; momentul din 13 mai 1950, când părintele Matei a luat decizia de a părăsi clandestin țara, cu destinația Palestina, apelând în acest sens la sora Agnes (Etla Clinger) de la Spitalul Burghelea B Panduri; în fine, întâlnirea din ziua de 18 mai 1950 dintre părintele Dumitru Matei și doctorul Ioan Gheorghiu. Imediat după despărțirea de doctorul Gheorghiu, părintele Dumitru Matei a fost arestat de Securitate și acuzat de înaltă trădare! Singura mare „crimă” dovedită de Securitate și recunoscută, de altfel, de preotul Dumitru Matei a fost sprijinirea evadării în 1946 a doi prizonieri germani, cărora în primăvara anului 1947 li s au mai adăugat alți șase prizonieri germani, în colaborare cu studenții Liviu Mărgineanu, Mihai Gheorghiu, Silviu Cernea și dr. Ioan Gheorghiu. Mai oferise, este adevărat, protecție aviatoarei Smaranda Brăescu, urmărită și ea de Securitate.
La 23 octombrie 1950 a fost judecat și condamnat la moarte. A fost acuzat de „spionaj și de înaltă trădare”. În dosarul 10715 există o notă a ofițerilor care au instrumentat cazul, unde se recunoaște că inculpatul Dumitru Sandu Matei a fost obligat de anchetatori să declare și să semneze, „prin intimidări si tortură, tot ceea ce îi ceruseră torționarii”. La 21 iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: „Toate acestea Dumitru Matei le-a făcut datorită faptului că dorea fierbinte înlă¬turarea actualului regim, sub care el nu mai putea să-și continue în voie activitatea sa de rătăcire a minților populației, prin răspândirea misticismului religios, a superstițiilor, precum și influenței vârfurilor catolice din țara noastră, duș¬mani de moarte ai regimului democrat”. Pe lângă preo¬tul Dumitru Sandu Matei au mai fot arestați câțiva înalți funcționari de la Legația Franței, cu care luase le¬gătura, în intenția de a procura două aparate de emisie – recepție, necesare grupurilor înarmate anticomuniste din Munții Bucovinei.
Prin sentința dată de Tribunalul Mi¬li¬tar București, la 23 octombrie 1950, s-au împărțit cu ușurintă pedepse deo¬sebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Du¬mi¬tru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ion Cudalbu; muncă silnica pe viață lui Gheor¬ghe Brașoveanu, Toma Nițulescu și Dumitru Lambru, 20 de ani muncă silnica pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy și Louis Fontaine, 15 ani de tem¬nita grea pentru Elisabeta Perraudin și 12 ani de temniță grea pentru Celestine Gau¬chet. Astfel „Legația Franței” a fost desființtată. Dintr-un studiu al profesorului Dănuț Doboș am cules câteva date despre procesul „Legației Franței”: „Între 18 mai B 13 iunie 1950, în condiții neclare astăzi, Securitatea din București a arestat primii 11 luptători anticomuniști: preot Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Gheorghe Brașoveanu, Celestine Pauline Gauchet, Louis Fontaine, Dumitru Lambru, Lucien Bassy, Elisabeta Perraudin, Toma Petre Nițulescu, Ion Cudalbu și Alexandru Olteanu. După șase luni de cercetări, desfășurate în condiții dramatice (bătăi, schingiuiri ș.a.), cei 11 au fost obligați să ofere ofițerilor anchetatori zeci de interogatorii și declarații false, pe baza cărora procuratura militară i a trimis, la 11 octombrie 1950, în judecata Tribunalului Militar București. Acuzațiile care le au fost aduse celor 11 arestați B majoritatea inventate de Securitate B se refereau la: punerea în slujba spionajului francez, recte în subordinea atașatului militar francez Serge Parisot, tentativa de a organiza la Iași un «serviciu de spionaj» condus de Victor Grapan, organizarea de rețele de informații la Pașcani și Ungheni, tentativa de a organiza în Munții Bucovinei puncte de sprijin pentru grupurile înarmate anticomuniste, primirea de la spionajul francez a două aparate de radioemisie, predarea de informații economice și militare către atașatul militar francez Serge Parisot ș.a.”.
La 14 noiembrie 1950, avocatul Mihail Mayo redacta în numele preotului Dumitru Sandu Matei recursul împotriva sentinței 989 din 23 octombrie 1950, recurs înaintat Curții Militare de Casare și Justiție. După 3 săptămâni, la 6 decembrie 1950, Curtea Militară de Casare și Justiție a respins ca neîntemeiate toate cele 11 recursuri, apreciind că pedepsele aplicate condamnaților erau `corecteA. Interesant este faptul că toți cei 22 de martori ai acuzării aveau să facă și ei, la rândul lor, obiectul unor noi anchete și procese (Ioan Gheorghiu, Mihai Gheorghiu, Arlette Coposu, Aurel urcanu ș.a.). Peste 200 de persoane au fost anchetate și arestate ulterior sub învinuirea de a fi întreținut „legături compromițătoare cu arestații” în procesul „Legației Franței”, inclusiv cele opt persoane care l au găzduit pe preotul Dumitru Sandu Matei. Pe măsura derulării anchetei în cazul grupului „Dumitru Matei”, ofițerii anchetatori au întocmit diferite note de control care rezumau principalele activități anticomuniste ale membrilor grupului. Pe baza acestor note și a referatelor ofițerilor anchetatori și au construit pledoariile lor procurorul și judecătorii militari. Exceptând surplusul de limbaj ideologic, ca și unele comentarii defavorabile din punct de vedere ideologic și politic la adresa acuzaților, aceste note și referate de control nu distorsionează declarațiile cuprinse în dosar. Totuși, în mod premeditat și tendențios, aceste note de control se transformă în adevărate scenarii ale unei acțiuni de spionaj a trioului Matei Druszcz Cudalbu. Chiar și reconstituirea efectuată la 29 august 1950 la București a fost centrată exclusiv pe prezumtivele întâlniri conspirative din casa Celestinei Pauline Vialard (Gauchet) ale principalilor protagoniști: Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Serge Parzsot și Grafeuille, ultimii doi fiind înlocuiți la reconstituire de Nicolae Smochină și Ion Enache. Astfel, volumul 3 din Dosarul 10715 este plin de fotografii efectuate cu prilejul reconstituirii din 29 august 1950.
Cei care au studiat îndeaproape vechea închisoare Jilava o prezintă ca fiind Fortul Nr. 13, construit în formă de potcoavă pe o pânză freatică aflată foarte aproape de suprafață. O poartă mică, străjuită de două contraforturi, deschide o lume care era asimilată iadului. La regimul aprig de detenție se adăuga apa, o apă limpede, dar foarte rece, care pătrunde prin betonul și cărămida construcției. Accesul spre celule se făcea peste mici podețe de lemn, cufundate aproape 10 cm în apă. Specificul acestui penitenciar, aflat la câțiva km de Bucuresti, l-au constituit execuțiile deținutilor politici sau de drept comun. Cele mai cunoscute sunt cele din noaptea de 26 noiembrie 1940, când garda legionară a penitenciarului a executat 64 de deținuți. Noaptea aceea a rămas cunoscută ca varianta legionară a „nopții cuțitelor lungi”. Tot aici, la 1 iunie 1946, mareșalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist. Jilava a reprezentat calvarul deținuților politici anticomuniști, în anii 1950-1960
La Jilava, execuțiile aveau loc în aer liber, pe latura din dreapta a închisorii, lângă locul în care era groapa de gunoi a penitenciarului. Pe toata durata așteptării execuției, condamnatul la moarte era legat la picioare cu cătușe nituite, iar la mâini cu cătușe normale. Celor mai periculoși li se punea faimoasa bilă, pe care atunci când mergeau o agățau de brâu. Numai lanțul cătușelor de la picioare cântarea aproape 10 kilograme și avea zalele mai groase decât degetul mare al mâinii. Odată sentința fiind dată, se putea face o cerere de grațiere și din momentul în care aceasta era respinsă nu treceau mai mult de câteva zile până la punerea ei în aplicare.
Locul de execuție de la Jilava era lângă groapa de gunoi a penitenciarului, la aproximativ 100 metri de închisoare, pe latura din dreapta. Mulți dintre cei care își așteptau sfârșitul în fața plutonului de execuție erau deja resemnați și se comportau firesc, dar au existat și unii care nu realizau cu adevărat că vor muri decât în drum spre execuție și atunci deveneau agitați: unii zbierau și plângeau, alții nu stăteau liniștiți la stâlpul execuției. Apoi cadavrele erau aruncate în gropi comune în cimitirul închisorii. Acesta se întindea la capătul comunei pe o pantă unde exista o parcelă anume pentru cei aduși de la Penitenciarul Jilava.
EXECUȚIA prin împușcare a condamnaților la moarte Dumitru Sandu Matei, Romuald Druszcz și Ioan Cudalbu a avut loc în ziua de 21 februarie 1951, ora 6.30 dimineața, la Penitenciarul Jilava. Procesul verbal al execuției acestor „condamnați la moarte” este elocvent și suficient pentru a surprinde modul în care au trăit ultimele clipe de viață: „Astăzi, 21 februarie 1951. Noi, căpitan din justiție Sorescu Iulian și Ceaco Eduard, procuror militar pe lângă Tribunalul Militar București, însoțit de grefierul șef Craioveanu tefan, de la Tribunalul Militar București, Secția I, în executarea Sentinței nr. 989/1950, a Secției a II a și nr. 1379/1950 a Secției I, rămase definitive și devenite executorii, ne am transportat la Penitenciarul Jilava în vederea executării pedepsei cu moartea a condamnaților. 1. Dumitru Matei (…) 2. Druszcz Romuald (…) Ne am transportat în comuna Jilava unde se află Penitenciarul Jilava și unde condamnații de mai sus sunt deținuți, unde a fost ales locul de execuție, dată prin Sentința nr. 989/1950 a Tribunalului Militar București, Secția a II a (…). Astăzi, 21 februarie 1951, ora 6, am sosit la Penitenciarul Jilava, unde am găsit prezent pe locotenentul major Vintilă Romeo, din partea Administrațiilor, precum și pe tov. director Borundel Cornel. La ora 6.30 fiind fixată execuția, însoțiți fiind de grefierul Tribunalului Militar București, Craioveanu tefan și din partea Penitenciarului Jilava, tov. căpitan Moromete Nicolae, am mers la celula unde se aflau condamnații Dumitru Matei, Druszcz Romuald (…) și i am încunoștiințat că a sosit timpul să și expieze faptele săvârșite și au fost întrebați fiecare condamnat, dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorință B și au declarat că nu mai au nimic de mărturisit, ultima dorință fiindu le aceea de a li se da câte o țigară B lucru ce s a petrecut. La ora 6.30, după ce s a primit raportul comandantului grupului de execuție, tov. căpitan de Miliție Ciacanica Dumitru, s a dispus să se citească oamenilor din grupa de execuție de către grefierul Instanței, dispozitivul sentinței de condamnare și expunerea faptelor săvârșite de condamnați. După aceasta s a ordonat aducerea condamnaților Dumitru Matei, Druszcz Romuald, Cudalbu Ion (…), care au fost aduși sub escortă, fiecare însoțit de 4 gardieni ai Penitenciarului Jilava, care au însoțit pe condamnați până la stâlpii de execuție, fiind însoțiți și de directorul Penitenciarului. Condamnații au fost legați la ochi și apoi la stâlpii de execuție, cu spatele spre grupa de execuție. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului executarea. Comandantul grupei, luând comanda, a pregătit armele, ochirea și focul. Condamnții fiind executați, medicul Penitenciarului Jilava a constatat moartea celor de mai sus. După constatarea morții de către medicul Penitenciarului Jilava, după o oră de la execuție, cadavrele s au dat în primirea directorului Penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, în 5 exemplare din care două se vor înainta Tribunalului Militar București, Secția I, Secția a II a, al treilea se va preda Direcției Penitenciarului Jilava pentru a l trimite ofițerului Stării Civile împreună cu datele necesare înscrierii morții în registrele de stare civilă, iar ultimele două exemplare se vor înainta Parchetului Tribunalului Militar (…)”.
Trupul sfârtecat de gloanțe al părintelui Matei, ca și al celorlalţi executaţi sau decedaţi în închisoarea de la Jilava, a fost aruncat într-o groapă comună, despre care am notat mai sus.
Acesta a fost modul barbar în care a fost martirizat preotul Dumitru Sandu Matei. Mulți ani nu s-a știut nimic despre moartea acestuia în închisorile comuniste. Abia după cinci ani, în anul 1956, familiarii săi din Sărata au aflat despre moartea lui și au pus o cruce în cimitirul satului, pe care au trecut acea cifră „1956”, care a rămas peste decenii o mărturiei că abia atunci au aflat despre decesul consăteanului lor.
Treptat, treptat…, mai ales din mărturiile acelora care au supraviețuit în urma procesului „Legația Franței”, preoți și laici din Dieceza de Iași au aflat câte ceva despre suferințele îndurate de părintele Dumitru Matei și despre executarea acestuia prin împușcare. Dar cine avea cunoștințe și putea scrie ceva până în anul 1990?!
Primul care a scris și publicat în revista „Lumina creștinului”, din februarie 1991 a fost părintele Anton Despinescu, în articolul „Părintele Matei”, din care prezint câteva citate: „Părintele Matei a avut parte de ele din plin, asemenea lui Cristos. Se știe prin ce prefaceri politico sociale a trecut și țara noastră după terminarea Războiului. Impunerea regimului comunist de către sovietici a fost însoțită de nenumărate nedreptăți și crime. Biserica a fost și ea o țintă în «program», cea ca¬tolică mai ales. În conferințe de partid, în ziare, la radio, năimiți gălăgioși, la comanda Moscovei, se luau la întrecere în a defăima Vaticanul cu invective abominabile. Nunțiul papal a fost silit să plece. Episcopii, nefiind de acord, așa cum li se cerea, de a forma o biserică națională ruptă de Roma au fost încarcerați. Totodată s a pornit o vânătoare a preoților. În fruntea listei figura, desigur, «popa Matei», «agent periculos al imperialismului ameri¬can», «dușman al poporului»! Câtă ignoranță, răutate și aberație! Părintele săracilor, al bolnavilor, răniților și prizonierilor e acuzat ca fiind dușman al poporului! S a organizat o rețea foarte amplă pentru a fi prins. Isteț cum era, le a dat destul de furcă urmăritorilor. L am văzut ultima dată, pe la începutul lunii august 1949 în Dărmănești B ¬Bacău. Era fugar. Cu umorul care îl caracteriza, mi a spus: «Nu vreau să cad ca musca n zăr»! În cele din urmă a fost prins, supus unei parade judiciare, încadrat la «înaltă trădare» și condamnat la pedeapsa capitală, comutată ulterior în temniță grea. În felul acesta, la Aiud, s a consumat victima carității față de semeni, părintele Matei! La avut parte de o viață și activitate relativ scurtă, de zece ani. În acești ani însă, a săvârșit fapte mari. Avea stofă de erou. În reflexiile și rugăciunile sale pline de credință și iubire a întrezărit vocația de martir. Mi am dat seama de aceasta citindu i articolul «Sfântul Ignațiu de Loyola» din Volumul festiv (pa¬ginile 90 91), alcătuit cu ocazia hirotonirii promoției sale din 1939. Aici elogiază personalitatea fondatorului Ordinului Iezuit de care e strâns legată înființarea Seminarului Diecezan din Iași, precum și formarea multor generații de preoți: «De patru secole ostașii tăi îți urmează comanda. Uragane uriași s au năpustit asupra lor. Au voit să i spulbere. dușmani puternici îi lovesc din toate părțile cu înverșunare. i într un timp se păru că au învins. Dar ei nu se tem. Mor muncind. Mor luptând. Mor martiri! Îți urmează comanda. fii mândru, Căpitane!» Așa îți spun și eu: Cinste ție, părinte Matei! Ferice de tine, preot exemplar, preot militar cu gradul de căpitan! Ferice de tine, preot martir! Bucură te, în ceata strălucită a apostolilor și mar¬tirilor!”
Deși cunoștea foarte multe din povestirile celor care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Matei, autorul articolului nu a beneficiat nici măcar de informația locului și anului în care a murit preotul martir.
În septembrie același an, Preasfințitul Petru Gherghel scria: „Astăzi, toți cei care au suferit și care iubesc adevărul, strigă: «Niciodată nu mai trebuie să existe pe pământ vreun sistem, sau un partid, care l neagă vehement pe Creator, și care i ia omului demnitatea de adevărat fiu al lui Dumnezeu. (…) Pentru Adevăr și pentru om, Isus s a dăruit pe sine însuși la moarte, și prin propriul sânge a putut aduce oamenilor mântuirea și iubirea. Pentru Adevăr au mers la moarte toți episcopii Bisericii Catolice, din toată Europa Răsăriteană și din Rusia. Pentru drepturile legitime ale omului s au jertfit vrednicii păstori ai Bisericii Greco Catolice din România. Pentru acest adevăr și pentru marea dragoste de oameni, s a jertfit marele nostru episcop Anton Durcovici, vrednicul nostru preot, Matei, toți păstorii noștri sufletești, care au opus rezistență cu propria lor viață, răspândirii tot mai acerbe a comunismului, B comunism ateu, peste sufletul atât de blajin și de bun al poporul român. (…) Este ora Adevărului și a Dreptății, iar victoria finală va depinde de iubirea și de credința noastră”.
Poate nu este întâmplătoare ziua de 21 februarie, când a murit părintele Matei, dar a fost numit administrator al Diecezei de Iași Mons. Petru Gherghel! Preocupat de a face cât mai multă lumină în cazul „Matei”, ca dealtfel în toate acțiunile în care au fost implicați preoții catolici care au activat pe teritoriul Diecezei de Iași, Preasfințitul Petru Gherghel a căutat diferite persoane care puteau avea accces în Arhivele Securității și reușeau să aflte informații despre urmărirea, persecuția, procesele și condamnarea acestora.
Cel care a fost ales să fie pioner în această muncă titanică a fost domnul Dănuț Doboș, care activa la Arhivele Statului din Iași. Cum a mărturisit de mai multe ori, „în octombrie 1996, cu binecuvântarea episcopului de Iași, Petru Gherghel, am inițiat o amplă cercetare arhivistică și documentară cu privire la episcopul Anton Durcovici și preotul Dumitru Sandu Matei”. În demersurile sale a fost susținut de domnul senator Petru P. Caraman, care a trecut la cele veșnice în urmă cu câteva zile, la 8 februarie, în vârstă de 91 de ani. După numeroase intervenții și insistențe, multe din dosarele „martirilor” Bisericii noastre au fost copiate și studiate, iar roadele cercetării istoricilor au fost publicate în numeroase cărți, studii și articole.
Fiind deja aprinsă candela eroismului și jertfei „preotului martir Matei”, în ziua de 8 septembrie 2000, cu ocazia administrării Sfântului Mir în Parohia Sărata, Preasfințitul Petru Gherghel a amintit de moartea părintelui Dumitru Sandu Matei: „Să urmaţi exemplul bunicilor dumneavoastră, căci avem aici în comunitatea dumneavoastră eroi ai credinţei catolice, aşa cum a fost părintele Sandu Matei, care pentru Biserică a fost un erou al credinţei, căci nu a voit să se supună tiraniei comuniste; mai bine a voit să moară chinuit de comunişti şi nu a fost de acord cu ei, ci şi-a dat viaţa pentru Cristos”.
În anul 2001, la împlinirea unei jumătăţi de secol de la moartea sa eroică s au celebrat Liturghii de pomenire, la 18 februarie în catedrala catolică din Iași, iar la 21 februarie în biserica din Sărata, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioși. Cu acea ocazie am realizat înregistrările consemnate în prima parte a studiului și am dedicat mai multe studii în numărul 2 al publicației Departamentului de Cercetare Științifică de pe lângă Episcopia Romano-Catolică de Iași „Buletin istoric”, în care am scris:
„Suntem încredinţaţi că aniversarul a 50 de ani de la moartea eroică a preotului Dumitru Sandu Matei va fi reţinut cu aprecierea cuvenită de cititorii acestui număr, mândri de faptul că dintr o comunitate catolică din Moldova s a ridicat un astfel de fiu, care a înfruntat cu tot curajul vitregiile abătute asupra noastră în anii de grea cumpănă”.
„Suntem convinși că atotputernicia dumnezeiască îl va ridica de oriunde s ar afla în ţărâna pământească, la gloria cerească, în văzul tuturor, chiar și al acelora care mânaţi de prejudecăţi sau pur și simplu la comanda cotropitorilor, l au răpus mișelește. Rămânem ferm convinși că preotul Dumitru Sandu Matei, asemenea multora din acei ani eroici ai neamului românesc, s a jertfit pentru o cauză dreaptă, aceea a neacceptării unui regim nedrept, ateu, nefiresc adevăraţilor și bunilor români. În veci pomenirea lui!”
Concluziile părintelui Anton Despinescu din articolul publicat în anul 1991, constatările mele și ale domnului Dănuț Doboș după ce am parcurs mii de file din dosarele „Matei”, mărturiile celor care l-au cunoscut și au vorbit despre dânsul în anul 2001, ne-au determinat să credem și să scriem că PĂRINTELE DUMITRU MATEI ESTE UN EROU AL CREDINȚEI MANIFESTATĂ PRIN FAPTE DE IUBIRE, ESTE UN MARTIR AL DIECEZEI DE IAȘI…, ESTE UN SFÂNT AL BISERICII CATOLICE.
În ziua de 12 martie 2021, răspunzând solicitărilor multiple primite din partea membrilor Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” din cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, care au realizat deja mai multe investigații în Arhivele Securității Române, au adunat câteva mărturii verbale și au redactat mai multe studii, publicate în revista diecezană de istorie „Buletin istoric”…, Preasfințitul Iosif Păuleț m-a ales și m-a numit în misiunea de „responsabil diecezan pentru adunarea mărturiilor cu privire la viața de credință a părintelui DUMITRU MATEI, în vederea pregătirii documentației necesare pentru recunoașterea și declararea lui ca fericit și sfânt”.
După ce s-a întocmit un dosar către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor și a fost analizată cererea Episcopiei de Iași, joi, 16 decembrie 2021, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al aceste Congregații romane a autorizat iniţierea unei cercetări minuţioase cu privire la „viaţa, martiriul, faima martiriului şi a puterii de mijlocire ale Slujitorului lui Dumnezeu Dumitru Matei, preot diecezan despre care se afirmă că a fost ucis in odium fidei”.
Încurajați fiind pentru parcurgerea acestui demers, la nivelul Episcopiei Romano-Catolice de Iași s-a constituit Comisia diecezană pentru cercetarea vieții și a martiriului preotului Dumitru Matei, care a avut o primă întâlnire organizatorică în ziua de vineri, 21 ianuarie 2022, iar după câteva zile – duminică, 30 gerar – a avut loc loc investirea oficială, înmânarea numirilor din partea Preasfințitului Iosif Păuleț și depunerea jurămintelor pentru respectarea adevărului istoric.
La finalul acestor rânduri, solicităm ca, dacă implorați mijlocirea acestui erou al carității creștine și primiți din partea lui Dumnezeu haruri trupești sau sufletești, să ne comunicați la telefon 0721.566577 sau să ne scrieți la adresa istorie@ercis.ro.
Pr. Alois Moraru – vice-postulator al Cauzei „Dumitru Matei”
Futuro Insieme 